Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Evocare falsă cu final apoteotic


Alberto Păduraru

10.06.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După ce am câştigat concursul de caligrafie viaţa mea s-a schimbat considerabil. Lucrurile s-au aliniat cât să pot spune că sunt fericit. Cea mai dibace mânuire de stilou la nivel zonal e ceva, mai ales când te gândeşti cât de multe au făcut scribii pentru lumea de astăzi. E o mândrie aparte, mai ales că au fost participanţi cu sutele, dintre care doar zece au reuşit să ajungă până la proba de autodictare.

Asta e proba finală de măiestrie. Orice îţi trece prin cap e demn de trecut în cerneală, de preferinţă peste două pagini. Sunt judecate aspectul, stăpânirea transpiraţiei podului palmei, gradul de apăsare asupra foii. Pe urmă se pun în balanţă conţinuturile. Compoziţiile proprii sunt cel mai prost cotate din istoria concursului. Asta ca lumea să nu uite că e - totuşi - o probă de memorie şi de reproducere cât mai fidelă. Punctele pe i sunt derizorii. Stilurile comune sunt - automat - luate grămadă. Asta înseamnă că e foarte puţin probabil să se revină asupra lor. Marea majoritate primeşte gradul de impresionare 5. Pe o scară de la 1 la 11.

Procesele verbale sunt - în genere - lucrări avangardiste ale concursului despre care vă vorbesc. Ele depăşesc 7 pe scara valorică.

Nu există niciun fel de distincţie de ordin ereditar, dar - cu toate astea - există adevărate "dinastii" antrenate pentru competiţia zonală de caligrafie. Cum se întâmplă, de exemplu, şi la caii pur sânge. În ce mă priveşte, tata şi unchiul au câştigat fiecare de câte două ori, aşa că sunt cel puţin înzestrat cu harul lor scriitoricesc, dacă nu chiar binecuvântat. Dar munca îmi aparţine întru totul. Iată ce mă face cu adevărat mândru.

Cred că era şi timpul să mi se împlinească visul ăsta. Am avut grijă de mâinile mele toată viaţa. Nu le-am folosit în alte activităţi cu caracter posibil vătămător. Am purtat mănuşi pentru că ştiam că nu îmi pot permite degerături. Mi-am cultivat chiar şi propriul mod persuasiv de a-i încetini pe ceilalţi. Sintagmele cele mai des folosite erau "bate palma" şi "cară-mi şi mie - te rog mult - sacoşa asta până la colţ". Evident că sacoşa aceea avea mânerele subţiri şi tăioase. Orice bătătură încetineşte - în medie - cu zece rânduri pe oră. Să nu mai vorbim de iminenta neglijenţă asupra buclelor de la majuscule.

Opozabilul bine antrenat e calea către reuşita imediată. Şi unghiile tăiate cu cel puţin 24 de ore înainte de începerea probelor. Cam aşa aş descrie visul meu de când mă ştiu. Şi iată-mă - locul întâi la concursul zonal de caligrafie. Cu adevărat inefabil.

Începusem să spun că viaţa mea s-a schimbat considerabil de când cu distincţia. Am început să strâng mâinile oamenilor cu mai multă încredere. Rândul de falange crescut de curând în plus mă plasează bine şi în rândul indivizilor care se ocupă cu origami sau cu lucrul manual. Împletesc coşuri de nuiele turbo, dezghioc porumbul cu o uşurinţă nebănuită, chiar şi fără dezghiocător. Salutul meu se poate observa de la peste 30 de metri. Pot să frunzăresc ziarele cu o iscusinţă care i-ar face invidioşi chiar şi pe cititorii înrăiţi. Uneori, doamnele de la supermarketuri mă roagă să le închid eu casa, atunci când maşina de numărat bani dă eroare. Folosesc tastaturile full qwerty ca încălzire pentru alte activităţi. Sunt convins că aş putea şterpeli uşor chestii în aglomeraţie, dar să nu uităm de capitolul moralitate. Sunt un om bun - nu mă văd făcând rău nimănui cu mâinile astea două.

Locurile doi şi trei ale concursului au primit fiecare câte un job de "inscripţioneur" manual hârtie igienică la două fabrici rivale din Slobozia. Asta mi-a adus subit aminte de twixul drept şi twixul stâng, dar oportunităţile se pot extinde oricând. Tot răul spre bine, cum s-ar spune.

Eu - pe de altă parte - am semnat un contract cu un atelier de scriere creativă cu sediul undeva prin Slatina. (Folosesc atâtea toponime ca pretext pentru creditabilitate.) Condiţia necesară şi suficientă în a le accepta oferta de lucru a fost posibilitatea de a presta serviciile de la domiciliu, doar prin scanarea scriiturii şi trimiterea acesteia la un email prăfuit. Postul oficial e acela de întocmitor procese verbale / copist al creaţiilor de viitor.

Au trecut câteva luni în care - mărturisesc - dorinţa creatoare proprie a pus stăpânire pe mentalitatea mea. Am început să scriu haiku-uri într-un carneţel învelit în mătase roşie. Nu le-a citit nimeni preţ de - poate - ani de zile. Când am făcut prima entorsă la încheietură scriam ceva cu o mare încărcătură emoţională. Primul meu poem de dragoste. Nu era o capodoperă în adevăratul sens al cuvântului, dar rămăsesem fascinat de felul de a-mi prinde degetele în strânsoarea dulce a palmei ei. Se prea poate să fie şi un defect profesional. Poemul meu de dragoste cuprindea aluzia la a face cinci copii cu mânuţe mici şi catifelate, care să nu mai fie scribii propriilor existenţe, ci să scrie una cu totul şi cu totul nouă. Odată cu viziunea asta - care mi-a rămas la fel de clară până azi - am înţeles că trebuie să-mi fac un scop din ceva mai mult. Am mai copiat Baudelaire ceva vreme, după care m-am hotărât să traduc ce-mi pica în mână. Era un pas uriaş înainte.

Mă mutasem în Alsacia dintr-o oportunitate prostească. Aveam o căsuţă mică, continuată în spate cu o grădiniţă de flori. Fleurs du mal - le-am spus - ironic - în amintirea iniţiativei de care şi atunci eram mândru. Şi acum, de altfel. Îmi indexasem scrisorile de recomandare ca scrib ambidextru (distincţie obţinută ca urmare a antrenamentelor repetate) într-o cămăruţă devenită arhivă/bibliotecă.

La mine în casă se vorbea româneşte. Poate în singurul loc din toată Alsacia. Vorbeam singur. Făcusem loc pasiunii pentru citit şi acum citeam cu voce tare. Aveam şi manuscrise. Judecăţi proprii. Mă pişasem - la propriu - pe primul premiu de caligrafie. Eram doar un copil şi habar nu aveam câte ţeluri mult mai profitabile există pe lumea asta. Mâinile mele se îngroşaseră, degetele erau acum ale unui bărbat în toată firea. Şi nu le strângea nicio verighetă. Totuşi - trimiteam depeşe în ţară marii mele iubiri. Majoritatea conţineau amănunţite descrieri gastronomice. Se strecurau şi câteva mini-tratate de peisagistică, sau răbdătoare descrieri ale stărilor mele de spirit. Nu trecea zi fără să trimit cel puţin una, dar dura cam două zile livrarea. Am rămas tradiţionalist în sensul ăsta. Scriam frumos şi organizat. Fiecare depeşă era ca o beţie scurtă cu amintirea vechiului patos al caligrafiei.

Ultima scriitură a iubitei - care m-a uluit total - exprima dorinţa întemeierii unei familii în toată puterea cuvântului. În momentul ăla m-am întrebat ce dracu' făceam eu în Franţa şi de ce nu m-am gândit la asta mai demult. I-am promis că o să îmi iau catrafusele într-o zi. Că o să vin să punem de un copil, doi. Că o să fiu lângă ea şi lângă ei cât cresc. Şi am lăsat-o la dospit cu gândul ăsta. Aşteptarea - de ambele părţi - anula cu totul plictisul existenţial din Alsacia şi de acasă, deopotrivă. Încă spuneam acasă. Eram bine. Şi mă simţeam cu adevărat fericit, după atâta timp.

Am început să mă gândesc la copil înainte să adorm. La tot felul de copii. Am început să mă visez tată, învăţător, tutore, responsabil de creşă etc. Când gândurile nu mă mai lăsau în pace m-am hotărât care e următorul pas. Nu m-am grăbit să plec. Am cumpărat un bilet dus Acasă - Alsacia şi l-am expediat alături de încă o depeşă. Am primit şi răspunsul - afirmativ. Acum găsisem pretextul ideal pentru noul rost ce mi s-a năzărit.

M-am prezentat la oficiul de evidenţă a populaţiei cu un sincer "Bonjour!" şi cu mâna în cur - pe româneşte. Am vorbit în engleză cu un operator de acolo. Ştiam bine şi franceza - dar observasem că pe străini îi baga lumea în seamă mai repede. Bine, îi bagă şi în "mă-sa aia a lor", "ta mère", dacă ceva merge prost. I-am explicat - cu gesturi ample, româneşti - despre degree-ul meu în caligrafie, cu care urma - din ce am realizat - să mai defilez prin viaţă mult şi bine. Mă interesa un post stabil de scriitor nume nou-născuţi.

Aşa urma să clădesc un întreg sistem de analiză a mediilor familiale din zonă. Să mă compar - ca viitor părinte - cu alţii emoţionaţi, vai mama lor. Surprinzător, m-au pus să le scriu ceva - de parcă eram primată de-a dreptul - şi s-au convins că încă am degete de aur, că nu mi-am ieşit din mână. Am început - aşadar - jobul stabil cu implicaţii egoiste. Îmi aduc aminte şi acum ce mai stâlceam numele copiilor. Cei mai mulţi băieţei erau Jean, Paul, Jean-Paul, Pierre şi Guiallume (Ghiom - din ce am înţeles în primele dăţi). Fetiţele se reduceau la Sophie, uneori Claire. Interacţiunea cu tăticii - că în principal ăştia veneau să dea cu subsemnatul pentru numele viitorului Moliere, de ce nu(?) - m-a făcut să îmi dau seama că umanitatea din noi e minunată. Frunţi franceze asudau, articulaţiile tremurau de-a dreptul. Cam ce e omul în faţa numelui său? Nimic. Alegerea firească e pusă pe seama unui tată care aşteaptă cu nerăbdare să scriu eu pe certificat şi o garanţie a reuşitei în viaţă. Din raţiuni etice, mi-am pus pe uşa biroului un poster făcut manual, care cuprindea gradul de rezonanţă a numelor ce urmează a fi alese, pe culori. Curând mi-am dat seama că opţiunile cu care se afişau proaspeţii tătici erau ale soţiilor lor - care au cerut în mod expres UN anumit nume. Fără/cu cratimă, inimioare pe i-uri etc.

Ajungeam acasă după job şi mă apucam să citesc. Mi se umflau venele încheieturilor până a doua zi. Când a ajuns şi iubita mea în căsuţa cu grădină în spate am lăsat deoparte faza cu cititul şi am început demersurile pentru un mic Giallume al nostru. Suna bine numele ăsta şi - mai important - a fost şi de acord. Iată încă un ţel viabil atins.

M-am hotărât să îmi dau demisia de la oficiul de evidenţă a populaţiei, secţia naşteri. Franceza mea devenise ireproşabilă, aşa că am decis să încep să îmi public manuscrisele. Tardiv am început să primesc plângeri acasă, semnate cu nume de tot râsul, pe care târziu mi-am dat seama că eu le greşisem. Ăştia erau oamenii care nu au făcut nimic cu numele lor. Bine, nimic incluzând şi a se plânge de el.

Din ce auzisem de acasă, elita copiştilor bătrâni - alias Marele Consiliu Zonal - îşi începea degradarea. (În mare parte pricinuită de senilitate şi/sau Parkinson.) Am dedus - cu precizia unui metronom - şi transhumanţa imediat următoare. Ex-caligrafii îşi încheiau carierele devenind speakeri motivaţionali pentru noile generaţii de caligrafi. Motivaţia era un concept de-a dreptul senil, deplasat. "Scrieţi, băieţi! Orice, numai scrieţi!" - motto-ul preluat, secat de orice referinţă la contribuţia intelectuală.

Giallume a crescut subit, undeva între romanele mele şi orele de muzică ale iubitei mele (devenită profesoară). Când mi-a spus că lui nu îi place alfabetul, în creierul meu s-a produs exaltarea desăvârşită. "Bine, fiule, sunt mândru de tine, dă-le-n mama lor de litere. Iuhuhuhuhu." Băiatul meu era confuz. Dar ştiam că nu o să o ia pe drumul meu. Devenise unul din cei cinci copii cu degete mici visaţi, care o să îşi construiască altfel destinul. Din ziua aceea am mărit frecvenţa poveştilor citite per seară şi - totodată - pe cea a orelor petrecute în teatrele de păpuşi, sau chiar a celor de muzică. Se lipise - uşor, uşor - de el dragostea pentru litere. Platonică, desigur, fiindcă la grădiniţă caligrafia era doar o formă ludică de apropiere între copii şi ceilalţi copii. Dar fără urmă de competiţie. Eram mulţumit de-a dreptul că Giallume se descurca atât cu franceza, cât şi cu româna.

Am reluat traiul boem întrerupt cândva, insuflând şi familiei mele câte puţină nonşalanţă. Deloc nocivă, de altfel. Am deschis seria recreaţională cu plimbări lungi în fiecare seară, astfel că acum ştiam cu ochii închişi fiecare străduţă, fiecare parc, fiecare cotlon. Am început să primesc chiar şi înştiinţări de acasă cum că aş fi fost ales membru onorific al noului Consiliu Zonal. Dar asta mă făcea să mă simt bătrân şi să vomit puţin în gură la amintirea mea de atunci. Mi se expuneau motive de necuprins pentru care aş fi indispensabil, de la care să înţeleg că locul meu e acolo, că viaţa mea e pecetluită în continuare - cel puţin între graniţele ţării mele - de caligrafie. Bântuită - chiar - de aceeaşi caligrafie. Înştiinţările erau când impersonale - de la oameni pentru care devenisem un real model, care abia aşteptau dă mă cunoască - când extra-personale, halucinante de-a dreptul. Prieteni vechi îmi scriau "Unde crucea mă-tii umbli, bătrâne?" - cât se poate de peiorativ. Răspunsurile mele erau fie deloc, fie "Citeşte-mă în librării. M-au şi tradus între timp." Devenisem destul de recalcitrant, mai puţin cu familia mea, lângă care îmi continuam traiul boem. Giallume chiar învăţa carte - ceea ce mă bucura enorm. Îi povesteam şi eu câte ceva, când ne suprapuneam lecturile. Mi-am dat seama că ţine foarte mult la istorie, chiar şi la cea a românilor. Ştia ce limbă vorbeşte acasă şi - mai important - ştia să o şi vorbească. Mama lui îl învăţase cântece şi de aici, dar şi de acasă. De ce dracu' mai spun încă acasă?

La întrebarea asta am aflat răspunsul mult mai târziu. Abia când băiatul meu începuse să scrie şi el - ba în franceză, ba în română. Poeziile de dragoste - însă - nu mi le arăta. Văzusem în treacăt că sunt doar în româneşte, moment în care m-am simţit cel mai mândru din toată viaţa mea. Scria oribil de urât. Cu picioarele. Iar faptul ăsta mă bucura şi mai tare. Când i-am deconspirat scrisul în limba română l-am şi întrebat de ce procedează aşa - şi doar la cele de dragoste - iar el mi-a răspuns că aşa simte şi că mai mult nu poate să spună. Mi-a mai mărturisit şi că în pauze el traduce dorul copiilor francezi în fraze elaborate, cu multe multe sinestezii. Am râs, dar înăuntrul meu mi-a venit instant să plâng. Pe urmă mi-a mai spus că le vorbeşte atât de frumos încât copiii încep chiar să plângă, după care le cere bani după gradul de impresionare. Am râs şi mai tare. "Până la urmă eşti şi tu român, ceapa ta!" m-am gândit. Cum e posibil ca puiul meu să aleagă româna ca limbă a dragostei, în defavoarea limbii oficiale a dragostei?

L-am întrebat cum o cheamă pe fata căreia îi explică pe gratis ce se ascunde - mai mult sau mai puţin adânc - în sufletul omului. "Sophie" - mi-a răspuns, îmbujorându-se tot.

În clipa aia am înghiţit în sec. L-am întrebat în ce clasă e. Când mi-a spus că e cu un an mai mare am început să mă gândesc la toţi taţii care au venit la oficiul de evidenţă a persoanelor secţia naşteri, câtă vreme eu eram scriitor nume copii. Următoarea întrebare s-a formulat pe neaşteptate, ca un automatism. "S - O - P - H - I - E", nu?

El a râs. "Da, tată, aşa." Am răsuflat uşurat. Măcar o treabă bine făcută.

De aici încolo existenţa mea s-a transferat în cea a băiatului meu, ocazional în cea a iubitei mele (devenită soţie), şi asta nu pentru că am murit, nu. Pur şi simplu m-am simţit împlinit cu adevărat. Abia acum. Târziu, e adevărat. Dar acum, mai devreme decât oricât altcândva, nu mai am cuvinte să mulţumesc. Şi - când şi dacă o să vă mai gândiţi la mine vreodată - eu am fost cel în urma căruia a rămas "Eseu asupra materializării nimicului". Găsiţi pe Elefant detalii. Precomanda e disponibilă. La fel şi comanda.

P. S.:
"Uită-te-n jur
Priveşte departe
Totul se leagă
Cum scrie la carte
Lumea din jur nu e ceea ce pare
Toate sunt reale şi
Toate sunt imaginare."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer