Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ciornă


Alberto Păduraru

03.06.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu se aude decât scârţâitul metalic al camionului de salubrizare, aşa că nimeni nu ar avea cum să ghicească vreodată că trei bătrâni îşi fac plimbarea nocturnă în paralel, iertată fie - poate - indiscreţia cu care am ajuns lângă ei. Totuşi, fără indiscreţie nu aş avea cum să continui povestea asta. După cum nu aş avea cum să continui nicio altă poveste. Bătrânii nu îşi spun nimic - cel puţin pentru moment - iar eu, din vârful angrenajului care turteşte sacii de gunoi în mod obişnuit, îmi miros constant tricoul pe care l-am trecut prin tot felul de consistenţe.

Şi acum vine întrebarea - ce mama dracului caut cocoţat pe o maşină Urban Serv la ora asta? Şi - ce relevanţă are celălalt angrenaj, al celor trei bătrâni plimbăreţi? Pentru toate există un singur răspuns - dragostea.

Dincolo de orice aluzie posibilă sau probabilă, pot spune doar că acum caut o scrisoare. Nu am fost în containerul maşinii decât de două ori până acum. Am inspectat patru saci babani cu diverse şi - uşor, uşor - am început să înţeleg utilitatea etichetelor pe tomberoane. Sau a sortării responsabile, bla bla. Nu sunt aici - deasupra unui camion de trei metri - să spun ceva cu tentă moralizatoare. E foarte bine să se amestece şi să se poată sedimenta în voie lucrurile. Dragostea are parte de aceeaşi decantare - descrisă în prealabil de orice romancier comercial - dar necrezută până în punctul terminus al experienţei în sine. La urma urmei, totul e banane peste brânză sărată, oţet vărsat pe ultimii papuci de casă, scrum, tendoane de pui, cruste şi ambalaje.

Ştii că ai stat prea mult într-un loc atunci când nu-şi mai fac loc alte asocieri.

Bătrânii ăştia chiar nu vorbesc nimic şi asta mă îngrijorează. Singurătatea e doar o împachetare nefericită a... Vezi? Am zis eu că influenţa mediului există. Nu îmi place deloc singurătatea. Exerciţiul Malot. Îmi curge sânge din nas şi se coagulează rapid, ceea ce e păcat când începe să îţi fie şi sete.

Scrisoarea pe care o caut e o toană, iar fata de la care am primit-o se prea poate să se fi mutat de mult în Venezuela. Oricum ar fi - departe de îngrădirile mele. Şi o tot caut de ore bune, de parcă informaţia aia neereditară ar putea schimba cu ceva felul de a-mi fi al vieţii. Capsasem de ea un bilet la pariuri. Singurătatea doare. Costă. Şi Venezuela e oricum super departe. Un bilet bun, pe care pot să scot de şaisprezece ori suma. Pe mine nu mă pot interesa prea mult laitmotivele unei plecări în halul ăsta de nemărginite - dar atâta vreme cât nu e vorba de vreun job - mi se pare că pur şi simplu nu merită. Dacă mai e vreun sfat pe care sunt în măsură să îl dau de pe maşina de salubrizare e că viaţa e scurtă şi trebuie trăită la maximum. Aşa mi-a zis. Că i-ar părea rău să rămână aici când morţii lui de soare venezuelian e perfect pentru un ten ca al ei. Stau şi mă întreb de ce ţin minte mai bine conţinutul scrisorii decât datele de pe bilet. Poate pentru că - în cazul pariului - speranţa încă nu se activase.

Menţionez că am un job şi că ar trebui măcar să ajung să îmi fac un duş, să nu îmi sperii clienţii. Asta în eventualitatea în care reuşesc să mă trezesc să ajung la job. Revenind la de ce am capsat biletul de scrisoare... Să îmi bag picioarele dacă pot să răspund la aşa ceva! Probabil am zis că e un loc sigur, din moment ce ar fi cea mai valoroasă amintire de la aproape ex-logodnica mea - spun aproape pentru că poate ar fi stat altfel lucrurile dacă aş fi făcut pasul ăsta la timp şi spun logodnică, deşi în van, pentru că o petrecere cu ocazia asta se putea aranja uşor cu banii scoşi de pe bilet. În clipa asta stau pe zeama unui pepene stătut şi nu mă pot gândi decât la ce poveste să aleg pe mai departe.

Cei trei bătrâni sunt prieteni. Se ţin de după umeri acum. Sunt beţi. Aşa pare. Şi - judecând după cel care îşi tot aruncă mărunţişul din buzunar - se poate spune chiar că au confundat maşina Urban Serv cu un eventual cortegiu funerar pentru vreun camarad de-al lor. Eu sunt bine! - le strig - Sunt obosit, dar sunt bine! Nu sunt mort, vedeţi? Mă mişc! Mă mişc!

Nicio reacţie, nicio abatere. Grozav! Cred că sunt şi surzi. Ce uşor mi se pare să trăieşti ca ei, după o zi întreagă de căutare. Vreau să ajung acasă. Să mănânc patru mici şi să mă uit la Telejurnal. Îmi iau zi liberă mâine. Motivaţia? Absolut niciuna.

Întrebarea: Dă-mi un singur motiv pentru care să nu te dau afară?
Răspunsul 1: Sunt şeful. Termină de măturat şi ieşi afară. Gata cu glumele tâmpite.
Răspunsul 2: Serbare şcolară copil murit câine efemer ştiţi cum e iau ore suplimentare cu plăcere.
Răspunsul 3: Dragostea.

Nu te mai întreb nimic. Miroşi a gunoi. Din punctul ăsta jignirile săptămânale utopice sunt deja peste limita concretului.

Angrenajul maşinii de salubrizare e ca un ceas, sau ca o bătaie de inimă. Depinde cât şi cum eşti dispus să asculţi. Am tot timpul din lume. Am rămas singur şi ştiu că n-o să mai pariez niciodată la fel, deci nici pe planul ăsta nu vom mai sta bine. Hazardul şi calitatea de jucător sunt nişte simple oase de peşte. Şi în mod sigur ştiu despre ce vorbesc. Nici nu mai ştiu dacă sunt sau nu împlinit. Mi se spune des că da. Că aşa ar trebui să fiu.

Cea mai bună parte din marţi e să mănânci zacuscă. Şi, sincer, băile ar trebui să intre la rang de cinste în răsfăţul personal.

Coborâţi la prima? - o întreb pe femeia din dreapta mea de pe angrenaj, care a fost acolo tot timpul ăsta. Dacă nu spuneam probabil ar fi scăpat neremarcată. Ştiu că întrebarea firească acum e - Şi ea ce mama dracului a pierdut?

Nimic, ok? Poate nu a pierdut nimic. Poate doar caută ceva ce nici măcar nu a avut. La fel cum şi eu evoc ceva cu adevărat neîntâmplat. Super.

Femeia s-a ruşinat şi s-a transformat în sfeclă de zahăr.

Vrei să spui că nimic nu există şi că poţi să îţi baţi joc de orice oricând, când vrei tu?
Da.
Păi bine ţi-a făcut viitoarea fostă logodnică atunci! (încă mi-e greu să înţeleg de ce îmi pun tot mie întrebările, dar mă simt la fel de contrariat când nu le pot răspunde)

M-am făcut să plâng pentru că am realizat că realitatea se plimba paralel cu tot - pe trotuarul celor trei bătrâni. De aia erau surzi şi nu înţelegeam nimic din ce se întâmplă cu ei. Când deja simţeam că mi se apropie decantarea, m-am vârât singur într-un sac şi mi-am dorit să fiu biscuiţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer