Darul

Trecuse mai mult de un an de la vizita lui George şi Ana constata că amocul primăverii o luase în stăpânire. Idila lui cu Milenei, lipsa oricăror veşti de la Daniel, confesiunile lui Alex despre Cristina şi copiii aflaţi la Paris au avut asupra ei, probabil, efectul unui transfer de sentimente şi dorinţe... Era miezul nopţii şi nu reuşea să scape de imaginea lui Alex.

Ţârâitul insistent al soneriei îi aminti de vechiul coşmar. Nu se aştepta la vizite nocturne... Sări din pat, apoi tiptil, tiptil, traversă apartamentul şi privi prin vizor. Când auzi vocea lui Alexandru, se grăbi să deschidă.
Cu aer grav şi un zâmbet fals vinovat, pe jumătate ghiduş, acesta încercă să-şi explice prezenţa:
- Nu te speria. Nu e nimic deosebit. Am vrut să văd dacă eşti bine. Eşti bine, Ana? o întreabă, în ochi cu sclipiri de băieţandru pus pe şotii.
- Acum, da. Chiar foarte bine, răspunse ea, râzând, cu inima gata să-i explodeze. De unde ai ştiut că mă gândesc la tine?
- Dacă vrei, plec imediat, eludă el răspunsul, jucându-se. Nu e oră de vizită. Ştiu. Dar am simţit o nevoie teribilă să te văd. Dacă doreşti, plec...
Continua să se joace. Ramura cu cele trei flori de magnolie îi aminti de plimbarea pe bulevardul Dacia, din urmă cu câteva zile. Îi făcu loc să treacă şi el închise uşa cu spatele. Rezemat de ea, o îmbrăţişă.

Uimită, Ana se lăsă sărutată pe păr, pe ochi, pe gât, iar când bărbatul urcă uşor spre gură, îi trecu prin minte că nu avea niciun motiv să protesteze. Nici n-ar fi avut cum, pentru că, nerăbdător, el îi prinse buzele într-un sărut plin de pasiune, încât abia reuşea să respire. În timp ce cămaşa de noapte îi aluneca de pe umeri, se desprinse din braţele lui şi aşeză ramura de magnolie pe măsuţa din hol. Ştia ce urmează dar îi dădea târcoale un soi de teamă. Încercă să amâne clipa prin gesturi banale când, el o luase deja în braţe ca pe un copil...
La chemarea ce iradia din făptura bărbatului, luciditatea ei se disipa cu fiecare pas. Reţinu doar uşurinţa cu care Alexandru o purta pe sus, în timp ce idei caraghioase se iveau şi se stingeau imediat: nu şi-l imaginase deloc pasional. Înţelese că aparţinea acestui bărbat şi, răbdătoare, aşteptase clipa. Nu avea timp şi nici chef să se întrebe dacă e bine sau rău ce i se întâmplă; nu-i mai păsa dacă ceea ce avea să urmeze era moral sau nu. Şi de ce n-ar fi? Erau doi oameni liberi, prieteni de ani buni, suficient de tineri: un bărbat şi o femeie care se redescopereau într-o nouă ipostază. Realiză că, în ultimii ani, Alexandru fusese prezent în gândurile ei cele mai ascunse. Recunoscătoare, îi primea mângâierile, aşteptând să fie călăuzită ca într-un joc aproape uitat. În fond, ce altceva e dragostea decât un joc, mai tandru sau mai crud. Uimită să se redescopere, uitase cu totul de "etapa Daniel", definitiv încheiată. El a părăsit "cadrilul".

Purtată de tandreţea bărbatului peste fiecare prag, venise timpul să pună punct "doliului erotic" şi să meargă mai departe. Redevenea femeie. Cu fiecare celulă, Ana memora privirile şi gesturile bărbatului, punctând: Exista. Femeie. Fericită. Neruşinat de lipsită de pudoare în dragostea ei împărtăşită. Ştia că îi apropie nu doar misterul ce aduce laolaltă, de obicei, un bărbat şi o femeie. Prezenţa lui însemna şi certitudinea că există, că va reuşi să-şi înfrunte îndoielile şi întunericul din repetatele ei bătălii cu uitarea, cu trecutul, cu pagina albă... În prezenţa lui, simţea tandra atingere a îngerului care... Dar toate acestea erau secretul şi bucuria ei târzie.
Îi trecu prin minte că, doar în câteva minute - de la îmbrăţişarea din hol până la cafeaua şi ţigara de după miezul nopţii -, Timpul se contractase şi se dilatase devenind "contrapunctul" tuturor eşecurilor ei sentimentale.
O irita, însă, ridicolul în care cădea, ori de câte ori se lăsa copleşită de emoţie, luând-o razna prin dulcegării. Ce mai, în faţa lui Alexandru, îşi pierdea "uzul raţiunii", dornică să se răsfeţe ca o adolescentă naivă.

Alexandru oftă şi ea îi intui dorul de copii şi amărăciunea: De mult timp nu mai avea nicio veste de la ei. Nu putea fi pe deplin fericit.
Întristată, îi luă mâna, semn că îi împărtăşea emoţia. El i-o sărută şi se ridică s-o privească. Când îi zări chipul congestionat de efort şi vena ce zvâcnea pe frunte, Ana avu senzaţia că întreg Universul pulsa acolo. Şi, dintr-odată, se simţi nu doar iubita, ci şi mama acestui bărbat tensionat, care o mângâia şi o săruta ca pe o femeie-copil... Ar fi vrut să-i spună cât de mult îl iubea, dar îi era jenă. Teamă de ridicol. Şi frică de clipa în care iubirea şi-ar putea pierde strălucirea devenind rutină, luptă pentru supremaţie sau, pur şi simplu cicăleală zilnică şi măcinare de nervi. Închise ochii, alungând acea posibilitate. Ştia că n-ar suporta ca relaţia lor să devină o formă sofisticată de sclavie, intelectuală sau socială...
Tăcerea ei îl alertă pe Alexandru care, nedumerit, întrebă:
- Ce s-a întâmplat, Ana? Eşti bine? Te supără ceva? Şi, sărutând-o, continuă, intrigat: Doar... nu plângi!?
- Sigur că nu! ripostă ea, roşind. Îmi pare rău, dar nu le pot stăpâni. Nu ştiu... Am aici, în piept, o pasăre ce se zbate să-şi ia zborul, răspunse surâzând, în timp ce, luată în braţe se simţi o parte şi prelungire a lui.

Privită din afară, scena îi aminti un vers de Nichita, care îşi dorise cândva, pentru reîntregirea fiinţei: "o îmbrăţişare cu coastele" a iubitei. Ca o întoarcere a Evei în Adamul ei..., îşi mai spuse Ana şi, alunecă în vis, murmurând: "reîntregirea perfectă a Fiinţei prin El şi Ea"

*
Margareta renunţase la ideea fixă de a avea copii. Câţiva ani se bucurase, alături de Tiberiu, de spectacole, prieteni şi excursii în staţiuni exotice. Dar când s-a crezut împăcată cu lumea şi aproape fericită, soţul ei a făcut un anevrism, murind pe masa de operaţie.
A fost distrusă. S-a considerat blestemată şi, fără nicio explicaţie, după înmormântare a dispărut.
Nimeni nu ştia unde se află, dacă a ajuns la spital, la vreun sanatoriu, sau dacă s-a călugărit, aşa acum îi trecuse prin minte, cândva. De la bancă îşi luase concediu nelimitat, la poartă soneria suna în zadar, iar la telefon nu răspundea. Nu voia să vadă pe nimeni. Milena, Ana şi George n-au ştiut nici ei. Cine să ghicească, că se refugiase la singurele ei rude din Bucureşti, Marina şi Mitruţ, care o îngrijiseră ca pe fiica lor...
După şase luni, s-a întors la birou, dar prefera să vadă cât mai puţină lume. Totuşi, le-a telefonat Anei, Elvirei şi Milenei, la Târgovişte, să le anunţe că e bine şi s-a întors printre oameni.
La bancă avea program prelungit, iar în timpul liber citea şi se ocupa de grădină care, în mod ciudat, anul acela se albăstrise! Nu e sigură dacă din întâmplare sau era greşeala ei. O amuza însă aleea de dale negre care, acum avea de o parte şi de alta, covoare de "nu mă uita", până la treptele casei...

Azi e o duminică de vară şi Margareta citeşte în fotoliul de pe verandă. Peste noapte, o mulţime de boboci şi-au desfăcut corola încât, în jurul ei pluteşte un parfum diafan de violete. Adoră aceste flori delicate ce îi amintesc de mirosul special al unui nou născut...
Suspinând, închide cartea, hotărâtă să ude grădina înainte ca soarele să ajungă la azimut... Dar gândul ei se întoarce la carte: de fapt, despre ce e vorba în aceste poveşti de viaţă ce se intersectează? Despre dorinţe şi frustrări? Iubire, trădare şi moarte? Despre "întâlniri pe furate" şi "exerciţii de supravieţuire"? Dar miracolul vieţii nu constă, oare, în necunoscutele cu care ne provoacă, în obstacole depăşite, în îndoieli şi speranţe, chiar dacă efemere ca o adiere de violete?, se întreabă, udând muşcatele şi cerceluşii ce înveselesc veranda micului ei "conac".
Zâmbeşte la gândul că îşi răsfaţă căsuţa, numind-o "conac", în amintirea vilei ridicate de bunicul Simon, la începutul secolului, în Slănicul Aninoasei, când...

Dincolo de poarta de fier zăreşte un bărbat care încearcă să intre. E George Anineanu, primul ei soţ care, neîndemânatic, caută zăvorul, schimbând o imensă geantă de călătorie dintr-o mână în alta.
- Sărut-mâna, Margareta... Cum pot să deschid porţile Raiului?
Mirarea ei dispare, lăsând loc curiozităţii.
- Ce-i cu tine aici, George? întreabă, coborând scările şi încercând să-şi ascundă surpriza provocată de apariţia lui.
Ultima dată l-a întâlnit la căsătoria ei. Apoi, a aflat că George se însoară iar ea şi Tiberiu erau invitaţi... tocmai când era în doliu după soţul ei... Trase zăvorul şi, deschizând poarta, îl invită înăuntru:
- Ce s-a întâmplat, George?
- Nu s-a întâmplat nimic. Mi-a fost dor de tine şi am venit să te văd... Nu e voie să-mi vizitez o veche prietenă? Ţi-ai luat lumea în cap, Margareto? Unde ai dispărut fără un semn?
- După cum vezi, n-am dispărut. Aveam şi eu dreptul să-mi jelesc bărbatul, nu-i aşa? Crezi că mai găsesc altul ca el?
- Cine ştie... Acum ne laşi să intrăm, ori ai decis să ne ţii şa poartă?
- Desigur, poftim... Cum adică, să vă ţin? Ce ai în geantă? Ai fost acasă, în Slănicul Aninoasei?
- N-are legătură cu satul. Îţi arăt în casă. Am un dar pentru tine...
- Pentru mine? Un dar? Ce-ţi veni? Doar nu e ziua mea...
- O să fie, în curând. Doar schimbi prefixul! M-am gândit că ai vrea să primeşti... , adăugă George, ridicând darul în lumina amiezii.
- Eşti nebun... Un băieţel, George? De unde ai tu un băieţel nou născut? Nebunule, tu l-ai furat?... Iartă-mă! Desigur, e copilul tău...
- Da, Margareto, întări el pe un ton în care se întâlneau tristeţea şi o bucurie calmă. E băiatul meu. Vrei să-l creştem împreună?
- Tu ai înnebunit?!
Îl privea descumpănită. Era o farsă? Se juca cu ea de-a Dumnezeu? Nu ştia ce să creadă. Luă băieţelul în braţe şi recunoscu ochii lui George! Albaştri ca florile de nu mă uita. Avea aceeaşi frunte şi aceeaşi bărbie ascuţită. Îl privi lung, neîncrezătoare:
- Şi Ioana? De ce ai divorţat, George? Era o fată bună. Vă potriveaţi...
- Da, Reto, era minunată şi ne potriveam... Dar Ioana a murit la naştere. A avut placentă previa şi naşterea s-a declanşat cu o hemoragie...
- Îmi pare foarte rău... N-am ştiut. Şi acum, ce faci cu copilul?
- Cum poţi să întrebi ce fac cu copilul meu?, se zburli el. Îl iubesc pentru amândoi şi îl cresc. Cu fiecare copil viaţa începe din nou, spunea cineva. Pentru mine e un nou început.
Margareta nu comentă. Cu băieţelul în braţe, continua să se plimbe prin sufragerie. Trecu la fereastră vorbindu-i într-una, luă o batistă curată să-i şteargă saliva, îi dădu biberonul cu lapte, pregătit de George şi, timidă, întrebă:
- Şi darul, George? Când ai venit, vorbeai despre un dar...
- Darul, draga mea, trebuie să-l accepţi, dar şi să-l meriţi! M-am gândit că pot să-ţi ofer cel mai frumos dar de ziua ta! Dragă, mama lui nu mai e. Băiatul nu e botezat. Am amânat din motive obiective: doliul după Ioana şi naşterea lui prematură. Trebuia să se întremeze. Dar copilul trebuie botezat urgent.
- Aş fi fericită să-l botez eu... Ştii, şi Mirela e fina mea...
- Eventual..., prelungi el suspansul, privind-o cum zâmbea, căutând privirea copilului. Emoţionată de mânuţele jucăuşe ce îi atingeau chipul, Margareta nu înţelegea ce însemna acel "eventual".
- Dacă nu alegi a doua variantă şi eşti de acord să-l creştem amândoi.
- Cum? Băiatul tău, George? Ai venit la mine, pentru că...
- Pentru că ai fost soţia mea şi amândoi ne-am dorit un copil; pentru că am suferit alături de tine la fiecare sarcină pierdută şi, mai ales, pentru că te-am iubit, Margareto. Ştii bine că ţi-am fost alături mereu, chiar şi după divorţ. De fapt, nici azi nu ştiu sigur de ce ne-am despărţit!
- Bine, George, dar eu sunt deja bătrână..., pentru un copil mic...
George izbucni în râs şi copilul, încă fără nume pentru ea, scoase câteva sunete,. Amuzată, îl strânse uşor la piept.
- Şi eu n-am îmbătrânit? Crezi că are importanţă? Cum Victor are doar un nume, tu ai privilegiul să-l alegi pe al doilea. Desigur, dacă eşti de acord. Dacă eşti, peste şase luni ne recăsătorim şi băiatul meu devine şi al tău... cu acte.
- Totuşi, nu e prea devreme? După... nici şase luni?
- Băiatul trebuie botezat cât mai curând. Nu uita că noi am fost uniţi deja înaintea Celui de sus. După alte şase luni, putem să ne recăsătorim.
Cum Margareta nu spunea nimic dar continua să se plimbe cu băiatul în braţe, George continuă:
- Vreau să te gândeşti bine. Dacă eşti de acord, noi trei putem deveni o familie. Fericită. Te lăsăm până mâine când, o să revenim şi, ca băieţii, o să te cerem oficial de mamă şi soţie... Cu tot dichisul. Ce zici?

Răspunsul Margaretei întârzia şi George se panică.
- Dar dacă..., dacă nu vă mai las să plecaţi!? întrebă ea, cu un zâmbet timid, incapabilă să se despartă de băiat.
- Dacă eşti sigură că asta îţi doreşti... Rămânem.

(fragment din romanul Cadril, Editura Notarom, Bucureşti, 2018)