Cadril

Trecuseră vara şi toamna. Se apropiau sărbătorile de iarnă şi Ana era la fel de îndrăgostită. Fuseseră la mare, apoi în excursie, în munţi şi totul părea aproape perfect.
Alexandru însă îşi disimula cu greu tristeţea. Înainte de vacanţa de vară, Cristina îi promisese din nou că va trimite copii aşa încât, zugrăvise apartamentul, cumpărase mobilă nouă, personalizată, pentru fiecare copil-adolescent, iar pentru alegerea perdelelor şi a draperiilor apelase la Ana. Vorbeau adesea despre copii, care s-ar fi bucurat de vacanţa în Retezat şi la Neptun, pentru care străinii plăteau mii de dolari...
Era clar că voia să-şi impresioneze copiii, să le arate că şi aici, acasă, se putea trăi decent. Dar, cum iulie şi august trecuseră cu promisiunile Cristinei neonorate, nu mai spera să-i vadă acasă, curând.

Ana zâmbi, amintindu-şi cât de copilăros se purtase Alexandru, cu câteva seri în urmă, după telefonul primit de la Paris. Era fericit! De data asta îl sunaseră copiii. Andreea şi Răzvan îi confirmau sosirea în vacanţa de iarnă aşa încât, au intrat în panică: pom de iarnă, cumpărături, cadouri. Ea şi-a luat zilele libere, au decorat casa şi au pregătit masa de revelion, în timp ce el a telefonat la prieteni şi cunoştinţe să închirieze un apartament, într-o cabană la Cheia.
Neliniştit şi pus pe glume, Alexandru făcea zeci de planuri. Apoi, se panica brusc, întrebându-se ce şi-ar dori piticii în mod special... A insista să fie prezentă şi Ana la sosirea "piticilor". Voia să le arate ce înseamnă pentru el o familie adevărată. Dar ea a hotărât să-i lase singuri, să se bucure de revederea după şapte ani, doar ei trei.
În ultimele zile trăiseră într-o continuă stare de exaltare şi era fericită că descoperise o nouă ipostază a bărbatului pe care-l iubea. A înţeles că fiecare poveste are învelişurile ei de tristeţi şi îndoială. Că o iubire de maturitate capătă consistenţă când, pe lângă atracţie, se bazează pe înţelegere şi tandreţe în depăşirea eşecurilor...

Lucrurile fiind aranjate, cu o seară înainte au avut un mic regal! După cină, au savurat liniştea nopţii admirând ninsoarea, din balcon. Ghemuită în braţele lui, Ana privea albul fulgilor de zăpadă, planând indiferenţi - subtil răspuns la întrebări nepuse, despre schimbările ce aveau să vină în viaţa ei. Cu toată neliniştea, se simţea vie şi adevărată. Emoţionată, s-a ridicat din braţele lui şi, cu o reverenţă abia sugerată, l-a invitat:
- Şi acum, domnule, putem începe dansul!?
Au râs şi au dansat pentru prima dată, eliberaţi de tensiune...

- Cum va fi noua mea viaţă alături de Alexandru şi, poate, de copii?, se întrebă Ana, pregătindu-se să se vâre în pat. Mă voi înţelege, oare, cu copiii, încât să ne construim propria fericire? Îmi doresc să rămână în ţară şi să formăm o familie adevărată, aşa cum n-am reuşit încă. Spre deosebire de Margareta, dorinţa mea de a avea copii a fost întotdeauna "rezonabilă", dependentă de decizia lui Daniel... Apoi, n-am mai avut ocazia. Oare, hazardul îmi oferă acum ceea ce mi-am dorit întotdeauna?
Încercă să-şi imagineze cum arată piticii după şapte ani trăiţi la Paris şi atâtea călătorii prin Europa... adolescenţi... sofisticaţi... cu aere de...

*
În timp ce conducea spre aeroport, în oraşul pregătit de sărbătoare, Alex încerca să anticipeze întâlnirea cu copiii. De data asta avea un sentiment de certitudine. De împlinire...Izbucni în râs, amintindu-şi de Ana şi de sugestia ei caraghioasă: "...putem începe dansul?" Şi chiar au dansat!
Neaşteptată, se ivi şi întrebarea: De fapt, cât de bine o cunoştea? Ce ştia el despre viaţa ei de dinainte? Sau de cartea la care lucra? Se cunoşteau din studenţie, dar habar nu avea de lucrurile elementare din viaţa ei: ce flori îi plac, ce muziă ascultă sau ce cărţi preferă. Nimic, în afară de sentimentele lui, descoperite în acea noapte caraghioasă de revelion, când o găsise în zăpadă, îngheţată? Ştia doar că are nevoie de prezenţa ei zilnică în viaţa lui, de râsul şi admiraţia din ochii ei...

Avionul fusese anunţat şi Alexandru se grăbi să-şi întâmpine piticii, acum adolescenţi. Oare îi va recunoaşte, se întrebă dar, înainte de a-şi răspunde, îl descoperi pe Răzvan, care îl căuta.
La fel de înalt ca el, băiatul îl observase şi se apropia în pas alergător. Se îmbrăţişară bărbăteşte. Privindu-l de aproape i se păru că se vede pe sine, într-o oglindă îndepărtată. Nu apucă să spună ceva pentru că Andreea îi sări în braţe şi, bucuroşi, se învârtiră o vreme ca nebunii, în timp ce, pasageri înduioşaţi sau intrigaţi, îi ocoleau zâmbind înţelegători.
Deşi nu avea decât doisprezece ani, Andreea - cu părul lung şi breton, îmbrăcată modern -, părea o adevărată domnişoară.
Alexandru nu se mai sătura să-şi admire copiii, încât uită cu totul de bagaje. Ajunseră printre ultimii şi se grăbiră să le ridice.
- Şi Ana? Ana de ce n-a venit?, întrebă Răzvan.
- Ana...?, reacţionă, descumpănit, Alexandru, întrebându-se ce ştiau copiii despre relaţia lui cu Ana. De unde aflaseră?
- E acasă la ea. De ce întrebaţi? Vă mai amintiţi de Ana?
- Bineînţeles, tata, răspunse Răzvan, sigur pe el, privindu-l cu subînţeles. Doar a discutat cu noi înainte de plecarea la Paris.
- Ne-a spus o poveste haioasă cu nişte mingi colorate, două mari şi două mici, ce se apropie şi se depărtează, ca în dansul acela medieval, Cadril, dar la final mingile ajung în acelaşi loc...
- Copii..., nu am habar despre ce vorbiţi. Ce cadril? Ce poveste putea să vă spună Ana? Cristina era cu ea?
- Haide, tata... Doar o ştim pe Ana de la serbările de Moş Gerilă şi din vara în care m-ai luat cu tine pe teren, la Braşov, îi reproşă Răzvan, cu un aer glumeţ. Ai uitat? Şi pitica o cunoaşte, de când ne-a dus în Cişmigiu şi a vorbit cu noi. Ne-a explicat cât de greu îţi e să ne spui că trebuie să plecăm şi că ţi-e teamă că ne vei pierde; că tu nu vrei să ne despărţim dar... Ce mai tura, vura, pentru binele nostru, ai fost de acord cu mama, care a ales aşa, ca să ne fie nouă mai uşor şi...
- Andreea, şi tu îţi aminteşti de Ana? întrebă el uimit.
- Bineînţeles, tati. Şi nu doar de la plimbarea prin Cişmigiu.
- Dar eu... eu de ce nu ştiu toate lucrurile astea?
- Pentru că, oricum, ţi-a fost greu când ne-am despărţit. Tu crezi că n-am ştiut cât suferi, când am ales să plecăm cu mama şi cu Jean? Te-ar fi durut şi mai tare, să vezi că voiam să călătorim şi să vedem lumea cu ei... N-am vrut să te amărâm şi mai mult...
Alexandru înghiţi în sec. Era surprins de rolul Anei... Oare se aliase cu Cristina, împotriva lui? Era derutat, dar nu voia să le arate copiilor. Sigur, o rugase să-l ajute, dar numai pentru a-l sfătui cum să procedeze. Iar ea îşi asumase chiar să discute cu copiii. De ce? Şi de ce nu i-a spus niciodată?
- Te-ai supărat, tati, întrebă Andreea.
- Haide tată, doar n-ai uitat că, în clasa întâi, ai rugat-o pe Ana să mă ia de la şcoală. Când pitica a făcut temperatură şi ai fugit cu ea la spital... Chiar nu-ţi aminteşti?
- Când a fost asta, Răzvane?
- Păi... dacă eu eram în clasa întâi iar Andreea avea trei ani, fă şi tu socoteala. Se fac vreo zece.
- Şi ce s-a întâmplat?
- Simplu. Ea m-a luat de la şcoală, am fost la o patiserie, pe Magheru, şi apoi la cinema. Ţin minte perfect pentru că atunci am văzut filmul Harap Alb... Dar înainte de asta am dansat!
- Cum adică aţi dansat? Tu fabulezi, Răzvane... Cum vrei să cred aşa ceva? Să dansezi cu Ana! Şi încă la şcoală? Şi ce aţi dansat, mă rog?
- Cadril, tati. Tovarăşa ne-a cerut să ne alegem perechea. Eu am rămas singur, pentru că eram cel mai înalt şi nicio fată n-a vrut să facă pereche cu mine... Ana, care venise mai repede şi asista la oră, s-a oferit să-mi fie parteneră la cadril şi am dansat...
- Tati, nu înţeleg ce ţi se pare curios? întrebă Andreea mirată. Dansul e cea mai frumoasă artă. Ştii că la Paris, fac balet? Deocamdată, în particular. Ah, trebuie să văd neapărat Giselle şi Lacul lebedelor! Te roog, tati! Mergem la Operă?
- Bineînţeles, Andreea. Voi faceţi programul şi eu mă conformez. Cadril, ziceţi? O să vedem noi cum e cadrilul ăsta, adăugă, imaginându-şi, amuzat, cum o va tachina pe Ana.
- Trecem şi pe la ea? întrebă Răzvan, scotocind în rucsac. Trebuie s-o întâlnim neapărat, ca să-i dăm cadoul...
- Cadou? Ia te uită, i-aţi adus şi cadou? Nu reuşea să înţeleagă de unde aveau copiii atâtea amintiri cu Ana? Cum de nu remarcase nimic?
- Cum vreţi, răspunse contrariat, în timp ce pornea motorul Daciei.

*
Înainte de a-şi imagina cum ar putea arăta piticii, azi adolescenţi, Ana aţipi...

E sfârşitul unei zile de vară, poate în august. Printre frunzele castanilor de-o seamă cu bunicul, lumina ajunge filtrată în curtea imensă, apărată de zidurile înalte, asemănătoare cetăţilor medievale. Cerul se lasă pictat cu har divin, în culori pastelate - gri-argintiu îngemănat cu roz şi lila..
Părăsesc casa de cărămidă roşie, îmbrăţişată tandru de iederă şi umbrită de castani. Ogivele înalte, verdele prăfuit al vegetaţiei şi roşul-sângeriu al pietrelor, cu care e pavată curtea, reflectă straniu lumina apusului. Plecat să trezească cealaltă faţă a lumii, soarele însângerează cerul. Soseşte întunericul şi, odată cu el, decizia mea. Despărţirea trebuie să fie definitivă. Fără emoţii şi fără vreun regret.
Nu-mi amintesc nimic din viaţa trăită aici. Sau, poate, nu vreau să iau cu mine niciun fel de amintiri. Confuz încă şi derutant, trecutul mi se pare imposibil de descifrat. Cel puţin deocamdată. Ascuns în urna timpului, se lasă acoperit de calomnii şi mânie încât, încă nu pot să discern cât a fost adevăr şi cât a fost minciună din tot ce am trăit aici.
Asfinţitul e dureros de aproape. Abia acum realizez că un turban de mătase îmi acoperă privirea, inversând perspectiva spre înăuntru... De unde a apărut? Când? L-am avut mereu şi nu mi-am dat seama? Totul rămâne confuz. Filtrată prin ţesătura mătăsii, lumea se îndepărtează, fragmentată în alb şi negru. Trebuie să scap de el!
La poarta din fier forjat mă întorc şi privesc o clipă casa pe care o părăsesc pentru totdeauna. Praf şi ruine. Înghiţită de întuneric, dispare o lume...
Înaintez cu prudenţă prin colbul drumului fără să ştiu încotro mă îndrept. O părere de cărare îmi sugerează calea. Nu ştiu unde mă duce, şi nici unde ar trebui să ajung. Mă opresc înaintea unei ape curgătoare.
Sunt nehotărâtă. Şi panicată. Încotro s-o apuc: de-a lungul malului sau peste puntea ce trece râul învolburat?
Înaintea mea, singurul drum conduce către punte... O rază întârziată a apusului îmi luminează poteca. Păşesc pe podul îngust, ce se balansează la fiecare pas, reverberând în mişcări ample. Încep un dans caraghios. Trebuie să mă sprijin de cineva... de ceva... Dar de ce?
Cartea! E singurul obiect luat din casa roşie. Mă va ajuta să-mi păstrez echilibrul - sprijin şi pavăză. O strâng la piept cu un gest matern şi mă cuprinde o seninătate demult uitată. Sunt împăcată cu lumea şi cu mine însămi. Cartea îmi e ancoră în viitorul necunoscut.
Podul continuă să se mişte ameninţător. La fiecare pas, puntea întoarce balansul şi tensiunea creşte. Emoţia devine teamă şi fiecare celulă ţipă de o frică... animalică. Mirată, constat că panica mea e însoţită de o curiozitate cinică, în timp ce îmi spun: Trebuie s-o apăr! Dar de cine?

Înaintez cu prudenţă pe puntea îngustă, gata să înfrunt valul ce mă poate arunca oricând în râul înnegrit de leşuri şi amestecat cu sânge! Teama şi pânda mă iau în stăpânire. Când m-am transformat într-un animal la pândă? Cât masochism!
Oricât de tensionată, aşteptarea naşte speranţe. Şi promisiuni. Universul întreg pare suspendat în aşteptare...

Trebuie să se întâmple ceva! îmi spun, continuând să păşesc pe puntea aflată în balans când, brusc...

Sunetul inundă spaţiul: "... _ _ _...... _ _ _...!"
Din sens opus soseşte răspunsul "... _ _ _...... _ _ _...!", cu aceleaşi semnale ciudate. O adevărată canonadă a sunetelor cotropeşte eterul şi... pe podul suspendat, o prezenţă invizibilă rupe ritmul balansului, bulversează mişcarea, în timp ce spaima mă aduce iar în stare de pândă - paleativul comun împotriva fricii.
"... ...... _..." e tot mai aproape, trece..., se îndepărtează..., devine trecut.

Întunericul se disipează şi zăresc vălul meu în alb şi negru, plutind în înalt. Sunt lucidă, senină, în braţe cu Cartea mea cea de toate zilele. Împăcată, îmi spun că trecerea e doar o aventură...
Explozia inundă cerul şi Lumina se disipează în miliarde de scântei...

(fragment din romanul Cadril, Editura Notarom, Bucureşti, 2018)