Why?

Multă vreme cuvântul a stat aşa, aruncat pe o foaie. Obişnuiesc să notez câte un titlu în ideea că voi scrie restul mai târziu, apoi sună telefonul, iau autobuzul sau pur şi simplu aştept şi aştept să vină Momentul. Am găsit acest "Why" şi nu reuşeam să-mi amintesc ce am vrut să spun cu asta. Desigur, mă enervam şi mai tare cu cât simţeam că e ceva important, pe un ton revoltat, stupefiat, venit de undeva departe, din mine.

Logic, dacă nu e "De ce?" trebuie să fi fost ceva despre Mr. S, dragostea şi nefericirea mea. Numai când mă gândeam la el puteam să arunc aşa, nestăvilit, peroraţii nesfârşite în engleză în ideea că îi vorbeam chiar lui la un pahar de vin, într-un local aglomerat, unde noi doi eram închişi într-un bulb de sticlă într-un univers al nostru, izolaţi şi absorbiţi total unul de altul şi de conversaţia noastră. Desigur că vreun râs exuberant sau vreo convorbire la mobil avea să ne readucă repede la celălalt univers, al barului şi noi aveam să ne privim impresionaţi, gândind că venim de departe.

Şi deodată, m-a lovit. Ştiam! Am vrut să aflu de ce! De ce atâta nevoie de corectitudine? "It can never be more" se tânguia cântăreaţa din melodia pusă de el şi care, evident, îmi era adresată. Aş fi vrut să mă întind acolo, pe podea. Au urmat tristeţea infinită, zilele, furia, nostalgia, lunile, tăcerea, uitarea, iarna.

Brusc, revine întrebarea: De ce? De ce a preferat ambiguităţii siguranţa? De ce atât de categoric? De unde atâta teamă? De ce atât de clar? Oh, nu, nu e aşa cum credeţi, nu-i dădeam telefoane sub diverse pretexte, nici nu-mi căutam vorbă aiurea, nici nu făceam vizite dese. Ştiam sigur că nu-l deranjez în relaţiile cu alţi oameni. Dragostea era numai a mea. Eu eram cea care stătea cu orele în faţa oglinzii gândind: cu părul despletit... coadă, despletit, coadă, despletit. Dar coc? Dar cu cordeluţa? Şi când în sfârşit decideam, eram fericită. Ne vedeam de 2-3 ori pe an. Şi eu mă minunam că durează în gândurile mele o părere, magia unui moment, amintirea câte unui gest. Când va veni vremea va fi concediat din gândurile mele de vreun ten bronzat sau mai ştiu eu ce prezenţă discretă doar de mine descoperită.

Şi apoi - furia. Compasiune! Vrea ca eu să ştiu că aici se opreşte totul. "It can never be more". Bunătatea creştină! Maica Tereza în persoană! Să fim corecţi. Să nu-mi ratez fericirea luând-o pe un drum care nu duce nicăieri. Sfatul înţeleptului! "Never asked for more!!!" îmi vine să urlu. Nu înţelegi? Nefericirea e o problemă personală, atâta vreme cât nu implică şi nu deranjează pe alţii. Îmi asum consecinţele sentimentelor mele. Cine se crede să-mi spună cât de mult e prea mult?

Cât de mult e prea mult? Nu-l mai văzusem de luni întregi şi mă săturasem de el în gândurile mele, şi aveam un licăr ciudat in privire când cineva îmi spunea: "La ce te tot gândeşti? Nu mă urmăreşti deloc." Şi auzeam din toate părţile ce a mai făcut şi mi-l închipuiam: el la muncă, el acasă, el ascultând muzică lui favorită, el de Revelion, el la mare, el în avion, el învăţând cuvinte în româneşte cu pronunţia aceea drăguţă care-l face atât de irezistibil. Ups, am o problemă. El e peste tot şi asta mă enervează. Vreau să scap. O fi bine? "It can never be more" parcă n-a fost niciodată. N-am înţeles mesajul. Uite că poate fi. O să înnebunesc.

Nici nu sper. Speranţa e groaznică. Eu doar mă bucur de spectacol. Şi atunci de ce am ajuns la "It can never be more?" Gândurile îmi sunt întrerupte de aplauze. Vreau să mai stau, mai stau un pic. Aplauze. Lumea se ridică înainte de vreme, cum are obiceiul.

Gata, spectacolul s-a terminat. "It can never be more." Spectatorii sunt rugaţi să ia drumul către casa, să respire, să dea drumul telefoanelor mobile, să-şi reia activitatea ameţitoare. Haideţi toată lumea în vârtej. Bis! Bis!, mai apuc eu să strig, dar mi se şopteşte "It can never be more" şi eu vreau să întreb: "Why?" Lumea se grăbeşte spre ieşire, eu mai arunc o privire pe scenă, dar nu mai e nimeni acolo. Nu-i nimic o să vin la spectacolul următor, dar aflu că acesta nu se mai joacă. "It can never be more".