Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Povestea saşilor din Transilvania

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Caroline Fernolend şi Lecţia despre Utopie (II)


Ruxandra Hurezean

18.10.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


***
Lecţia despre trecut
 
Colin Richards este arheolog experimentalist, ofiţer de conservare, unul dintre cei mai celebri şi apreciaţi arheologi care promovează istoria vie în Europa. Este medaliat cu cel mai înalt Ordin al Imperiului Britanic (MBE), participă la importante întruniri ale arheologilor din lume şi-n timpul în care nu topeşte fier sau coace cărămidă în experimente istorice în Anglia stă în biroul lui şi se ocupă de proiecte de conservare de anvergură, care testează vechi tehnici şi procese industriale şi artizanale care amintesc de antichitate. Lucrează cu profesionişti şi experţi, scena lor principală de cercetare este Acton Scott Farm, în sudul regiunii Shropshire din Marea Britanie. Colin Richards a scos istoria din muzee, unde vizitatorii ajungeau să caşte de plictiseală, şi o reaşază în realitate, o pune în practică. Recreează obiceiuri şi meşteşuguri după care se fac filme sau emisiuni de televiziune. Astfel, Colin şi colegii lui au devenit nişte vedete, iar presa spune povestea lor ca pe o aventură şi are mult succes la public. Când vrea să le arate cum se face cărămida, Colin scoate din buzunar o poză cu Gheorghiţă umflând focul la cuptorul lui din România şi le spune: «El e cărămidarul!».
 
În acelaşi timp, Colin este un istoric-antropolog foarte implicat. El s-a gândit că, dacă istoria încetează să le mai ofere lecţii de viaţă oamenilor, este pentru că ea singură nu poate să meargă la ei. Astfel că merge el, Colin, la oamenii care au nevoie şi-i reînvaţă ce a aflat din cărţi şi cercetări. Ajută comunităţile să redevină productive în felul în care o făceau părinţii şi bunicii lor. Merge în tabere de cercetare şi locuieşte în corturi rudimentare, doarme pe baloţi de paie şi se spală la râu.
 
De multe ori îşi ia copiii cu el, pe Lidia (13 ani) şi pe Dan (16 ani). Lidia vine adesea cu tatăl ei în România. Doarme, mănâncă, se joacă cu Mina, fetiţa lui Gheorghiţă, şi-l ajută la modelat cărămida. Când se întâmplă să spună la şcoală cum şi-a petrecut vacanţele, nu este crezută, profesorii şi colegii o suspectează că inventează. Nici ei nu cred în utopii.
 
***
Lecţia despre lut
 
... i-a predat-o lui Gheorghiţă, la început, prin gesturi. Ce făcea Colin făcea şi Gheorghiţă. Apoi, fiecare a învăţat câte un cuvânt din limba celuilalt. Şi au ajuns să vorbească ceva aproximativ, o limbă doar de ei înţeleasă.
 
Lutul e bun de făcut cărămidă pentru că se ţine, e untos, se leagă. Lângă Fabrica lui Gheorghiţă e grămadă de lut, e un Deal întreg. De acolo, Gheorghiţă cu femeia lui, Dorina, cu băiatul, cu fata, uneori şi cu familia lui Colin, încarcă lutul în căruţă şi-l duc în curtea casei. Îl pun pe pământ, îl stropesc dacă afară e cald, să nu se usuce, dar acum nu e cald, că a plouat. Îl lasă să se moaie vreo 24 de ore. Apoi îl frământă bine-bine cu picioarele şi-l pun modelat, cu mâinile, în forme. Lutul trebuie să fie potrivit, nici prea moale să se scurgă printre forme, nici prea tare să crape, ci numai bun! Şi asta a învăţat de la Colin, cum să simtă lutul. După ce îl pune în formă, Gheorghiţă o întoarce şi şterge faţa cărămizii cu capacul, să fie netedă.
 
Într-o zi bună de muncă face împreună cu familia vreo 1.000 de bucăţi. Le lasă să se usuce patru-cinci săptămâni, dacă nu e cald, patru zile dacă e cald. Dar la umbră, să nu le ardă soarele, că atunci se crapă. Şi vântul le crapă. După ce cărămizile se usucă, le scoate din forme şi le bagă în cuptor.

Cuptorul a fost construit tot de Colin, cum a ştiut el. E cuptor de cărămidă cum era mai demult, intră în el cam 4-5.000 de cărămizi şi 6-8.000 de ţigle. Gheorghiţă a învăţat şi cum să facă focul: în primele trei zile mai încet, să nu crape cărămida, şi apoi tot mai tare până la 1.000 de grade. Zece zile şi nopţi arde focul în curtea lui Gheorghiţă. Colin l-a învăţat şi că lemnul de mesteacăn îi dă cărămizii o culoare mai albăstruie, iar cel de măr o face vărgată. De aceea, are grijă la lemn, pentru ţiglă. "Ce să vă zic, Colin e un om mare la el în ţară, dar nu e mândru deloc, o dată la o sută de ani dacă se naşte aşa ceva!", spune despre el Dorina, nevasta lui Gheorghiţă.
 
***
Lecţia despre libertate
 
După ce atelierul de făcut şi ars cărămida a fost construit pe cheltuiala Fundaţiei "Mihai Eminescu Trust", fundaţie condusă de Caroline Fernolend, i-a fost predat lui Gheorghiţă. Caroline Fernolend l-a ajutat să se înregistreze ca PFA (persoană fizică autorizată) şi el are acum propria afacere. Vinde cu 0,80 lei o cărămidă şi cu 1,10 o ţiglă. Iarna arde piatra de calcar într-o parte a cuptorului de ars cărămida şi vinde var bulgăr cu 1,25 lei kg. Venitul lui Gheorghiţă este în funcţie de câte cărămizi, ţigle şi var bulgări produce. PFA-ul lui Gheorghiţă plăteşte 21,5 % taxe la stat (impozit şi asigurare de sănătate). Aproape tot ce produce se foloseşte la restaurarea clădirilor de patrimoniu şi a caselor din satele învecinate.
 
În anul 2012, cuptorul a fost modificat astfel încât să ardă şi piatră de var. "Gheorghiţă - i-a spus Colin într-o zi -, tu iarna nu faci cărămidă, nu ai ce mânca, hai să învăţăm să arzi var". Şi asta face iarna, de atunci încoace. Îşi ţine copiii la şcoli, creşte cai, şi-a făcut căruţă "standard", (pentru că, în Utopia, toţi au căruţele la fel, vopsite în verde) şi acum se gândeşte că ar fi bine să mai angajeze un om la Fabrica lui.
 
***
Lecţia despre fier
 
Toată lumea ne spune că fierăria ţiganului Istvan este mai jos, pe uliţă, aproape ultima casă. Mergem printre gâşte şi noroi şi ajungem în poarta lui strâmtă odată cu un grup de suedezi. Îl găsim pe Istvan bine-dispus, dând la foale, în fierăria lui moştenită de şapte generaţii. Toţi fierari. Ţine în mână un cleşte, ia bucata de fier înroşit şi o pune pe nicovală, o bate cu ciocanul şi o modelează ca pe gumă, râzând de curiozitatea oaspeţilor. Cât ne-a spus verzi şi uscate, ţiganul a "gătat" o potcoavă. Le dă cu zece lei bucata, dar el şi potcoveşte caii şi pentru asta mai ia ceva peste cei zece lei.
 
"Potcovitul e treabă complicată, nu poţi să baţi cuiul oriunde, că dai de viu", ne explică el.
 
Turiştii cumpără potcoava caldă, ieşită din cleştele lui şi, cu banii primiţi, Istvan o trimite iute pe "muiere" după un pachet de ţigări. Nu-şi face griji pentru ziua de mâine, cât timp are atelierul, foalele, menghina, topeşte fier şi face "lucruri".
 
Mate, fratele lui, stă cu spatele la musafiri, el lucrează ceva migălos. Face o încuietoare de poartă. Ceva imens, ca o încuietoare de castel, comandată de cineva din Bucureşti. E solidă, bătută frumos, cu multe limbi şi un mâner albăstriu, din fier brut. O capodoperă în domeniu. Cât cere pe ea? Mate e mai taciturn, se uită la noi şi răspunde sec: "Încă n-am stabilit!".
 
Istvan şi Mate fac şi porţi, şi balamale, încuietori şi potcoave. Iau fierul din magazinul de la Rupea şi-l moleşesc în foc de cărbune, apoi îl prefac în ce vor, cu uneltele şi reţeta moştenite de acum două veacuri. Fundaţia "Mihai Eminescu Trust" le cumpără feroneria de care are nevoie pentru renovarea gospodăriilor săseşti şi pentru pensiuni. Tot Caroline Fernolend i-a învăţat să-şi facă PFA şi să lucreze pe cont propriu.
 
***
Lecţia despre lapte
 
...o predă Ben Mehedin. El e inginer chimist. A constatat că, în satele pe care le ştie, deşi lapte e din belşug, sunt probleme cu colectarea şi crescătorii de vaci rămân tot mai puţini. Ţăranii nu au încredere în analizele de lapte făcute de colectori şi colectorii nu au încredere în ţărani, îi suspectează că ar pune apă în lapte.
 
Ben a făcut un laborator independent, unde oricine poate face verificarea laptelui: şi ţăranul, şi colectorul. La început s-a constatat că toţi minţeau, dar pe măsură ce măsurau, din lapte ieşea adevărul. Şi cu adevărul acesta au început să se obişnuiască. Ţăranii au ajuns la concluzia că, decât să nu le mai cumpere nimeni laptele, mai bine nu mai pun apă în el. Acum laptele este mai bine plătit şi este preluat cu regularitate pentru 1,2-1,5 lei pe litru. Vacile lor pasc ierburi curate, de pe câmpuri care n-au văzut chimicalele şi laptele are un gust "dumnezeiesc". Dar Ben s-a gândit mai departe şi pregăteşte o fabrică de brânză pe care să o pună la dispoziţia sătenilor. Pentru că, spune el, brânza stă mai mult pe raft decât laptele, este mai bună pentru comerţ. A achiziţionat tot ce trebuie, mai trebuie să găsească o persoană potrivită, un alt Gheorghiţă care să preia afacerea.
 
Ben lucrează la Fundaţia "Adept" şi umblă prin târgurile din toată lumea, merge la congrese şi face seminarii despre natură şi rolul ei "colosal" în viaţa omului modern. De când a ieşit pe porţile unei fabrici comuniste, îşi ia porţia de libertate construind Utopii care funcţionează. "Eu chem oamenii la mine, le arăt ce pot să facă, îi ajut să facă şi apoi îi eliberez, le dau drumul pe cont propriu. Dacă au învăţat lecţia despre libertate, se descurcă!", spune Ben Mehedin.
 
***
Lecţia despre ciorap
 
...a predat-o Harald Riese, un neamţ care a venit ca turist şi a rămas în Transilvania zece ani. A închiriat o casă şi a început să trăiască precum sătenii din Viscri. Într-o zi a mers la el o femeie săracă din sat, Leana, să-i ceară ajutorul. Pentru că ştia că primeşte alimente, i-a dus lui Harald o pereche de ciorapi împletiţi din lână. Harald i-a pus într-un coş şi i-a dat femeii mâncare. Peste câteva zile, Leana s-a dus iar, cu încă o pereche de ciorapi. Spre sfârşitul anului, coşul lui Harald era plin de şosete din lână, primite de la Leana. Când au sosit prietenii lui, de Crăciun, din Germania, Harald le-a dat cadou câte o pereche de şosete din coş. Nemţii au fost foarte încântaţi. Au plecat cu ele acasă şi le-au lăudat. Au cerut apoi şi pentru prietenii lor. La început a fost greu, Harald pleca cu rucsacul plin de şosete în Germania, cu ce-i rămânea, stătea la colţ de stradă şi prin pieţe să le vândă. Venea apoi acasă cu banii câştigaţi şi-i împărţea femeilor din sat care împletiseră ciorapii. După câţiva ani, ciorapii lor aveau atât de mult succes că au început să vină comenzi din ţările nordice şi nu mai era nevoie să plece Harald cu marfa în rucsac. Aşa au ajuns femeile să facă sute de mii de perechi de şosete din lână. Au făcut şi o asociaţie a lor, se numeşte "Începe".
 
Mariana e acum blondă. Are cafenea, pensiune şi magazin în curte. Se aşază pe băncuţă, bea din cafea şi începe să spună povestea ei, încet, cu voce egală, într-o limbă curată, învăţată parcă pe de rost. Magazinul de lângă casa ei este al Asociaţiei Femeilor "Începe". În asociaţie, la început, au fost patru femei, acum sunt 120. În 2004 au făcut magazinul şi-n 2012 cafeneaua Artizanat. Acum sunt 25 de femei care fac şi papuci din pâslă, ei merg mai bine ca şosetele. O pereche de papuci costă 110 lei, iar o pereche de ciorapi, 30-35 de lei. La o pereche de papuci lucrezi opt ore, şi a doua zi mai coşi talpa, cu mâna. 25% din tot ce se încasează este pentru asociaţie. Asociaţia ajută copiii care merg la şcoală, cu 300 de lei pe lună. Mai plăteşte o asistentă care merge la bătrânii bolnavi acasă şi le duce medicamente gratis. Pentru unii copii mai sărmani, asociaţia plăteşte tinere absolvente din sat să facă meditaţii cu ei.
 
Lâna pe care o folosesc pentru ciorapi şi papuci este de la oile din sat. Înainte să "Înceapă" totul, cu lâna nu mai făceau nimic. Acum femeile o spală şi o scarmănă la un dărac într-un sat vecin. Apoi o torc şi o împletesc de mână, zi şi noapte, o lucrează.
 
Asociaţia şi tot satul se întâlnesc la începutul anului şi discută ce au de făcut şi pentru ce vor strânge bani în anul care urmează. Cât va fi preţul la pensiuni şi cât vor da pentru şcoală, pentru cantină, pentru medicamente. O dată pe an strâng gunoaiele din tot satul şi de pe dealuri. Tot ei au împletit coşuri de gunoi din nuiele şi le-au pus pe stâlpi. La şedinţă se stabileşte câţi bani se dau pentru cosit iarba pe şanţuri şi cât pentru curăţarea coşurilor. La şedinţele lor nu vine primarul, pentru că ei sunt doar un sat Utopic. Mai au nevoie de patruzeci de familii ca să poată deveni comună.
 
În satul Viscri, la pensiune, seara, am găsit poarta deschisă, masa pusă pe terasă şi toate uşile camerelor descuiate. Şi un bilet de noapte bună, prins într-un stâlp. Când am căutat cheia de la cameră, am aflat că ea nu există... În satul lor, uşile nu se închid niciodată.

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

Editura Şcoala Ardeleană, 2017


Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer