Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I)


Alexandru Stănescu

10.08.2019
Paseist, august 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru Papito

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este unul din basmele mele preferate. L-am citit şi recitit, l-am pomenit şi în nişte comentarii pe marginea filmului lui Francis Ford Coppola din 2007 - Youth Without Youth / Tinereţe fără tinereţe, inspirat din nuvela omonimă a lui Mircea Eliade. Există chiar şi o versiune "muncitorească" (ca să evit mult prea uzatul adjectiv comunistă) a basmului, pe care am descoperit-o în cartea lui Vladimir Colin, din 1953 (1).

Am primit cadou un audiobook marca Humanitas, care conţine două texte în lectura lui Gabriel Liiceanu: basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cules de Petre Ispirescu în 1862, şi Basmul fiinţei şi "tinereţe fără bătrâneţe", interpretarea filosofică a basmului, scrisă de Constantin Noica. Recitirea lui, prin ochii lui Noica, valorizează o profunzime filozofică cu mult peste ce ai aştepta de la un basm popular. Gabriel Liiceanu, discipolul lui Noica, lecturează ca şi când s-ar bucura pentru prima oară de frumuseţea şi bogăţia textului lăsat de profesorul său. Iubirea pentru Noica, pentru cuvintele lui, răzbate în această lectură calmă, dar plină de pasiune.

Petre Ispirescu a auzit acest basm povestit de tatăl său, în Bucureşti (Mahalaua Udricani), aşa cum indică nota de la sfârşit. E considerat un basm din folclorul românilor. Ca şi Noica, în introducerea sa, m-am întrebat dacă nu cumva acest basm are, totuşi, un autor cult, anonim şi genial, care l-a lansat în mentalul colectiv al românilor, cu sute de ani în urmă. Prea uimeşte prin îndrăzneală, coerenţă şi intuiţia unor descoperiri ştiinţifice din secolul XX, despre care vom vorbi mai târziu. De asemenea, cred că este printre puţinele, dacă nu singurul basm în care eroul moare (atenţie: spoilere!), deci nu este recomandat copiilor pentru că îi va întrista cu siguranţă. Nu, acesta este un basm pentru oameni mari şi rătăciţi, un îndreptar pentru vieţile care şi-au pierdut direcţia. Încă din start, basmul are o premoniţie întunecată, despre o ratare a umanităţii deghizată în împlinirea ei. Un copil care nu vrea să se nască e un semn rău, mai ales când acel copil era de mult aşteptat. O dramă similară descoperim în poveştile propuse de regizorul Matteo Garrone în Il racconto dei racconti / Tale of Tales (2015), unde vedem o regină capabilă de fapte înfricoşătoare pentru a-şi împlini dorinţa de a procrea.

Dar deja m-am îndepărtat mult de interpretarea lui Constantin Noica. Până vom ajunge acolo, să auzim câteva cuvinte despre dânsul. Constantin Noica s-a născut în 1909, în judeţul Teleorman, acea pădure nebună (deli orman) pe care o creditează drept loc de naştere al basmului Tinereţe fără bătrâneţe. În iulie 2019 s-au împlinit deci 110 de la naşterea sa. Simina Mezincescu îl numea "un spirit superior" şi "un om bun, fără răutăţi" (2). A făcut parte din Generaţia interbelică, o grupare de tineri intelectuali care şi-au propus să depăşească "minoratul cultural" al unei ţări întârziate pe scena Istoriei Occidentale, unde abia intrase de câteva decenii, dacă punem la socoteală domnia lui Carol I ca rege (1881-1914). Ei au avut şansa unei Românii întregite şi pline de speranţă, acea speranţă care te ajută să iei totul de la zero. Ca şi prietenii săi - Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, alături de care frecventa societatea culturală Criterion în anii '30, Noica a studiat filozofia. Sub influenţa magistrului lor - Nae Ionescu, aceşti tineri promiţători au fost atraşi către Mişcarea Legionară. Noica nu a aderat formal la Mişcare, dar a publicat articole care îi sprijineau ideologia (în revistele Adsum, Buna Vestire, 1940).

S-a căsătorit, în 1934, cu o tânără britanică trăitoare în Sinaia. Au avut doi copii: Răzvan, viitorul monah Rafail Noica (n. 1942) şi Dina (n. 1944). În timpul războiului, deşi a studiat la Paris şi Berlin, Noica s-a întors în România. Avea totuşi o familie aici. Dar sfârşitul Celui De-al Doilea Război Mondial şi abandonarea României în mâinile Uniunii Sovietice (Ialta, octombrie 1944) era începutul unei lungi suferinţe ontologice. Trecut pe "Lista neagră" a noii orânduiri, Noica a hotărât să îşi salveze familia din calea neajunsurilor şi privaţiunilor care se iveau la orizont. A divorţat de soţie şi a trimis-o în Anglia, alături de copii. Din 1948, i s-a impus domiciliu forţat la Câmpulung Muscel. Acolo a organizat conferinţe private, la care participau intelectualii ce vor fi adunaţi şi încarceraţi, peste un deceniu, în "Lotul Noica-Pillat", "lotul intelectualilor mistico-legionari". Printre ei se număra şi Nicolae Steinhardt. Astfel, în 1958, Noica a fost arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, cu confiscarea întregii averi, pentru "uneltire contra ordinii sociale".

Gabriel Liiceanu, autorul Jurnalului de la Păltiniş, spunea într-un interviu: "Viaţa lui Noica, după 1948, a frizat încontinuu mizeria şi, cu toate acestea, a fost unul din cei mai fericiţi oameni pe care i-am cunoscut". La ieşirea din închisoare (1964), Constantin Noica devenise monahul laic pentru care "coborârea în infern poate fi suportată, dacă paradisul culturii e cu putinţă" (3). Poate a fost un drum similar cu cel al prietenului Steinhardt, devenit monah oficial în 1980, la Mănăstirea Rohia. În România ceauşistă, sub acest cer al culturii se desăvârşeşte idealul filozofului Constantin Noica, căutătorul de tineri talentaţi şi valoroşi, pe care îi va îndruma, la Păltiniş, între anii 1975 - 1987. În acea perioadă i se vor publica, printre alte cărţi: Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Şase maladii ale spiritului contemporan (1978), Cuvânt împreună despre rostirea românească (1987) şi Devenirea întru fiinţă (1981), unde incorporează Cercul metafizic, un studiu din 1950, sub numele Tratat de ontologie. Constantin Noica pleca în lumea Fiinţei (cu F mare) în decembrie 1987.

După această introducere, văd că drumul eseului meu cere mai multe opriri, de vreme ce vorbesc despre Basmul fiinţei şi "tinereţe fără bătrâneţe" în viziunea lui Constantin Noica, dar nu numai a lui. Cuvântul fiinţă, cu f mic, apare peste tot în interpretarea basmului. Trebuia să mă lămuresc ce înţelege Noica prin acest cuvânt, înainte să recitesc basmul prin ochii marelui filozof român.

I. Fiinţa

Sorin Lavric comentează Manuscrisele de la Câmpulung, scrise de Noica în anii '50 şi publicate abia în 1997: "Cu intimitatea sufletească a ţăranului şi cu libertatea materială a burghezului, omul de cultură poate deveni, în sfârşit, expresia împlinită a fiinţei umane. (...) Înnobilarea omului prin cultură este singurul bine social pe care Noica îl poate accepta. (...) pentru Noica, oamenii care nu au acces la filozofie nu au implicit dreptul la fiinţă. Exclusivismul cultural al lui Noica, un exclusivism deloc filantropic, osândeşte la nefiinţă cam 9/10 din populaţia lumii. Nu toţi oamenii sunt, ci numai cei care au voinţa culturii."(4) Aici se vede dimensiunea socială a fiinţei, în viziunea lui Constantin Noica. Se referă la desăvârşirea omului în cadrul societăţii, prin cultură, nu prin bani, averi sau alte valori în faţa cărora se închină omul recent. Noica continuă acest demers cartezian, care lega fiinţa de raţiune prin faimoasa sentinţă "Gândesc, deci exist" ("Cogito, ergo sum"), spunând: "Nu vă lăsaţi ispitiţi de cele trecătoare, (...) Scoateţi lumea, prin cultură, din condiţia ei precară şi proiectaţi-o în absolutul fiinţei". (5) Cu alte cuvinte: respir (ca să nu spun fac) cultură, deci exist. Actul cultural, ca produs al raţiunii, certifică existenţa umană.

Dimensiunea filozofică, adică desăvârşirea spirituală a fiinţei, adânceşte gândurile de la Câmpulung. Interpretarea lui Tinereţe fără bătrâneţe face parte din volumul Sentimentul românesc al fiinţei (1978), unde găsim, la capitolul Raţiunea fiinţei, următoarele cuvinte: "Două creaţii, Luceafărul lui Eminescu şi apoi un basm popular, Tinereţe fără bătrâneţe, ar putea să ilustreze modelul ontologic (prezentat de autor în carte, n.n.), în prelungirea sentimentului românesc al fiinţei. În fapt, cum se va vedea, este în cele două creaţii mai mult decât o ilustrare a modelului; este o adâncire şi reliefare a lui". (6) Din acelaşi capitol putem rezuma situaţiile fiinţei, "aflate din mlădierile verbului a fi". În limba română, verbul a fi se compune neobişnuit de uşor cu el însuşi, dând naştere unor modulaţii noi ale fiinţei, şase la număr, care reprezintă tot atâtea situaţii de fiinţă: "1) n-a fost să fie - ce corespunde fiinţei neîmplinite; 2) era să fie - ce corespunde fiinţei suspendate; 3) va fi fiind - ce corespunde fiinţei eventuale; 4) ar fi să fie - ce corespunde fiinţei posibile; 5) este să fie - ce corespunde intrării în fiinţă; 6) a fost să fie - ce corespunde fiinţei săvârşite. Cele şase situaţii ale fiinţei sunt cuprinse în termenul generic de prefiinţă, care este acel nivel în care fiinţa se străduieşte în trepte succesive să fie cu adevărat. Prefiinţa poate fi echivalată la Noica cu existenţa, astfel că nu tot ceea ce există este cu adevărat". (7)

Republicată în 1998, Devenirea întru fiinţă aduce laolaltă mai multe lucrări din trecut. Aici speram să găsesc esenţa filozofiei lui Constantin Noica, respectiv definiţia ultimă a fiinţei. Dar căutarea mea nu evaluase corect obsesia lui Noica pentru acest concept, care s-a întins pe mai multe decenii. "Toţi oamenii au gânduri. Când un gând se întoarce asupra gândului devine idee. Mulţi oameni au idei. Când un om are o idee unică, devine filozof." (8) Acest filozof a construit un model ontologic propriu, adică un sistem filozofic care îşi doreşte să explice existenţa (întrebarea e de ce?, nu cum?), nu doar existenţa omului, ci a tot ce este. Un fel de "theory of everything", o teorie a totului. Asemănându-se, din această perspectivă, teoriei lui Stephen Hawking, nici cea a lui Noica nu presupune o sursă, un demiurg sau un creator inteligent, perfect şi suprem, pe care filozoful îl declară, din start, depăşit: "Fiinţa perfectă s-a lipsit atât de mult de lume, încât, în cele din urmă, lumea s-a lipsit de ea. Dar lumea nu se putea lipsi şi de un înţeles al fiinţei în lucruri sau cu lucruri cu tot. Dacă fiinţa perfectă a murit, trebuia oare să moară şi ontologia?" (9) Noica scrie fiinţă cu f mic pentru că nu se referă la divinitate (10) - "un concept de desăvârşire pe care nu-l putem avea în chip pozitiv". Modelul ontologic este reluat, nuanţat, îmbogăţit în diversele cărţi cu titluri care venerează patria şi patrimoniul nostru: Sentimentul românesc, rostirea românească, Spiritul românesc, sufletul românesc. Modelul lui Noica pare de inspiraţie Trinitară, dar de fapt inspiraţia este platonic-kantian-hegeliană. Propune o relaţie între trei termeni: individual - determinaţii - general (I - D - G). Pe scurt, relaţia ar suna aşa: "un individual ale cărui determinaţii se convertesc în cele ale generalului" (11). Noica explică fiecare termen şi analizează relaţiile dintre aceştia în Tratatul de ontologie (Partea a II-a a Devenirii întru fiinţă). La finalul citatului următor, observăm că modelul ontologic se pliază chiar şi pe filozofia marxistă: "o dovadă că, în esenţă, termenii ontologici sunt aceştia, o dă şi faptul că n-au existat în linii mari decât trei dialectici: una, cea platoniciană, pornind de la realităţile imediate, de la individual, şi urcând prin determinaţii spre general, spre Idee; alta, cea hegeliană, pornind de la general şi ajungând organizat, prin determinaţii, la individual (mersul de la substanţă la subiect, cum spune Hegel) şi a treia, cea modernă, care pleacă de la determinaţii, de pildă forţe de producţie, şi trecând prin general, relaţii de producţie, dă socoteală de realul şi individualul istoriei." (12)

Îndrăznind să schematizez modelul propus de Constantin Noica, aş spune că individualul (I) este insul obişnuit (aşa cum îl numeşte Noica, nu persoana), orice vietate sau lucru. Determinaţiile (D) sunt de două feluri: au o ramură care coboară către individual (determinaţii "de realitate"), cum ar fi expresia, caracteristicile insului, vietăţii, lucrului, şi altă ramură care urcă spre general (determinaţii "de idealitate"), cum ar fi expresia unei limbi, expresia vieţii, a naturii, a raţiunii (Logos). Şi astfel ajungem la categoria "superioară", către care tinde individualul, anume generalul (G). Aici discuţia se complică, pentru că Noica vrea să lase deoparte "generalul de tip absolut", care "a fost părăsit de gândirea modernă", anume pe Dumnezeu. "(Fiinţa cea mare - n.n.) s-a stins - şi de altfel era de la început stinsă: ea era doar ceea ce nu ştiam să spunem despre ea." (13) Şi atunci rămânem cu alte reprezentări ale generalului, începând cu cele ale filozofiei tradiţionale - viaţa, cosmosul, natura, raţiunea, limba, din care Noica deosebeşte manifestări mai vii şi mai "mlădiate" - entităţi şi suflări. Exemple de suflări: spiritul limbii, spiritul unei clase (de elevi), al unei comunităţi etc.. Entităţile vor fi şi ele împărţite în două categorii: entităţi abstracte - numărul în matematică, codul în genetică şi biologie, structurile chimiei etc., şi universaluri concrete - geniile şi arheii (14), termen preluat din opera unui geniu românesc adesea evocat de Noica - Mihai Eminescu. În descrierea arheilor, Noica face apel la mitologia pre-creştină. Ei sunt nişte "zei minori" care "sunt ca generalul din modelul fiinţei, respectiv ca orizontul în care se deschide prepoziţia întru. (...) În felul cum îl concepe el (Eminescu - n.n.), arheul este o structură, sau un pachet de posibilităţi structurate, care stau să treacă în sânul realităţii, dacă aceasta oferă condiţii favorabile realizării lui." (15) Geniile sunt exemple de arhei, care se ivesc în momente de criză a spiritului unei naţiuni, iar prin opera lor pot modela pături largi din umanitate.

Conform modelului ontologic propus de Constantin Noica, "este nevoie nu numai de aceste trei momente (I -D -G, n.n.), dar şi de buna lor potrivire, pentru ca fiinţa să fie. Şi atunci este explicabil de ce fiinţa ca atare nu e de întâlnit pe toate drumurile (ceea ce făcea ontologia tradiţională s-o caute în ceruri)." (16) Lucrurile şi oamenii în care cei trei termeni (Individual - Determinaţii - General) nu s-au adunat într-o armonie desăvârşită, altfel foarte greu de atins, nu sunt, ci doar există. "Dar existând doar, în ele se simte o năzuinţă spre fiinţă, căci fiinţa învăluie existenţa. Fiinţa bate până la capătul lumii, pulsaţiile ei sunt peste tot, iar bătaia lungă a fiinţei explică năzuinţa, până şi a lucrurilor ce nu sunt, să fie." (17) Existenţa este viaţa fără pretenţia depăşirii unui anumit nivel, să zicem nivelul material, nu cel animalic. Fiinţa este viaţa care transcede materialul, temporarul, mundanul, prin cultură, în general, şi prin filozofie, în special. Să exemplific, după puterea mea de înţelegere, aplicarea modelului ontologic la om: insul (I) trebuie să îşi dezvolte abilităţile, talentele, să îşi cultive spiritul (D), pentru a se împlini pe plan spiritual (planul superior), accesând absolutul (G), deci fiinţa. Filocalia propune un model similar: persoana umană (I) îşi cultivă calităţile, transformându-le în virtuţi, prin rugăciune şi nevoinţă (sfintele nevoinţe ale desăvârşirii) (D), îmbunătăţindu-şi trăirea duhovnicească până la desăvârşirea în Hristos (G, dar şi I, conform teologiei creştine). În cazul lucrurilor, ar fi un alt drum. Dar care? O floare sau un porumbel pot atinge stadiul de fiinţă prin integrarea armonioasă în totul naturii, al cosmosului? Pot face asta fără conştiinţă, liber arbitru, raţiune? Însuşi Noica conchide, în finalul cărţii sale despre fiinţă: "Pe plan formal-ontologic am putut găsi trei termeni: fiinţă, devenire, devenire întru fiinţă; pe plan material-ontologic doar doi: devenire (natură) şi devenire întru fiinţă (om), cel de al treilea, fiinţa absolută, fiind doar un ideal; pe plan funcţional-ontologic, găsim un singur termen: devenirea întru fiinţă. Totul este devenire întru fiinţă - floarea este aşa, absolutul este aşa. Numai că floarea este devenire întru fiinţă neobţinută, absolutul o denumeşte pe cea reuşită." (18) Lucrurile, plantele, insectele şi animalele nu se găsesc pe acelaşi plan cu omul, dar, împreună cu acesta, sunt înglobate de Noica în conceptul de fiinţă. Fără a fi antropocentrică, gândirea lui Noica îi recunoaşte omului prioritatea în accesarea fiinţei. "La om, fiinţa este mai intim activă decît oriunde, de vreme ce el are şi spirit, deci un plus de receptivitate ontologică". (19) Noica pune spiritul pe un plan superior sufletului, pe care cred că îl asimilează conceptului de viaţă. Sufletul e viaţa trupului, pe când spiritul este raţiunea. Dacă ar fi să consultăm Cartea Genezei, am citi că Dumnezeu a făcut totul prin Cuvânt: "Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină" (Facerea, 1,3). Mai puţin pe om, singura creatură asupra căreia "a suflat suflare de viaţă", implicându-Se personal şi direct în creaţia acesteia. Deci animalele au viaţă dar nu au suflet, în sensul de suflare a vieţii. Omul poate dialoga cu tot ce este pentru că are suflarea, chipul şi asemănarea (iar aici înţelegem şi raţiunea, sau spiritul) lui Dumnezeu, sursa a tot ce este. Nu "numai omul are parte de fiinţă; dar omul are poziţia privilegiată a celui care poate dialoga cu tot ce este". (20) "Omul, cultura, sophia scot lumea din starea de simplă devenire, o desăvârşesc, ridicând-o la treapta de fiinţă. Omul absoarbe lumea tot timpul, omul ar trebui să fie lumea, în aşezarea ei ultimă", spune filozoful.

Aş vrea să notez, în grabă, câteva impresii despre relaţia lui Constantin Noica cu credinţa creştină, plecând de la cuvintele sale. În cartea dedicată fiinţei (Devenirea întru fiinţă), găsim mai multe analogii cu religia, pe măsură ce Noica îşi conturează conceptul: "prezenţă, mai stinsă ori mai afirmată; o prezenţă deopotrivă materială, nu de gândire numai; cu o existenţă controlabil adevărată, nu iluzorie, şi anume ca o existenţă în act, actuală, operând ca un temei al lucrurilor şi ca o unitate în miezul lor, sub un regim de permanenţă." (21) Noica vede fiinţa ca adevăr, deopotrivă trup şi raţiune, ca temei şi unitate, dar e important să subliniem opoziţia faţă de iluzie, sau virtualitate, despre care vom mai vorbi. În "pulsaţia" fiinţei, filozoful deosebeşte fiinţa care generează şi fiinţa care integrează, două sensuri care trimit la Persoanele Sfintei Treimi: "divinul însuşi afirmă dublul sens al fiinţei, în speţă creaţia şi integraţia (aci "mântuirea"). Alături de Tată trebuie să apară Fiul. Din acest echivoc, cu implicaţiile lui, nici o Theodicee n-a putut scoate divinul; căci de ce creează el o lume atât de proastă încât să trebuiască apoi s-o mântuie?" (22) Unde s-ar plasa Sfântul Duh în această ecuaţie declarat agnostică? Poate în zona determinaţiilor generalului în care se convertesc determinaţiile individualului? Chiar dacă îşi propune să lase la o parte teza teologică în Tratatul de ontologie, filozoful spune: "În religie, modelul (ontologic, n.n.) a căpătat saturaţie: individualul, sub ipostaza întrupării, a căpătat concreţiune istorică, ba chiar, cu determinaţiile sale umane, o semnificaţie ontologică deplină. Căci fiinţa divină realizează şi ea modelul, ca fiinţă, sau este ea însăşi modelul, cel puţin pentru credincioşii ei." (23) Noica nu Îl menţionează pe Hristos, Logosul Divin, sau A Doua Persoană a Sfintei Treimi, cum este numit în dogmatica ortodoxă şi creştină, în general. În Devenirea întru fiinţă, cuvântul Dumnezeu abia dacă apare de două ori, şi atunci ca un produs al gândirii medievale, sau ca o negaţie. "Acum ştim ce înseamnă este: nu înseamnă Dumnezeu este, lumea este, ceva este; nici măcar totul este; ci înseamnă o subiectivitate (sinea) înţeleasă ca obiectivitate." (24)

Noica vorbeşte despre Dumnezeu fără să Îl numească, sau inventând alte nume, concepte, sisteme filozofice pentru El. M-am întrebat: este o frică de reducţionism, de a contamina filozofia cu teologie, sabotându-i astfel autonomia în lumea ştiinţelor umaniste? Este o autocenzură specifică epocii '70-'80, când lui Noica i-au fost publicate mai multe cărţi? În anii '80, cenzura nu mai exista de iure, dar continua de facto. Până la urmă, nici Ana Blandiana nu Îl numeşte în minunatele ei poezii, deşi vorbeşte despre El (vezi Psalm, Cel viu etc.). În unele paragrafe scrise de Noica, cititorul de azi ar putea detecta şi limba de lemn a epocii ("de aur"), trimiţând la dialectica lui Hegel, cultivată de Marx şi Engels: "Dialectica (25) va fi ultima treaptă a devenirii întru fiinţă, cea în care raţiunea umană tinde să obţină calea către raţiunea însăşi." (26) Care ar fi raţiunea însăşi, dacă nu Logosul (Hristos)? Sau, în altă parte: "progresul civilizaţiei trebuie obţinut sub un control uman, spre a nu se întoarce împotriva omului; iar biruinţele omului trebuie să-l ridice la ordine, nicidecum la profanitatea dezordinii istorice". (27) "Absolutul raţiunii poate fi la rândul său realizat în chip absolut; nu înăuntrul unei singure existenţe individuale, nici înăuntrul unei comunităţi istorice, ci înăuntrul umanului însuşi: este modalitatea religiei în trecut, astăzi, conştiinţa solidarităţii planetare". (28) Mai degrabă cred că astfel de pasaje au fost injectate intenţionat cu un limbaj agreat de cenzorii comunişti. Era agnosticismul sau panteismul lui Noica doar o mască? Sau doar o convenţie activată de studiul filozofiei? Până la urmă, filozofia era calea pe care şi-o asumase până la capăt: "O filozofie, oricât de temeinic ar fi făcută, dacă nu ajunge să-ţi schimbe fiinţa din rărunchi, este o filozofie făcută degeaba. În schimb, o filozofie în urma căreia spiritul pătrunde în carne, omul devenind pe de-a-ntregul o stare de spirit, este singura formă de înnobilare a fiinţei umane". (29) "Actul de cunoaştere filozofică vrea să fie de instituire în sânul lumii. Vrea să ducă dincolo de îngrădire, la fiinţă". (30) O astfel de filozofie, angajată în desăvârşirea omului şi afirmarea fiinţei, pare o teologie care îşi ocultează subiectul.

II. Părintele Rafail

Constantin Noica şi-a vizitat familia din Anglia abia în 1972, după aproape 2 decenii de separare. Fiul său, Răzvan, îşi aminteşte cum l-a întrebat atunci: "Nu vrei sa rămâi cu noi? Şi tatăl i-a răspuns: Nu, eu mă simt legat de soarta poporului meu." (31) Dacă deciziile omului Noica sunt greu de înţeles azi de un popor liber să se exprime şi să circule prin Europa, îndemnul lui de a proiecta lumea, prin cultură, în absolutul fiinţei, rămâne extrem de actual şi vital. Acest îndemn l-a primit şi tânărul Răzvan, care a hoinărit prin biserici protestante şi catolice, până ce a ajuns în Mănăstirea ortodoxă "Sfântul Ioan Botezătorul" din Essex. Acolo l-a întâlnit pe Părintele Sofronie Saharov, iar această întâlnire i-a schimbat viaţa. Mai târziu, îl va numi pe părintele Sofronie tatăl său duhovnicesc. Răzvan a intrat în monahism în 1965, sub numele Rafail. "Dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei" (32), spune Părintele Rafail. Şi, într-adevăr, intensitatea căutărilor sale face ca orice cuvânt de învăţătură sau conferinţă pe care o ţine să fie un eveniment pentru creştinii ortodocşi. S-a întors în ţara lui natală abia în anul 1993, iar de atunci s-a retras într-o sihăstrie din Munţii Apuseni. Eu consider că acest monah îmbunătăţit e menit să arunce noi lumini teologice către România secolului XXI, şi dincolo de ea.

După o separare atât de lungă şi traumatizantă, era de aşteptat ca relaţia fiului cu tatăl să fie complicată. "De când ai ieşit din închisoare, din '68 până astăzi, m-ai tot îndemnat spre o cultură, deşi ştii că încă din copilărie între noi era chiar o tensiune, căci te întrebam: Ce este acela un filosof, că un potcovar face mai mult decât tine ca filosof? Şi m-ai îndemnat mereu către cultură, deşi ai văzut că nu am nici tragere, nici menire." (33) Tânărul Răzvan se arăta refractar la îndemnurile tatălui, în scrisorile prin care cei doi dialogau la mare distanţă. Dar ceea ce putea să pară o respingere a culturii era, de fapt, o reticenţă de a urma drumul laic propus de filozof. "Nu sunt un tată ca acela care ar vrea să-şi sacrifice fiul lui Dumnezeu", i-a spus Constantin lui Răzvan, după ce a aflat că va deveni monah. Era o aluzie la Vechiul Testament, mai exact la Avram, cel căruia i s-a cerut sacrificiul fiului - Isaac. Constantin Noica era îngrijorat că fiul său a ales această cale înainte să îşi desăvârşească studiile superioare, înainte să îşi construiască acea cultură pe care filozoful o diviniza, singura cale care asigura accesul la fiinţă, în viziunea lui. Iar monahismul, ca şi viaţa Bisericii în general, erau considerate priviri mai degrabă către trecutul lumii, nu către viitorul ei - acea lume dominată de cunoaştere şi pozitivism. Noica s-a dovedit foarte bine racordat la viitor, ca şi Eliade, precum vom vedea în scrisorile discutate mai jos. Replica monahului Rafail a fost: "Să ştii că lucrul căruia eşti gata să-ţi sacrifici pe fiul tău unul născut, acela îţi este Dumnezeu. Şi tata a deschis braţele să mă îmbrăţişeze şi mi-a zis: A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem despărţi". (34) Relatarea Părintelui Rafail este emoţionantă, mai ales că evocă ultima întâlnire cu tatăl său, în Anglia anilor '80. Peste ani, monahul Rafail îşi va aminti: "simţeam pe dedesubt un alt curent care ne unea şi, într-un fel, simţeam în chemarea mea o moştenire de la tata. Poate simţea şi el, după cum s-a şi exprimat, o împlinire a lui prin fiul său, care a venit la altă filosofie." (35) Acea altă filosofie a fost teologia, unde fiul a dus mai departe căutările tatălui, despre care crede că "trebuia să fie călugăr, nu filosof". După cum am mai spus, filozoful Noica şi-a trăit ultima parte a vieţii în modestie, ca să nu spunem sărăcie, într-o retragere de inspiraţie monahală, la Păltiniş, unde primea şi pregătea tineri intelectuali, unii dintre ei deveniţi discipoli. Bunul său prieten Nicolae Steinhardt a urmat calea călugăriei, iar Mănăstirea Rohia i-a fost recomandată de Noica. "Filosoful este un fel de preot pe dos", spunea el, iar noi putem completa că şi artistul e tot un fel de preot...

Părintele Rafail are aceeaşi proprietate a cuvintelor ca şi tatăl său, adică o înţelegere adâncă a etimologiei (mai ales în cazul cuvintelor de provenienţă greacă) şi a sensurilor potrivite la locul potrivit. Şi pentru Părintele Rafail, cuvintele închid în ele o lume, deschizând-o, simultan, către cel care le ascultă sau le citeşte. O închidere ce se deschide, ca în prepoziţia întru. Într-o conferinţă (36), monahul arată neajunsurile traducerilor din greaca liturgică în limba română, în cazul unor termeni precum Mărire şi Slăvire. Mărire Ţie, Doamne! are un sens diferit de Slavă Ţie, Dumnezeule!, pentru că mărit poate fi omul, un rege sau împărat lumesc, o fiinţă muritoare, în timp ce Dumnezeu nu poate fi decât slăvit. Constantin Noica a dedicat o întreagă lucrare cuvintelor şi sensurilor filozofice, intitulată Cuvânt împreună despre rostirea românească (1987). Acest titlu în sine poartă o mare bogăţie - este un cuvânt împreună, pentru că limba este o creaţie colectivă, toţi vorbitorii ei sunt responsabili pentru viaţa cuvintelor şi evoluţia sensurilor. Noica vorbeşte despre învremuire, dezvremuire, infinire, petrecere - un cuvânt care şi-a pierdut înţelesurile străvechi de vieţuire, trai, şedere, pe care le-au păstrat fişele Institutului de Lingvistică. Lipsa unui cuvânt, dar şi pierderea unui sens, "poate fi lipsa unei dimensiuni de viaţă" - spune filozoful. "Am fi putut spune - căci petrecerea nu e numai trecere oarbă, ci şi trecerea printr-o urzeală - petrecerea lumii prin gând, închegarea ei prin armătura gândului, rostirea ei, devenirea întru fiinţă a lumii. Şi am mai fi putut spune (...) petrecerea lumii cu gândul de către om, care vine în mijlocul ei ca o făptură însoţitoare a lumii, oglinditoare a ei, dar, până la urmă, ca o fiinţă sortită, prin fapta ei, să strămute lumea într-o nouă întruchipare" (37). La pagina 20, autorul analizează cuvântul rost, provenit din rostrum (lat) - bot, cioc, vârf încovoiat, gură, care dă la plural: rostra, tribuna din forul roman, împodobită cu pliscuri de corăbii (fig. tribună, piaţă publică). Din acest radical se trage rostirea, vorbirea, logosul (cuvânt, raţiune, socoteală, raport, definiţie). Trăim într-o lume a rostirii - spune Noica, cu o uimitoare intuiţie a exploziei tehnologice din secolul XXI - "de la rostirea genetică până la cea matematică şi metafizică a omului. Nu numai că ştiinţa reprezintă o rostire potrivită, cum s-a spus, dar datorită unei astfel de rostiri s-a ajuns astăzi să se refacă ceva din natură şi să se facă noutăţi în sânul ei, cu limbajul cel nou, care nu mai e al glasurilor şi al undelor sonore, ci al celor mute, din spectrul electro-magnetic" (38).

Am făcut această paranteză pentru a ajunge la cuvântul patentat de Noica drept cheie a sistemului său filozofic - întru. Nu voi dezvolta acest subiect, pentru a nu întârzia prea mult analiza Basmului fiinţei. Doar voi contura nişte idei generale, folosindu-mă de cuvintele marelui filozof: "Dacă rostire dă caracterul de rânduială al fiinţei, întru indică pătrunderea în ea. Către fiinţă nu mergi ca şi cum ar fi ceva străin şi exterior, căci fiinţa înseamnă tot ce este mai apropiat lucrurilor. Totuşi către fiinţă mergi şi devii, aşa cum merge şi devine totul, fiind în acelaşi timp în ea. (...) Nod de contradicţii, vocabulă dialectică de prim-ordin, întru a putut însemna cândva totuşi, în sensibilitatea românească, o pornire către prea mare odihnă (întru tine, Doamne)" (39). "În conţinut, întru poartă cu el contradicţiile fundamentale ce se ivesc în sânul fiinţei; (...) formal, întru reprezintă cercul, orientarea, orizontul mişcător, limitaţia ce nu limitează". (40) "De aceea vom putea spune că modelul mai adânc al fiinţei, ca şi al vieţii spiritului, legată de fiinţă cum este, nu se reduce la o schemă, fie ea şi una anastrofică (41). Modelul mai adânc este o prepoziţie: întru." (42) "Întru se foloseşte adesea cu verbe sau substantive verbale de prefacere (întru adormire, aflare, împlinire), el exprimând astfel devenirea. Dar în orice caz exprimă apropierea, intimitatea, aşa cum, la limită, devenirea întru fiinţă ar exprima intimitatea dintre devenire şi fiinţă" (43). Fiinţa, în viziunea lui Constantin Noica, nu este o stare sau un stadiu de evoluţie, ci este un proces. Toată materia tinde către fiinţă şi este în drum spre fiinţă. "Nu gândim fiinţa, ci doar devenirea întru fiinţă. Este deci tot ce are devenirea întru fiinţă. Căci fiinţa nu este un dat, cu atât mai puţin unul desăvârşit, ci tocmai o temă". (44) Noica consideră că tema gândirii, după antici (grecii), a fost fiinţa, iar tema unor gânditori moderni (mai exact: germani) a fost devenirea. Tema propusă de el ar fi devenirea întru fiinţă, sau "devenirea adevărului însuşi".

Am vorbit mai devreme despre conceptul lui Noica de prefiinţă, echivalat cu existenţa. Filozoful face o diferenţă între sinonimele a fi şi a exista: nu tot ceea ce există este cu adevărat. Ideea va înflori, peste decenii, în gândirea Părintelui Rafail Noica. Într-una din conferinţe, sfinţia sa spune (voi cita din memorie şi voi completa cu propriile gânduri): "Viaţa pământească este o gestaţie în aşteptarea vieţii veşnice." Există, dar nu este încă cu adevărat, în sensul că nu a intrat în veşnicia lui Dumnezeu, este încă pe drumul către. Iar comparaţia cu viaţa copilului din pântecele mamei este cutremurător de expresivă, pentru că fătul are plămâni, dar încă nu respiră aer, ci lichid amniotic, are ochi, dar încă nu poate vedea lumea. Are gură, dar nu mănâncă, ci se hrăneşte din sângele mamei, prin cordonul ombilical. Singurul simţ care îl leagă de realitatea exterioară corpului matern este auzul. Cu toate acestea, imediat după naştere, pruncul se dovedeşte pregătit pentru a respira, vedea şi pentru a se hrăni în noul mediu, cel terestru. Deci primele două "stadii" ale vieţii omului - viaţa intrauterină şi cea pământeană, aşa cum le descrie Părintele Rafail, s-ar încadra în conceptul de prefiinţă. Ar trebui să notăm o excepţie: sfinţii, pentru că devenirea lor întru fiinţă se desăvârşeşte în timpul vieţii pământene. "De mulţi ani de când am auzit expresia profesorului Noica devenirea întru fiinţă, am adoptat-o pentru a exprima ceea ce se întâmplă acum: cea de a doua gestaţie a omului pe pământ, gestaţie întru Duhul Sfânt. Este o gestaţie care se distinge de prima, cea biologică, prin faptul că Dumnezeu acum nu mai spune "Să fie" şi devine, ci acum Dumnezeu Se adresează omului prin cuvânt si prin cuvântul rugăciunii omul răspunde lui Dumnezeu" (45).

"Devenirea înseamnă la origine, cu de-venio (ca de-duca, sau de-currere, decursus), o venire de sus în jos, o devenire întru generaţie şi corupţie, adică întru pieire, cum spuneau anticii, apoi trece la moderni întru devenire" (46). Devenirea se face întru fiinţă şi nu invers. Fiinţa este destinaţia, dar nu pentru toţi. Constantin Noica deosebeşte două tipuri de deveniri: devenirea întru devenire, trecerea oarbă prin urzeala lumii, şi devenirea întru fiinţă, "petrecerea lumii prin gând, închegarea ei prin armătura gândului" (vezi 37). Adică prima ar fi devenirea întru viaţa materială, limitată la perpetuarea speciei şi la mrejele lumii trecătoare; a doua ar fi devenirea, prin liber arbitru şi raţiune, întru viaţa spiritului, nelimitată la material şi trecător. Noica stabileşte o relaţie specială între raţiune şi fiinţă, concepte care se potenţează reciproc. Raţiunea este conştiinţa devenirii întru fiinţă, iar fiinţa este o concentraţie raţională, un nucleu de raţionalitate, care e şi de realitate. "Fiinţa este în facere şi este ea însăşi facere. Dar facere prin raţiune, adică fără desfacere" (47). Filozoful arată că devenirea întru fiinţă nu e niciodată încheiată, "nu e pe nici o treaptă devenit, ci e deschidere statornică", găsindu-se, şi de această dată, într-un nebănuit acord cu gândirea altui mare teolog român, considerat drept cel mai mare teolog ortodox al secolului XX - Dumitru Stăniloae, care spune că progresul în Hristos este progresul în infinit. (48)

Mai devreme, îl citam pe Constantin Noica: "este nu înseamnă Dumnezeu este" (vezi 24). Părintele Rafail Noica completează această afirmaţie: "Dumnezeu este Fiinţa cu precădere. El nu există fiindcă este însăşi Existenţa." (49) Şi pentru că acest capitol trebuie să se încheie, voi mai evoca doar o minunată scrisoare de la Constantin către Rafail Noica, publicată în 1968, în presa românească din exil. În acest text profetic, ca şi în altele, presărate de-a lungul operei sale, filozoful caracterizează lumea viitorului, aşa cum o prevedea încă din finalul anilor '60. "Astăzi nu mai putem spune: iubeşte şi fă ce vrei. Trebuie să spunem: cunoaşte şi fă ce vrei! (...) Cunoaşterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile - într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă - şi atunci omul modern începe să facă ce-i place. Dacă vrea, face şi arme atomice. (...) Şi ce a ieşit din asta? A ieşit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoaşterii. S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. (...) Fiinţa Domnului n-o puteţi cunoaşte şi n-au cunoscut-o nici marii Părinţi. Fiinţa lucrurilor încearcă s-o cunoască ştiinţa. Fiinţa ca fiinţă este de vreo 2.500 de ani lotul gândirii filosofice. (...) Vouă (clericilor - n.n.) vă e dată fiinţa omului. E datoria voastră să spuneţi despre om ceva mai adânc şi mai adevărat decât pot spune sărmana psihologie sau biata antropologie şi biata istorie. Se legaseră nădejdi de ştiinţele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva". (50) Am confecţionat o scurtă scrisoare de răspuns a fiului, din câteva gânduri ale Părintelui Rafail, pe care nu vreau să le uit: "Fiecare om este o excepţie. Fiecare suflet care va fi existat în istoria asta este o călătorie dintru nefiinţă până în veşnica Dumnezeire, şi e o călătorie unică. (...) Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad. Realitatea iadului este starea în care eu mă aflu acum, în măsura în care nu sunt în Dumnezeu şi Dumnezeu nu este în mine. (...) Murim istoriei, murim trupului, murim pământului şi faţă de tot ceea ce ne poate limita, ca să ne naştem întru veşnicie, întru fiinţă, Fiinţa fiind însuşi Dumnezeu."

Note:
1. În articolul Paseist din 18.10.2017, am scris despre Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără moarte, din volumul Basme, Vladimir Colin, Editura Tineretului a CC al UTM, 1953: La Colin, Făt-Frumos se numeşte Agim şi este fiul unui Bei din zona fostului Imperiu Otoman (Orientul Apropiat). El duce o viaţă îndestulată şi lipsită de griji, dar duce dorul tinereţii veşnice. Tatăl bătrân şi oarecum conştient de deşertăciunea existenţei sale, plasează viaţa fără sfârşit într-o relaţie indisolubilă cu averea materială, pentru că prelungeşte la infinit dreptul de proprietate asupra ei. Aşa că Agim pleacă în căutarea Tinereţii fără bătrâneţe, dar nu prin ţinuturile Gheonoaiei şi Scorpiei, ci prin deşerturi unde găseşte palate pustii şi părăginite, care ascund inscripţii misterioase, de genul: "Străinule, am avut palate şi bogăţii şi am crezut că numele meu va înfrunta veacurile. Dacă n-ai auzit de mine e pentru că faptele mele n-au fost bune şi amintirea oamenilor nu m-a păstrat". Naraţiunea are o evoluţie interesantă, dar predictibilă, iar deznodământul este aproape rescris din basmul original. Din păcate, ultimele cuvinte, concluzia lui Vladimir Colin, trădează un ton politic care strică sensul moralizator al basmului: "Singura tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte e a vitejilor, a oamenilor ale căror fapte le slăveşte poporul". Deodată ne amintim de epoca în care au apărut aceste poveşti - siniştrii ani '50, când tinerii trebuiau pregătiţi să plece spre comunism în zbor...
2. În documentarul Constantin Noica (TVR, 2007), realizator: Radu Găină
3. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas 2013
4. În Studiul introductiv la Devenirea întru fiinţă, Încercare asupra filozofiei tradiţionale, Humanitas, 1998
5. Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 89
6. Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996
7. Sorin Lavric, Studiu introductiv, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998
8. Constantin Noica, Jurnal de idei, apud. Sorin Lavric, Studiu introductiv, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998
9. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Tratat de ontologie, Humanitas 1998, pag. 204
10. Divinitate - fiinţă imaginară cu însuşiri supranaturale, socotită drept cârmuitoare a lumii (Dex)
11. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Tratat de ontologie, Humanitas 1998, pag. 268
12. ibid., pag. 264
13. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 141
14. arheu - din gr. arhè (început, origine), prototipul tuturor lucrurilor şi fiinţelor; forţă vitală; principiu (Dex)
15. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 148
16. ibid., pag. 140
17. Sorin Lavric, Studiu introductiv, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998
18. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998, pag. 182
19. ibid., pag. 209
20. ibid., pag. 168
21. ibid., pag. 180
22. ibid., pag. 180
23. ibid., pag. 277
24. ibid., pag. 168
25. Dialectică - ştiinţă care studiază legile generale de mişcare şi de dezvoltare a naturii, a societăţii omeneşti şi a gândirii; metodă de cercetare, opusă metafizicii care, bazând-se pe legile obiective ale naturii, ale societăţii şi ale gândirii, priveşte fenomenele ca fiind în strânsă legătură şi condiţionare reciprocă, într-o permanentă mişcare şi dezvoltare, cu treceri prin salturi de la o calitate la alta ca rezultat al contradicţiilor interne şi al luptei contrariilor; metodă antică de aflare a adevărului prin dialog si confruntarea raţionamentelor contrare (Dex)
26 Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998, pag. 179
27. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 150
28. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998, pag. 173
29. apud. Sorin Lavric, Studiu introductiv, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998
30. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998, pag. 159
31. Interviu cu Părintele Rafail Noica, Victor Roncea Blog, 19.11.2010
32. Celălalt Noica - mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 47
33. Monica Andronescu, Constantin Noica şi fericirea din cămăruţa de la Păltiniş, ziarulmetropolis.ro, 20.07.2017
34. Interviu cu Părintele Rafail Noica, Victor Roncea Blog, 19.11.2010
35. ibid.
36. Mă refer la Conferinţele de la Alba Iulia, precum şi la cele din afara ţării, organizate începând cu anii '2000
37. Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, pag. 53
38. ibid., pag. 25
39. ibid., pag. 27
40. ibid., pag. 28
41. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 90
42. De la anastrophein = a răsturna; vezi nota lui Noica de la pag. 86 (Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996). Vezi şi Dex: anastrofă = procedeu stilistic constând în răsturnarea ordinii obişnuite a cuvintelor în propoziţie (complement-subiect-predicat în loc de subiect-predicat-complement).
43. ibid., pag. 157
44. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998, pag. 180
45. Interviu cu Părintele Rafail Noica, Victor Roncea Blog, 19.11.2010
46. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 176
47. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998, pag. 170
48. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, pag. 127
49. Pr. Rafail Noica, Conferinţa de la Limours, Franţa, 19 oct. 2017. A se vedea şi: "Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt". Apoi i-a zis: "Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!"" (Ieşirea, 3.14)
50. Publicată sub titlul "Scrisoare către Rafail", în penultimul număr apărut din revista Prodromos (număr dublu, 8-9 din 1968), editată de Paul Miron şi Ioan Cuşa în Germania Federală şi Franţa. Citeşte textul integral pe rafailnoica.wordpress.com.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Premianţii taberei creative Scris de tine, Braşov 2019, Autori diverşi (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sonia (şi bărbaţii din viaţa ei) (I), Argentina Firuță (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cum am devenit faşionistă / Good luck!, Crenguța Sandu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gol, Matei Şorodoc (4.7/5 - 12 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe când ele plângeau (IV), Vlad Bălan (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer