Paul Hemmerth organizează întoarcerea

A plecat, odată cu puhoiul, ţinându-se de cufărul părinţilor. Dar Germania nu i-a intrat sub piele, nu i-a devenit "acasă". După douăzeci de ani s-a întors în satul lui Johann Schaas şi după el i-a adus şi pe alţii.
 
Prima a fost mama lui....
 
"Aveam o mare nedumerire. Nu înţelegeam de ce trebuie să plecăm de acasă. Simţeam o tristeţe uriaşă.
 
Dar nu spuneam nimănui, mi se părea că aş comite o greşeală faţă de ai mei care făcuseră atâtea sacrificii, pentru ca noi să ajungem într-un loc mai bun. Doar că, pentru mine, niciun loc nu era mai bun decât cel de acasă",
Paul
 
Paul Hemmerth lucrează ca ghid internaţional, face producţii tv, documentare pentru posturile Arte, ZDF ş.a. Şi-a început viaţa de nomad la 14 ani, acum are aproape 50. S-a născut la Mediaş, într-o familie de nemţi. A locuit într-o casă din centru. Acum acolo este un pub. Când vrea să meargă "acasă", se aşază la masa care ocupă locul unde era patul lui de copil: "Vezi, mama" - îi atrage el atenţia - "ţii minte, aici era patul meu!", şi-şi scutură ţigara în scrumiera de pe masa rece a barului de noapte care s-a înghesuit în încăperile casei lui.
 
Viaţa lui Paul adult pare ciudată. Paul fuge. Fuge continuu, pentru ca nodul din gât să dispară. Nodul acela de lacrimi pe care l-a înghiţit şi nu l-a lăsat să se vadă, în avion, când au pornit spre Germania şi el era doar un puşti. Paul a colindat prin lume, a muncit, a făcut bani cu care s-a întors şi cumpără case în Transilvania, casele saşilor. Apoi le umple cu oameni. Şi a ales un loc anume unde să facă asta.
 
Este satul în care mulţi ani la rând Johann Schaas, Hans, a trăit singur, după ce toţi vecinii lui plecaseră. Era în 1990, vă amintiţi, când saşii s-au adunat într-o seară la căminul cultural şi au hotărât să plece. Doar Hans a decis să rămână. Lui i-au lăsat cheile bisericii şi au plecat.
 
A doua zi, când a ieşit la poartă, satul era gol. Nicio vorbă nemţească nu mai răsuna din nicio curte. Hans s-a întors cu spatele, a închis poarta după el şi a plecat pe câmpuri, prin vii, sus pe dealuri. Cea mai mare spaimă a lui, în anii care au urmat, a fost că nu va avea cui să lase cheile. Până când, douăzeci de ani mai târziu, a apărut Paul.
   
Ai lui au făcut patru lăzi din lemn, potrivit de mari. Cu atât aveai voie să pleci, o lădiţă de fiecare membru al familiei. Mama aşeza încet-încet, în fiecare zi, lucrurile alese pentru a fi duse cu ei în Germania. Îi spuneau ţara-mamă. Dar, pentru Paul, aici era ţara-mamă. El se uita în fiecare zi la pregătirile lor şi mirosea aşteptarea. Nu înţelegea de ce trebuia să plece. Aici avea câmpurile, copiii, străzile lui preferate, bicicleta, merele din grădina vecinului. Aici era el. Despre "dincolo" nu ştia mai nimic.
 
Timp de 14 ani, părinţii lui au aşteptat "actele cele mari". Din când în când, tatăl lui mergea seara, cu un plic cu bani, la liziera pădurii. Toţi ştiau că face asta pentru "actele cele mari", prin care li se aproba plecarea în Germania. Între timp, în ţară, lucrurile se înrăutăţeau. Bunica făcea coadă la zahăr, băieţii stăteau şi ei la coadă, ajungeai şi se spunea: "Nu mai e". Abia aşteptau "omul cu mantoul". Era un tip care venea îmbrăcat cu un mantou imens. Intra într-o casă unde se adunau vecinii şi el dădea jos mantoul. Sub haină avea conserve, zahăr, măsline, salam, ciocolată, tot ce nu se găsea în magazine, cumpărai de sub mantoul lui. Paul creştea porumbei, canari, făcea inele.

Într-o vară apucată au venit inundaţiile. Casa lor din Mediaş s-a umplut de apă. Din iarna următoare aveau să plece definitiv. "Comunismul ţine mult", au spus. Mama a făcut un album cu fotografiile lor de când erau mici, cu pozele de la nuntă, de la şcoală. Albumul l-a pus într-o lădiţă de lemn. În seara de 13 februarie le-au spus că a doua zi pleacă. Pentru casa din Mediaş au primit două bilete de avion, dus. Pentru ca să le poată cumpăra şi pe celelalte două bilete, au vândut lucruri din casă.
   
Pe 14 februarie, de Sfântul Valentin, s-au îmbrăcat frumos, cu pantalonii de velur făcuţi de croitorul din Mediaş şi au plecat. Paul, mama, tatăl şi fratele lui.
 
La vamă, grănicerii le-au desfăcut lădiţele şi au scos bucată cu bucată tot ce fusese aşezat acolo cu grijă, de mamă. Când au luat în mână albumul cu fotografii, de îndesate ce stătuseră, i se lipiseră foile. Grănicerii au tras de ele, să se desfacă, poate aveau ceva ascuns acolo. Pozele au pârâit, s-au sfâşiat şi chipurile copiilor au rămas lipite de foaia din faţă. "În mine s-a rupt ceva atunci... Cum auzeam foile crăpând, mă strângeam de durere. La nimic altceva nu ţineam ca la pozele acelea! Cum să mă duc în lume şi fără ele? Cum vor mai şti nepoţii noştri cine suntem noi?", îşi aminteşte acum Rosvita, mama lui Paul.
 
După ce vameşii au răscolit lădiţele, lucrurile n-au mai încăput la fel la loc. Încăpeau doar în forma perfectă aranjată de acasă, cu grijă. Dar vameşii strigau să treacă repede mai departe, alţii aşteptau la rând. Aşa că mama a închis lădiţele şi a lăsat lucrurile lor acolo, toate câte nu mai aveau loc. Pe unde treceau lăsau câte ceva din ei.
 
Paul privea şi tăcea. "Aveam o mare nedumerire. Nu înţelegeam de ce trebuie să plecăm de acasă. Simţeam o tristeţe uriaşă. Dar nu spuneam nimănui, mi se părea că aş comite o greşeală faţă de ai mei care făcuseră atâtea sacrificii, pentru ca noi să ajungem într-un loc mai bun. Doar că, pentru mine, niciun loc nu era mai bun decât acasă. În avion tot înghiţeam un nod de lacrimi din gât. Şi nu se ducea. Poate şi pentru strămoşii noştri a fost la fel, mă gândesc acum, numai că ei, venind încoace, spre Transilvania, nu erau în avion, aveau timp să se răzgândească şi să se întoarcă. În plus, ei veneau să fie liberi, noi plecam pentru că nu mai eram", spune acum Paul, stând în curtea lui săsească din Richiş.
 
 
Când au ajuns, au fost adăpostiţi într-un "lagăr" de tranziţie. Acolo dormeau la comun şi li se dădea mâncare, iar copiii mergeau obligatoriu la şcoală. Părinţii trebuiau să-şi caute de lucru, să-şi ia apoi zborul din lagăr. Dar când au ajuns la şcoală saşii noştri, copiii nemţi se uitau urât la ei, râdeau de freza lor standard, făcută de frizerul şcolii din Mediaş, scurt pe după urechi şi un pic de păr pe cap. "Noi trăgeam părul peste tunsoarea de după urechi, dar nu prea stătea, cei de acolo se uitau la noi ca la nişte ciudăţenii. Iar pantaloni ca ai noştri, făcuţi de croitor, din velur, nu mai văzuseră, deşi noi eram mândri de ei. Mă rog, nu eram de-ai lor, am simţit asta, din capul locului. Şi nici n-am devenit vreodată."
 
Mulţi saşi au suferit după plecare, unii nu au reuşit să treacă peste momentul dezrădăcinării, aşa au ajuns să se spânzure în şuri. Nu erau nici români, nici nemţi, nu erau nimic şi n-au rezistat.
 
Paul era tânăr, a dat bice vieţii şi a trecut peste anii aceia. Mergea pe străzi şi vedea numai lumini albăstrui la geamuri. Oare de ce?, se întreba. Nemţii se uitau la televizoare. În toate casele, seara, se închideau şi se uitau la televizoare. Categoric, nu-i plăcea viaţa acolo. După ce şi-a terminat studiile, Paul a devenit ghid turistic, a lucrat în publicitate, în industria filmului. Iar după revoluţie a venit în România, în vizită. "Cum am coborât din avion, am simţit mirosul de acasă! Eram la Bucureşti, dar jur că mirosea ca acasă! Atunci mi-am zis: trebuie să mă întorc şi am început să strâng bani pentru asta."
 
După prima vizită în România, Paul plănuieşte să se întoarcă acasă şi vine în Transilvania să vadă ce mai este prin locurile lui natale. La Mediaş găseşte casa transformată în spaţiu comercial, era un pub, dar caută să cumpere alta. Nu găseşte ce-i place şi revine. Ani la rând caută locul bun pentru el. Până într-o zi când un prieten îl aduce la Richiş, satul în care mai trăia sasul Johann Schaas. Vede casele ruinate, îl cunoaşte pe Hans şi decide să cumpere chiar casa străbunicului acestuia.
   
Casa lui din Richiş, pe care a dat 18.000 de mărci, este casa strămoşului lui Hans, bătrânul Noah. A cumpărat-o de la ultimii proprietari, care plecaseră în Germania. Paul i-a adus pentru prima dată acasă, mulţi ani după ce părăsiseră ţara, ca să facă actele de vânzare. Când au ajuns în Richiş, au intrat prin odăile casei, au deschis dulapurile şi au început să pună pe foc lucrurile, pozele. Paul a sărit să le smulgă din mâinile lor, el voia să le păstreze. De ce nu le voiau şi ei? Pentru că le aminteau de ceva prea dureros, i-au explicat, nu mai doreau să aibă nicio legătură cu trecutul. Paul i-a înţeles, dar a salvat pentru el câteva poze alb-negru, pe care le-a pus acum pe pereţii casei. Bătrânul Noah, primul proprietar, şi soţia lui stau deasupra patului, în camera principală, la loc de cinste.
 
Paul şi-a amenajat frumos casa, a adus acolo şi obiecte din lungile lui călătorii, din Tanzania, Cuba sau Zanzibar. Sunt şi ele parte din viaţa lui, iar obiectele, ca oamenii, au dreptul să-şi tot caute locul potrivit.
  Între timp, sasul a mai cumpărat două case, le-a renovat şi pe ele, iar într-una a adus-o pe mama lui cu soţul ei. Rosvita s-a întors în ţara de unde, într-o noapte de Sfântul Valentin, plecase cu patru lădiţe şi doi copii spre o lume pe care nici ADN-ul ei nu şi-o mai amintea. Obişnuieşte să spună acum că viaţa e ca un cerc. "Trebuie să-l parcurgi întreg".
 
Paul a continuat să caute prieteni cu care să umple satul, să nu se simtă singur. A reuşit şi-n câţiva ani, în Richiş s-au mutat oameni de treisprezece naţionalităţi: Ivan Pavkovs din Lituania, Stefan Oettiker din Elveţia, Helen şi Martin Engbreghof din Olanda, Marc Treon din Boston, Ana Gergely din Ungaria, Alis Rjepi şi Doru Chicişan, români stabiliţi în America, Christian şi Ana şi Antonia (cea mică) Rummel din Caifa, el, Paul, sasul tânăr, şi Hans, sasul vechi, rromi sumedenie şi români foarte-de-treabă. Ca pe o Arcă a lui Noe (Noah), ei încearcă să se salveze împreună.
 
Aici toţi vorbesc o limbă de ei inventată: limba oamenilor care se aseamănă.
 
Hans are 81 de ani acum. Stă seara la poveşti cu Paul, îi spune să-i aducă şi oameni care să facă agricultură pe dealurile Richişului, nu doar să le picteze. Acum, nu-i mai e teamă că nu are cui să lase cheile bisericii şi povestea ei, lângă el s-a aşezat un ghid internaţional!
 
"Dumnezeu le rânduieşte pe toate!", ne spune Hans, într-o zi toridă de vară, când inima lui dă semne de oboseală.


Citiţi o cronică a acestei cărţi.