Saşii la Saschiz. Ziua în care se întorc şi plâng

S-au întors din Germania ca să mai stea câteva zile împreună. Au fost la slujba de la biserică, de duminică, apoi la cimitir. Anneliese a venit pentru prima oară de la plecare, pentru că fiul ei voia să-i cunoască ţara.
 
"Acolo am familia, prietenii, toţi ai noştri sunt acolo acum. Aici am amintirile. Mă consider o norocoasă că am copilărit pe uliţele din Saschiz, pe dealuri. În primele nopţi după ce am plecat de aici visam că eram la iarbă verde cu prietenii, cântam, dansam şi făceam grătar pe deal.
 
Ceva din ce e aici nu mai este în Europa, sau cel puţin în Germania. Nu mai sunt nici natura şi nici căldura dintre oameni. Când am ajuns noi acolo şi am început să ne cunoaştem cu nemţii de acasă, ei se mirau câtă prietenie este la noi. Spuneau că nu au mai văzut atâta frăţie şi căldură între cunoştinţe.
 
Noi aveam acest dar din ţară noastră natală."
Anneliese
 
După 700 de ani, au venit din nou, s-au aşezat toţi la o masă, în jur de 400 de saşi. Georg, Anneliese, Hedda, Michael, Johann, vecinii şi rudele lor, duminica la prânz mestecau pâinea caldă de acasă şi o înghiţeau cu gânduri cu tot. Au fost la slujba de la biserică, de dimineaţă, apoi la cimitir. La prânz, când s-au aşezat la masă, bărbaţilor saşi nu li se zvântaseră lacrimile din ochi. "Să mă iertaţi, rar veţi vedea bărbat plângând, dar şi mai rar un sas lăcrimând. Dar azi nu m-am mai putut reţine", se scuză cu demnitate sasul Dorner. "Vedeţi casa de lângă Primărie? E a mea. Vă place?". Casa e în paragină. Un colţ din acoperişul şurii nu mai are ţigle, vezi dincolo, în zare prin el. Stau chiriaşii Primăriei acolo.
 
Ai lui Dorner au construit-o cu 300 de ani în urmă, ultima dată au renovat-o când el era încă acasă. Acum se uită cu mânie la ea. Dacă întoarce privirea pe partea cealaltă a drumului, în piept îl împunge altă durere. "Uitaţi-vă acolo, o vedeţi? Şcoala, o vedeţi? În ea am învăţat eu carte! Dacă vin turiştii şi se uita la ea, ce zic, ce e aici, suntem în Irak, a fost război? Ce se întâmplă, oameni buni? Şi voi aţi plecat?"
  A fost prima şcoala din sat construită de familiile lor, o clădire cu două etaje şi curte mare. Acum se uită cu orbitele găunoase spre piaţa centrală. E masivă şi impunătoare, chiar şi aşa sluţită cum e. Nu mai are niciun geam, nicio uşă. Păşim printre buruienile şi gunoaiele din curte.
 
Porţile stau rupte, culcate la pământ. Lui Dorner i se mai alătură şi alţi fraţi saşi. Intră în curtea şcolii şi se opreşte brusc. Stă cu picioarele în bălării şi se uită spre mine ca spre toată lumea străină lui, dar cu care are o socoteală de încheiat: "E o vorbă care zice să nu-i urezi cuiva de rău altfel decât aşa: «Să-i crească iarbă la uşa casei!» Nu ştiu cine ne-a urât pe noi atât de tare!"
 
Michael Dorner a plecat cu 40 de ani în urmă, şi-a luat mama, cei doi copii mici şi 76 de kilograme bagaj. Era tâmplar de meserie şi a trăit bine din munca lui în sudul Germaniei. Acum îşi vede prima dată locul lăsat în urmă, mormântul tatălui şi al rudelor. Vecinii.
 
De un singur român i-a fost dor în toţi anii aceia. De o femeie. Cum a ajuns în Saschiz, a pornit spre cetate, a ocolit dealul şi a ieşit prin cătunul românilor pe la poarta casei ei. Norocul a făcut să o găsească la fereastră. Cornelia are acum 80 de ani. "Nu-i venea să creadă că sunt eu, a fost foarte surprinsă. S-a bucurat mult. Am lucrat opt ani împreună la Gostat, eu eram tehnician şi ea contabilă. Am vrut s-o văd să-mi iau rămas bun pentru totdeauna de la ea. Ştiţi, eu nu mă mai întorc niciodată..."
   
Anneliese nu are cheia. A rugat pe toată lumea să-i facă rost de cheia de la casa ei. Dar e duminică la amiază şi tot i se spune că persoana care locuieşte acolo provizoriu nu este acasă. De douăzeci de ani nu a mai intrat în casa ei părintească. Este profesoară de muzică în Germania, are ochii verzi, e o femeie frumoasă şi veselă. Anneliese ştie acum ce să lase şi ce să păstreze din viaţa ei trăită între cele două ţări. "Acolo am familia, prietenii, toţi ai noştri sunt acolo acum. Aici am amintirile. Mă consider o norocoasă că am copilărit pe uliţele din Saschiz, pe dealuri. În primele nopţi după ce am plecat de aici visam că eram la iarbă verde cu prietenii, cântam, dansam şi făceam grătar pe deal, în Saschiz. Ceva din ce e aici nu mai este în Europa, sau cel puţin în Germania. Nu mai sunt nici natura şi nici căldura dintre oameni. Când am ajuns noi acolo şi am început să ne cunoaştem cu nemţii de acasă, ei se mirau câtă prietenie este la noi. Spuneau că nu au mai văzut atâta frăţie şi căldură între cunoştinţe. Noi aveam acest dar din ţară noastră natală. Copiii noştri nu mai ştiu tradiţiile şi nici cum e să creşti împreună cu toţi ceilalţi copii din sat. Dar să vă spun ceva ce n-am mai spus nimănui. Eu îmi luasem rămas bun de la Saschiz. Cu mulţi ani în urmă, am venit în România şi am spus, gata, e ultima oară! Am spus asta în tăcere. Dar când a venit reprezentantul nostru acolo şi a zis, haideţi că se organizează sărbătoare la Saschiz, sunt 700 de ani de când se cunoaşte satul, eu nu am zis nimic. Nu voiam să vin. Dar băiatul meu cel mare, care are 21 de ani, a venit la mine şi a spus: "«Mama, vreau să văd de unde eşti». Atunci am spus că da, are dreptate, copilul meu are dreptul să vină şi să vadă unde îşi are rădăcina".
 
Mama Anneliesei nu a vrut să vină. A spus că ar fi prea dureros pentru ea. Insuportabil. Familia lor are o istorie crudă în spate. Cu ei chiar s-a jucat cineva şi a fost un joc sadic. Bunicul a luptat în război alături de nemţi, a fost "o încurcătură de istorie", spune Anneliese, "aşa a fost şi pentru români". Dar apoi a fost considerat duşman şi i s-a interzis să se întoarcă în ţară, la familie. Bunicul Anneliesei a avut voie să vină doar după zece ani, să-şi vadă familia, doar pentru trei zile, la Bucureşti. Mama ei nu-şi văzuse tatăl niciodată. L-a văzut trei zile.
 
După 20 de ani, bărbatul a reuşit să se reîntoarcă acasă. A venit, a mai trăit o vreme şi a murit. L-au îngropat în cimitirul din Saschiz. Copiii au plecat imediat după aceea în Germania şi au luat-o şi pe bunica cu ei. Femeia a murit acolo şi este înmormântată într-un cimitir din sudul Germaniei. Din nou despărţiţi.
 
Anneliese stă între cele două lumi, puternică şi vie, cu sufletul ghemuit peste amintirile copilăriei şi multă experienţă în a merge mai departe. Nu vrea să se mai întoarcă. Iar casa, după ce va primi cheia, o va vinde.
   
La Georg e bine. A renovat casă venind aici în fiecare concediu. E încă tânăr, are maşină şi job bun, de electrician, în Germania. Vine de câte ori vrea. Fratele lui, mama, nu prea vin, dar el s-a hotărât. Consideră aşa: nemţii se dau mari că au case de vacanţă în Spania, Italia, Franţa. "Eu le spun: am casă de vacanţă în România! Şi încă ce casă de vacanţă! Vedeţi, am renovat, mai am de lucru, dar e foarte bine acum. Nu o s-o vând niciodată, e casă mea. Am două, nu? Două case, două ţări".
 
În bătaia vântului se deschide scârţâind o poartă de lemn. Între curtea lui Georg şi curtea vecină, prin şopronul cu lemne, tăiată din gard, poarta dintre cele două case arată ce s-a întâmplat. "Vecinul are grijă şi de casă mea", spune Georg uitându-se la poarta care se bălăngăne că o mărturie, "el curăţă, pregăteşte tot, lemnele, strugurii, e ca şi a lui. Vedeţi ce grijă a avut?"
 
 
În biserică, pe rândul din spate stă un domn în vârstă, îmbrăcat în costum negru. În ochii lui albaştri se zbat câteva lacrimi. Pastorul ţine slujba că altădată, fără să amintească cumva că o face la un eveniment aniversar. Sobru, a început să citească din Evanghelie, că şi cum ieri saschizenii ar fi lucrat la câmp, şi astăzi s-au îmbrăcat curat să vină la biserică.
 
În timpul slujbei lăcrimează tot mai mulţi bărbaţi. La sfârşit, un tâmplar, reprezentantul lor în Germania, le vorbeşte despre aniversare, despre renovarea bisericii şi le spune bun venit acasă. Ei se ridică în picioare. Bărbatul simte nevoia să se explice. "Parcă poţi uita aşa de uşor 700 de ani?"
Primarul şi viceprimarul - ultimul e sas şi "autorul acestei fapte, aniversarea" -, aşteaptă să vadă concluzia. Se întorc sau nu se întorc saşii acasă? Au făcut drumul cu asfalt, au proiecte din bani europeni, făbricuţă de gemuri inaugurată de Prinţul Charles, monumente renovate de UNESCO, acum vin?
 
Pe la amiază, primarul şi viceprimarul stau cam dezamăgiţi sub bradul din curtea bisericii. Nu vin.
   
Martin Johann a plecat în Germania în august 1989. Avea băiatul bolnav de cancer şi spera că acolo îl va trata mai uşor, acolo se găsesc medicamente. Lucrase 32 de ani la Gostat în Agnita. Şi-a lăsat casa în grija unui prieten şi a plecat. În Germania au fost duşi în lagărul de la Nürenberg, unde a stat opt luni. Acolo stăteau toţi până când se acomodau. Nu era rău, mâncarea venea "pe roţi", cu căruciorul, îţi dădeau şi haine. Dar după opt luni ţi se deschideau porţile lagărului şi trebuia să pleci, să-ţi cauţi un loc. Pe străzi era mai greu. Treceai prin ciur. Martin avea deja 60 de ani. Oriunde mergea să se angajeze i se spunea: păcat de tine, ai părul alb! Era disperat. Un asistent social l-a sfătuit să meargă la şcoală, să spună că vrea să înveţe germana, deşi o ştia. Dar ar primi un ajutor de la statul german încă 10 luni. Aşa a făcut. A mers cu părul lui alb la şcoală. Dar băiatul lui urma tratament şi asta îl mulţumea. Ar fi mers şi la război pentru asta, darmite la şcoală! Între timp, soţia lui s-a angajat menajeră în casa unor nemţi. După ce nemţii i-au cunoscut mai bine şi au căpătat încredere în ei, i-au luat în casa lor, iar Martin s-a ocupat de grădină. Mulţi ani au stat acolo, până când au murit stăpânii casei. Apoi, cu banii strânşi şi-au renovat o căsuţă la marginea oraşului. Toţi cei care o văd spun: "Ia uitaţi-vă ce casă frumoasă au făcut saşii din coliba aia!".
 
Când vine acasă, Martin stă la un prieten din Criţ, pentru că la casa lui din Agnita nu se mai poate locui. A năpădit-o ruina. Au crescut buruienile în curte, s-a prăbuşit gardul, aşa a avut grijă de ea prietenul lui! Când a sosit, nu a putut deschide poarta, era înţesată de buruieni. Şi Martin începe să plângă pe o piatră în curtea bisericii din Criţ. "Dar câştigul pentru care a meritat este că băiatul meu trăieşte", spune Martin.
   
Johannes Halmen este un fel de episcop rătăcitor. Are în grijă bisericile şi enoriaşii din şaisprezece sate. Merge tot timpul, aproape că nu se opreşte niciodată. Este văzut când într-un sat când în altul, când pe un deal din Criţ, când pe unul din Buneşti. Unde nu te aştepţi, apare preotul cu cărţile şi cu obiectele lui de cult pe spinare, umblând între sufletele răsfirate ale ultimilor luterani rămaşi pe aici. Înainte, casele saşilor erau răspândite şi episcopului îi lua mult să le cutreiere, spun poveştile, dar acum casele sunt aproape, numai saşii sunt răspândiţi.
 
Aproape toţi din familia lui au plecat. Are cinci fraţi şi părinţii în Germania. Are fetele la şcoli în Europa. Are prieteni plecaţi. Însă el n-a vrut să plece. "Cum să plece şi preotul? Dacă vine Dumnezeu şi găseşte biserica încuiată?", ne întreabă râzând.
 
"Cei care au plecat ne-au negat pe noi, au negat viaţa noastră, ne explică Halmen, au spus: asta nu e viaţă, viaţa voastră nu e bună, noi nu vrem să trăim aşa. Ne-am trezit că tot ce credeam noi că e frumos, pentru fraţii noştri nu valora nimic! Atunci am trecut printr-un fel de depresie. Dar nici saşii plecaţi n-au dus-o mai bine, pentru că şi ei se simţeau vinovaţi faţă de noi şi nevoiţi să se justifice. În acelaşi timp, cei de acolo se uitau la ei întrebători: şi cu voi ce e aici? Iar saşii trebuiau să se justifice şi în faţa lor, să tot spună de ce au plecat. Iar noi, cei rămaşi, simţeam nevoia să ne justificăm şi noi pentru că am rămas. Aşa că am spus: gata cu justificările, nu mai vreau să aud justificări, haideţi să nu ne mai justificăm tot timpul, ci să începem să trăim pur şi simplu viaţa pe care ne-am ales-o!".
 
Johannes se uită la adunarea veselă a unei sărbători de ocazie plină de saşi veniţi în vacanţă şi spune "Asta e ca o frişcă, realitatea nu e asta, realitatea este când trece vara şi, în octombrie, în sat rămânem doar cinci saşi şi unsprezece luni trăim în singurătate. Dar imaginea asta, cu saşii întorşi în sat, la sărbătoare, este ca o poză pe care o poţi ţine în mână şi să trăieşti pentru ea".
 
Părintele Johannes mănâncă o felie de pâine unsă cu fasole frecată şi ascultă discursuri de promenadă. Ştie că toate astea trec şi-n urma câte unei chermeze câmpeneşti rămâne un gol şi mai mare. După o scurtă tăcere simte că trebuie să restabilească echilibrul: "Bunicul meu a avut copii care au fost deportaţi în Siberia. Nu i-a văzut decât după cinci ani. Eu am două fete la studii în străinătate şi pot vorbi oricând cu ele pe skype, pe messenger sau prin telefon. Ar fi mai rău să fie la război, să nu se mai întoarcă niciodată. Noi ştim acum că cei plecaţi sunt bine şi se întorc când vor. Plecarea definitivă e cea rea".


Citiţi o cronică a acestei cărţi.