Caroline Fernolend şi Lecţia despre Utopie (I)

Ea spune în fiecare zi că "a se putea" nu e o utopie.
 
A înfiinţat Fundaţia "Mihai Eminescu Trust", prin care ajută satele săseşti să se trezească din nou la viaţă.
 
Peste 150 de case au fost renovate şi sute de localnici au fost instruiţi într-o meserie.
 
"Am fost în vizită în Germania la nişte prieteni şi acolo am văzut cât de mult preţuiau ei tot ce aveau moştenire din trecut. Şi atunci mi-am zis: dar şi noi avem acasă aşa ceva, avem chiar mult mai mult, pentru că satele noastre n-au fost atinse de industrializare, de modernitate.
 
Şi m-am întors în ţară, hotărâtă să punem şi noi în evidenţă valorile noastre",
Caroline
 
În Viscri, după anii '90, a mai rămas doar familia săsoaicei Sara. Apoi au început să vină, rând pe rând, oameni noi. Majoritatea rromi. Au umplut ogrăzile şi s-au aşezat în casele saşilor. Departe de lumea dezlănţuită de după căderea comunismului, o întreagă lume construită cu sute de ani în urmă, de primii oameni liberi ai imperiului, se înlocuia cu alta.
 
În anul în care Prinţul Charles a hotărât că vrea să vină în România, Ion Caramitru, ministrul român al Culturii, nu l-a lăsat să intre în Viscri. Pentru că erau prea mulţi ţigani, l-a adus numai până la Moşna. Atunci, familia Sarei a hotărât ca toţi ai lor, fiica, nepoata şi ginerele, dar şi ea, bătrâna Sara, să se îmbrace în hainele cele vechi săseşti şi au pornit spre locul de întâlnire. Au luat cu ei o fotografie a satului, un borcan de dulceaţă şi un ştergar făcut în casă. S-au dus să-i spună viitorului rege al Angliei că au nevoie de el. Că satul lor, departe de şosea, rătăcit printre dealuri, moare dacă nu va fi ajutat. Aşa au făcut. S-au înfăţişat prinţului şi Caroline, fiica Sarei, care ştia engleză, i-a spus ce aveau de spus. Şi prinţul a înţeles. Din locul acelei întâlniri, unde i-a cunoscut, au pornit să îndrepte împreună tot ce era de îndreptat. În anul următor a trecut peste toate opreliştile şi a venit în satul din fotografie. În Viscri. Acolo prinţul şi-a cumpărat o casă. E la numărul 163 de pe strada principală. Vine în fiecare an, pe un drum desfundat, plin de gropi şi surpături, vine la casa lui.
   
Casa e albastră, are pivniţă, fântână, câţiva peri cu pere dulci, un şopron cu unelte de gospodărit. O roabă din lemn, obosită, un cuptor de pâine şi un car cu oiştea proptită în grindă, de care e prins un mănunchi de busuioc. Viţa-de-vie se întinde la soare pe zidul cald al casei şi un cocoş cântă undeva în depărtare. În ziua când a venit, Sara l-a întâmpinat îmbrăţişându-l ca pe copilul ei. A trecut de bodyguarzi, şi-a desfăcut laibărul şi a arătat că nu are arme, a mers la Charles şi l-a luat în braţe. Prinţul a ieşit în curte cu ea, unde i-a sărutat "mânurile". Sara nu s-a mândrit cu asta, dar a văzut uimirea celorlalţi. Apoi, femeia a tăiat o găină, a făcut supă cu tăieţei de casă şi le-a pus masa oaspeţilor.
 
Prinţul avea să doarmă în patul saşilor de acum câteva veacuri, lăsat în casa părăsită. O ladă cu sertare în care dormea toată familia, ceva de neînchipuit pentru o familie regală. Pe sertarul de sus dormeau părinţii, iar în cel de jos, copiii. Aşa şi-a crescut şi Sara copiii, într-un astfel de pat, ascultându-le respiraţia şi păzindu-i de visele rele. Pe prinţ, de ale lui, nu l-a păzit nimeni. Iar Sara ştie asta. Poate de aceea, în fiecare an îi trimite un dar de ziua lui, care este şi a ei, 14 noiembrie, un pachet cu nuci şi un borcan de dulceaţă de rubarbă. De la el primeşte o scrisoare scrisă de mână şi un borcan cu miere de la Curtea Regală a Angliei.
 
Prinţul Charles are rădăcini, rude îndepărtate, prin contesa de Rhedey, în Transilvania. Dar asta n-ar fi însemnat nimic, dacă săsoaicele n-ar fi ieşit niciodată în calea lui. De atunci, face necontenite servicii României vorbind de câte ori are ocazia de frumuseţea ei şi de bogăţia naturii. Dar cel mai însemnat ajutor este unul concret: a înfiinţat Fundaţia "Mihai Eminescu Trust", prin care ajută cu bani satele săseşti să se trezească din nou la viaţă. Peste 150 de case au fost renovate cu ajutorul fundaţiei şi sute de localnici au fost instruiţi într-o meserie. În decursul celor 15 ani de activitate, Fundaţia "Mihai Eminescu Trust" pe care o conduce Caroline Fernolend a format peste 300 de meseriaşi: zidari, tencuitori, dulgheri, tâmplari şi cărămidari, în parteneriat cu firme acreditate în aceste domenii. Totodată a organizat cursuri de formare pentru lucrători în agroturism, pentru 83 de persoane. A reînviat tradiţii, a dezvoltat turismul şi a salvat câte ceva din ruină.
 
"În fiecare sat în care activăm, căutăm să-i identificăm pe localnicii care încă deţin cunoştinţe despre ocupaţii tradiţionale şi care pot practica vechile meşteşuguri şi meserii şi le pot transmite mai departe noilor generaţii. Îi sprijinim prin acordarea de fonduri nerambursabile pentru înfiinţarea de mici întreprinderi rurale, care au un rol dublu - pe de o parte, contribuie la conservarea meşteşugurilor şi meseriilor tradiţionale, iar pe de altă parte, în cadrul acestor întreprinderi, meşterii produc şi comercializează obiectele de artizanat, fapt ce le permite să rămână în localităţile de unde provin. Motivul pentru care ajutăm persoanele instruite în meserii tradiţionale şi doamnele care conduc case de oaspeţi să-şi deschidă o mică afacere, de obicei PFA, este pentru a fi siguri că aceştia îşi vor desfăşura activitatea şi după ce Fundaţia «Mihai Eminescu Trust» îşi concentrează activitatea în alt sat. Noi am numit proiectul «Satul de sine stătător» şi, mai nou, «Satul trainic»", spune Caroline Fernolend, director executiv al Fundaţiei "Mihai Eminescu Trust". În jurul acestei fundaţii, satele cândva pustii încep să se repopuleze, iar cei câţiva saşi, puţini, le arată celorlalţi cum a fost şi cum ar putea să mai fie.
   
Gheorghiţă nu are dinţi, dar are mustaţă. Pălăria o lasă uşor pe spate, are vârsta aceea care te păcăleşte, ochi tineri, vii, dar faţa brăzdată de riduri. Ridurile vin de la pământ, de la uscăciune. Trăieşte cu nevasta şi copiii în pădure, la Fabrică. El este proprietarul acum.
 
S-a întâmplat aşa: a venit la el Doamna, nemţoaica, (au fost colegi de şcoală) şi i-a zis: "Gheorghiţă, hai, ia tu fabrica de cărămidă că ai sămânţă de cărămidar în tine. Bunicii şi străbunicii tăi şi părinţii tăi au fost cărămidari", "Dar eu nu mai ştiu să fac aşa ceva, Doamna mea, eu sunt muncitor, la comunişti eu n-am mai făcut cărămidă!" "Îţi aduc profesori, Gheorghiţă! Dar vei avea fabrica ta şi vei putea trăi din ea. Neam de neamul tău. Iar noi vom avea cărămidă cât e lumea, că avem nevoie să reclădim satele".
 
Şi Gheorghiţă a zis da. Şi-a făcut casă lângă Fabrică şi într-o zi s-a trezit cu Profesorul, venit să-l înveţe cărămidărie. "Este ăl mai tare om ce l-am văzut vreodată, pe onoarea mea! Este lord la el în ţară, are statuie, precis că are statuie! Ştie să facă şi fier, şi cărămidă, şi tot ce vrei, mai ceva ca un inginer! A învăţat din cărţi, că e profesor şi studiază vechiturile, se ocupă cu ruinele. De aia a venit şi la noi, să ne înveţe să facem la loc ce s-a fărâmat. E rudă cu Regina şi are grămadă de prieteni în toată lumea. Vine la noi în fiecare vară, stă câte o lună, două. Stă cu noi, mănâncă cu noi, munceşte cu noi. Mi-a arătat cu mâinile lui ce să fac. Vine cu fata lui, Lidia, e prietenă cu a mea, cu Mina. Se joacă amândouă, da' mai fac şi treabă, că acum sunt măricele!".
 
Şi Gheorghiţă începe să-mi explice şi să-mi arate cum face el cărămida învăţat de Profesorul-Rudă-cu-Regina-Om-cu-Statuie-la-El-în-Ţară, Colin Richards (are numele şi numărul lui de telefon, adresa, scrise pe o hârtie, mi-o arată).
 
Colin, căci aşa îşi spun, pe nume, vine tocmai din Anglia, din ţinutul Ludlow, Shropshire, în fiecare an, ca să-l înveţe pe Gheorghiţă ce a uitat.


Citiţi o cronică a acestei cărţi.