Când nimic nu se leagă

Avea o fustă simplă bej de tivul căreia ne agăţam să cerem bani şi mai purta uneori şi altă fustă tot bej dar altfel, parcă aşa, cu desene de sus până jos de care ne agăţam să ne cerem iubirea. Când purta malete pe gât nu era ziua de joacă ci mai curând ziua de odihnă.
Odihna era relativă în sensul că ea se putea odihni câtă vreme ne trimitea pe noi în căutarea acelui ceva esenţial în casă dar altceva de fiecare dată.

Amintirile de atunci sunt un lung şir de tivuri de fuste din care câteodată se mai desprinde şi fericire. Atât. Fără semne de punctuaţie proprii, fără filozofie, fără să ştim exact ce facem când facem, fără scopuri pe termen mediu spre lung, fără margini în acele câteva clipe de care ne temem să nu cumva să se sfârşească prea repede sau să înceapă prea târziu.

Plecam de acasă cu orele şi asta nu pentru că ar fi durat ore într-adevăr să ajungem în cutare loc ci pentru că ne opream foarte des să ne legăm greşit la şireturi unii pe alţii.

Pe drum tivuri peste tivuri în combinaţii suprapuse de paşi peste paşi. Toată lumea se grăbea undeva dar noi eram cu totul altfel, noi ne grăbeam nicăieri. Tivuri sociabile tivuri timide reticente resemnate semnate de designeri celebri superficiale sau sufletiste. Chiar şi mărimea piciorului varia între termenii ăştia dar pasul însemna cu mult mai mult. Orice pas aducea cu sine un scop.

Şi a mai durat ceva să înţelegem că toată lumea asta mare se chinuia să facă un scop din nimic. În zilele când eram trimişi la lăptăreasă, în general miercurile, ne trezeam de dimineaţă tare şi nu ne mai legam la şireturi între noi. Ba nici fraze nu mai legam, niciun cuvânt până când misiunea era îndeplinită. Din tivul lăptăresei curgea lapte şi asta pentru că avea vacă şi încă ce vacă. Ne povestea mereu câte ceva nou care s-a mai petrecut cu vaca ei ba chiar într-o zi s-a oferit să ne ducă să o vedem. Am refuzat, nu mai ţin minte de ce. Dar laptele se scurgea bine în chiuvetă sâmbăta pentru că nu îl bea nimeni.

A început şi paltonul tatei să se tragă în jos de la o vreme. Ţin minte şi acum, eu pictam un perete din sufragerie cu cărbune iar fraţii mei confecţionau bombe cu apă. La întrebarea cine a pictat peretele cu cărbune cuvântul pictat a fost înlocuit de murdărit fapt care mi-a rănit orgoliul de artist. Fraţii mei au complotat să îi spună adevărul tatei şi ţin minte că din ziua aceea am băut cu toţii lapte. Am făcut un pact să avem gura plină constant ca să nu putem răspunde nici dacă am vrea la încercarea lui de dezbinare frăţească.

A trecut şi postul pe care nu l-am ţinut niciodată în viaţa mea şi în oraş au început să apară taxiurile. Ca să nu mai dăm banii aiurea pe curse scurte până peste drum tata ne-a pus la dispoziţie bicicletele pe care dacă nu le aveam însemna că suntem pedepsiţi. Le aveam aşadar 1-0 tată nu mai aveam cum să fim pedepsiţi. Din săptămâna aceea laptele s-a aruncat din nou pentru că pactul nostru a fost desfiinţat şi am mai trecut ocazional pe la lăptăreasă să mai întrebăm despre vacă. Vaca era bolnavă şi murise.
(aşa că tivul fustei lăptăresei era îndoliat pentru a marca reprofilarea)

Până să atingem vârsta prag de 9 ani totul devenise industrie. Tata era acum cu industria minieră şi mai ales ocupat toată ziua. Şi dintre noi toţi doar acum mă lua pe mine în braţe mândru pentru că îşi amintea de incidentul cu cărbunele. Am fost vizionar nu-i aşa tată 2-0.

M-am plictisit să sparg seminţe în incinta şcolii gimnaziale din cartier aşa că m-am mutat la biserică cu încă trei amici şi aşa s-a mai prins şi credinţa de noi. Credeam că o să apară tata ca de obicei puţind a Natriu(Na) Clor(Cl) şi Fosfor(P) şi o să ne tragă de urechi dar el lucra part-time acum şi la clopotniţă aşa că tot ce vedea în faţa ochilor era slujba.

Tatăl meu anunţă ploaia ceea ce are şi părţi bune şi părţi rele. Rămân la convingerea că e cel mai util semnal sonor să ne strângem pachetul Banzai şi să plecăm de pe macadam dar măcar vine ceva şi din urmă să spele cojile.

Totul era stropit cu untdelem de primă presă inclusiv florile tablourile şi unul dintre pereţi, asta pentru că frate-miu când strănută nu se joacă. În punctul ăla vreau să spun că nu se juca pentru că era la masă şi cu mâncarea nu te joci sau mă rog poţi dar nu mai aveam nevoie de încă un război.

Nici nu ştiu când am crescut şi am trecut la filosofie. Acum înălţam ochii de la tivuri ca un om serios. Când am realizat că asta înseamnă că nu o să mai pot fi niciodată copil am incendiat o maşină albastră şi m-am transformat în câine.