Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II)


Alexandru Stănescu

17.08.2019
Paseist, august 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi prima parte a acestui articol aici.

III. Basmul fiinţei

Constantin Noica îşi începe disertaţia din Sentimentul românesc al fiinţei (1978) cu poemul Luceafărul, apoi continuă cu basmul popular Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Filozoful care îl venera pe Mihai Eminescu (vezi Introducere la miracolul eminescian şi Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti - 1975), consideră că cele două opere literare ar putea să ilustreze modelul ontologic (I - D - G), discutat în capitolele anterioare. Să ne oprim şi noi, câteva clipe, asupra celebrului poem eminescian, poemul unei iubiri neîmplinite, aşa cum sunt iubirile celebre din istoria literaturii.

Eroul lui Eminescu este un arheu (vezi capitolul I, nota 14) - Luceafărul, o stea personificată, Hyperion, "pe deasupra mergătorul", un duh rătăcitor "în pura lui desprindere de orice". Cu greu îi putem imagina chipul. "Un mort frumos" îl numeşte Eminescu pe acest zburător căruia îi este refuzată iubirea cu o fata din carne şi sânge, în ciuda poveştilor din mitologia greacă, unde zeii şi semizeii se pot amesteca cu muritoarele, lăsându-le chiar şi "grele". Pesemne Cătălina, fata din poemul eminescian, nu este o fată oarecare din mitologia greacă, ci una circumscrisă în sentimentul românesc al fiinţei, care nu vrea (pentru că se teme) să rupă ordinea firii. În Luceafăr, Eminescu vedea geniul binecuvântat cu mărire cerească dar blestemat cu nefericire pământească. "O natură generală, de o parte, îşi dă toate determinaţiile ce îi sunt în putinţă; o natură individuală, de altă parte, o întâmpină cu determinaţiile ei, cu chemarea şi dăruirea ei de sine - dar determinaţiile lor nu se întâlnesc şi modelul fiinţei nu se împlineşte" - spune Noica (51). Luceafărul sau geniul este natura generală, iar Cătălina este natura individuală. Întâlnirea celor două dimensiuni ontice nu ar fi trebuit să se întâmple, este un fel de accident cosmic. Dar nu este aşa orice mare iubire? Determinaţiile sunt caracteristicile lor de făpturi trăitoare în dimensiuni diferite - Luceafărul (Hyperion) are aripi care îl duc, cu viteza luminii, în zbor printre galaxii, iar Cătălina este o fată frumoasă, din rude mari, împărăteşti (Noica subliniază că nu este nici măcar vreo prinţesă, ci doar o fiică de curtean), care sfârşeşte în braţele unui băiat "de pripas" (Cătălin). Dincolo de orice ironie sau misoginism (Doamne fereşte!), acest poem superb arată o împlinire a umanităţii, nu o ratare a ei. Lumina Luceafărului sublimează relaţia celor doi tineri muritori, care se unesc într-o iubire pământească, dar ce ar putea fi curată, cu preţul suferinţei şi geloziei arheului.

Mai merită să zăbovim asupra dialogului dintre Luceafăr şi Demiurg, numit de Noica "Părintele cel mare". În aceste strofe, virtuozităţile poetice şi stilistice ale lui Eminescu ating culmi încă neegalate în literatura română, care l-au făcut şi pe filozof să exclame: "Dacă astăzi fiinţa românească ţine, este într-o măsură, poate încă nedeplin lămurită, dar sigură, pentru că a trecut un Eminescu prin lumea ei" (52).

"Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire..." (53)

Demiurgul îi oferă Luceafărului soluţii acceptabile la cererea lui neobişnuită: "poate fi natură generală în multe feluri, şi Părintele i-o spune. Poate fi ca înţelepciune ( "Să-ţi dau înţelepciune?"), şi atunci cununia cu lumea pământului este cu putinţă; poate fi natură generală ca izvor de artă şi magie a ei, întocmai lui Orfeu ("Vrei să dau glas acelei guri?"); poate, rămânând ce este, să fie lege stăpânitoare şi bine rânduitoare a lumii ("Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie?"); poate, în sfârşit, fi până şi atotbiruitor pământesc ("Îţi dau catarg lângă catarg"), fireşte spre a potoli şi nu spre a stârni şi mai rău nebunia războinică a lumii. Câte nu poate fi natura generală, în haosul lumii, scoţând lumea tocmai din haos? Aşa s-ar putea ajunge, din devenirea întru devenire, la devenirea întru fiinţă" (54). Demiurgul îi poate da înţelepciunea tuturor filozofilor, puterea armată a tuturor împăraţilor şi generalilor, talentul tuturor artiştilor, dar nu îi îndeplineşte Luceafărului dorinţa de a se coborî la natura umană. Desăvârşirea fiinţei, prin inversarea modelului lui Noica (G - D - I, adică de la general la individual) nu se poate împlini prin renunţarea la fire. Prin urmare, nici Cătălina nu ar putea urca la dimensiunea Luceafărului, nemuritor şi rece. Dar ea nu îşi doreşte asta. Luceafărul vrea iubire la nivelul condiţiei umane pentru că e singura condiţie în care strălucirea şi focul unei astfel de iubiri sunt posibile.

Fata din poem nu vrea să urce la nemurirea Luceafărului, mulţumindu-se cu "cercul strâmt" al existenţei umane. Nu la fel stau lucrurile cu Făt-Frumos, în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Constantin Noica nu a ales din întâmplare tocmai acest basm, pentru a-l tâlcui în "Basmul fiinţei şi Tinereţe fără bătrâneţe". Cred că a găsit aici o împlinire formală a teoriilor sale filozofice, dar şi o întruchipare a etosului popular românesc. Nu mă gândesc neapărat la fatalismul mioritic, ci, mai ales, la concepţia românească despre durata şi sensul vieţii pământeşti. Am purces la drum alături de marele filozof român şi de fiul său, Rafail, marele teolog român, încercând să compar cele două viziuni ontologice, atât de ofertante şi complementare, cu propria mea percepţie despre "Basmul fiinţei".

Tonul lui Noica este când savant, când mucalit. De fapt, el repovesteşte basmul, trecându-l prin filtrul erudiţiei sale impresionante, împodobindu-şi interpretarea cu arhaisme şi expresii folosite de însuşi Ispirescu, culegătorul-tipograf al basmului. Interpretarea sa poartă ecouri de la Geneză până la Sfânta Evanghelie după Luca şi, zeci de secole mai târziu, spre Goethe şi al său Faust II. Făt-Frumos este un simplu om, dar un spirit superior, care vrea să se îşi depăşească propria condiţie - adică propria umanitate - în căutarea absolutului (fiinţei). El se va împlini dincolo de destinele modeste ale părinţilor, captivi în devenirea oarbă - devenirea întru devenire, văzând în urmaş doar o prelungire a vieţii, dar şi a puterii lor pământeşti. "Pentru că fiul s-a născut sub semnul lui a fi întru ceva anume, căci altminteri n-ar fi intrat în viaţă, el trebuie să caute, nu ştie bine ce; dar s-o facă sub comandamentul vorbei: nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit (Blaise Pascal, n.n.). Şi stă să pornească în căutarea a ceea ce a şi găsit, cu strămutarea sa dintr-un plan de realitate în altul." (55) Aşa ne promite Noica.

În intriga acestui basm zace ascunsă cheia interpretării mele care, după cum anunţam la începutul eseului, diferă de cea a lui Constantin Noica. Dar, deşi părem a parcurge drumuri diferite, în mod misterios, din fiecare gând al lui Noica se desprinde o cărare către gândul meu. Împăratul şi împărăteasa nu pot face copii. Nu cunosc încă lumea tehnologiei care manipulează şi prelungeşte vieţi, dar care ameninţă însăşi esenţa vieţii biologice (ADN-ul), prin puterea microundelor şi a aditivilor alimentari. Situaţia monarhilor evocă naşterile minunate din Biblie (vezi Sara, Sfânta Ana), dar vorbeşte şi despre lumea contemporană, a popoarelor civilizate şi îndestulate, care se confruntă cu diverse probleme de fertilitate. Vraciul la care se apelează este un "unchiaş dibaci" şi arogant, care cheamă monarhii să vină la el. Odată ajunşi acolo, vraciul îi întâmpină astfel: "Bine aţi venit sănătoşi; dar ce îmbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare." (56) Iar, mai apoi, le spune: "Numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el." Ursirea vraciului, care este şi clarvăzător, nu îi sperie defel de viitorii părinţi. Ei se întorc veseli cu leacurile la palat. Noica plasează cuplul împărătesc în "lotul omenesc comun, de a deveni ca om întru o mai departe devenire, aşa cum înveţi câte ceva ca să faci pe altul să înveţe, trăieşti ca să faci pe alţii să trăiască şi recunoşti, tot împreună cu Goethe (profet al devenirii întru devenire şi pentru care ea ţine loc de fiinţă), că singurul sens al vieţii este viaţa." (57) Întru ce să se nască copilul? - întreabă filozoful. Întru aşteptarea fiinţei înseşi. Făt-Frumos este un fel de Luceafăr pe dos, pentru că se naşte cu dorul eternităţii, în timp ce Luceafărul are dorul finitudinii, al repaosului. Un dor cu atât mai neobişnuit, de vreme ce copiii nu pot deosebi viaţa pământească de viaţa veşnică, pentru că nu ştiu ce este moartea. Făt-Frumos se va dovedi un om rătăcitor, aşa cum Hyperion era un duh rătăcitor, "în pura lui desprindere de orice". Copilul nu vrea să se nască până ce nu i se făgăduieşte un destin măreţ: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Dar făgăduinţa este doar o minciună spusă la disperare, aşa cum împăratul va recunoaşte, peste ani, în faţa fiului adolescent, venit să îşi revendice darul: "Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac." Şi se poate face, oare, adevăr din minciună?

Cu cine seamănă acest copil, atât de izbitor încât nici nu băgăm de seamă, ca să parafrazez paradoxurile din care se hrăneşte gândirea lui Noica? Nu cumva cu însuşi Fiul Risipitor, din parabola evanghelică (Luca, 15.11-32)? Din aceasta perspectivă, basmul capătă o dimensiune şi mai profund creştină. În Devenirea întru fiinţă am descoperit propria hermeneutică a lui Noica în faţa Pildei Fiului risipitor, care îl preocupase mult timp: "Fă ce-ţi place şi fă ce trebuie se încorporează direct în două tipuri de circulaţie universală, (...) care reprezintă, mai mult decât orice sistem etic, extremele eticului însuşi: sunt tipul fiului risipitor şi al fratelui său." (58) Dintre cei doi, Noica mărturiseşte (în Jurnalul de la Păltiniş) că ar fi vrut să fie Fiul Risipitor, dar de fapt a fost fratele. Nici Făt-Frumos nu este un Risipitor până la capăt. El nu îşi cere moştenirea, care ar fi fost impresionantă şi suficientă pentru o viaţă de huzur, ci doar merindele trebuincioase pentru drum. Dar e hotărât să plece în acea "ţară îndepărtată", despre care vorbeşte pilda ("fiul cel tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară îndepărtată" - Luca, 15.13). Tovarăşul său este un cal năzdrăvan, cel mai bubos şi răpciugos din grajd. Alegerea lui, dar şi a armurii vechi şi ruginite (care aparţinuse tatălui său) face cu ochiul către altă capodoperă a literaturii universale: Don Quijote. După şase săptămâni de îngrijire, calul se leapădă de înfăţişarea jalnică, arătându-şi cele patru aripi. Noica vede în cal un daimon din mitologia greacă (din radicalul da- "a divide"), un mijlocitor între lumi - lumea firii şi lumea fiinţei. Poate că Noica a luat în calcul şi actuala formă a cuvântului - demon, "spirit rău, al neliniştii şi dezbinării, care ispiteşte pe alţii la fapte rele" (Dex). Eu mai degrabă înclin spre înţelesul din urmă, vom vedea mai jos de ce.

Să ne întoarcem la interpretarea lui Noica. Presimţirea părinţilor este rea, aşa cum rele s-au arătat toate semnele de până acum: profeţia vraciului, naşterea întârziată, odată prin sterilitate, apoi prin plânsul copilului în pântecele mamei, dorinţa nefirească a lui Făt-Frumos. Părinţii "simt bine că despărţirea poate însemna şi moarte, dar nu înţeleg bine despre ce moarte e vorba" (59). Căutarea lui Făt-Frumos îl va duce în alt plan de realitate, lăsându-i pe părinţi în planul din care a plecat. Odată cu plecarea eroului, caracterul de bildungsroman devine pregnant. De fapt, putem vorbi despre un "bildungsmärchen" (basm de formare), aşa cum este şi minunata parabola creştină a Fiului Risipitor, pentru că unul este fiul plecat în lume, iar altul va fi omul întors acasă. Făt-Frumos îşi lasă avuţia oştenilor, în acest fel asemănându-se cu un monah pregătit să înfrunte pustia, în căutarea unui absolut de ordin spiritual. Aşa ar anunţa şi răsăritul spre care porneşte, cale de "trei zile şi trei nopţi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni." Îl aşteaptă trei încercări (vom găsi cifra 3 peste tot în acest basm), trei obstacole pe care viteazul neînduplecat trebuie să le depăşească în călătoria sa. Primele două, Gheonoaia si Scorpia, sunt întruchipări fabuloase ale unor umanităţi ratate, avertismente pentru omul care se pregăteşte să le repete tragedia. Calul îşi anunţă stăpânul că se află pe moşia unei Gheonoaie (Dex: ciocănitoare; () femeie rea şi cicălitoare). Iată că acest demon - calul - joacă rolul unui veritabil ghid către lumea Tinereţii fără bătrâneţe, cunoscând drumul şi obstacolele cu care este presărat. Naratorul nu ne oferă prea multe detalii despre Gheonoaie, lăsându-nene-o imaginăm ca pe o pasăre monstruoasă, poate ceva coborât din pictura lui Bosch. Dar, tot prin gura calului, ne spune că "a fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie". Basmul, spune Noica, nu îi face şi pe părinţii eroului, "în mâhnirea lor că nu sunt ascultaţi, să se revolte şi să blesteme, ci doar pune înaintea feciorului, ca o primă încercare, aceea de a înfrunta o făptură blestemată de părinţi" (60). Calul este adevăratul erou al acestei confruntări (aşa cum recunoaşte şi Gheonoaia, felicitându-l), pentru că aripile sale îl ridică pe Făt-Frumos deasupra monstruoasei creaturi. Săgetată în picior, Gheonoaia cere îndurare, "dându-i înscris cu sângele său". "Suntem încă în lumea zămislirii oamenilor din sânge", spune Noica, "şi de aceea sângele reprezintă suprema garanţie". Sora ("cosângeana") Gheonoaiei, Scorpia, şi ea femeie transformată în balaur cu trei capete, este învinsă printr-un scenariu identic. În cele două arătări, filozoful vede "blesteme ale acestei lumi împotriva celui ce o părăseşte", prima fiind blestemul lumii imediate, a doua - al lumii îndepărtat-apropiate. Ambele îl omenesc pe Făt-Frumos după ce sunt învinse, ba mai mult, eroul le înapoiază piciorul, respectiv capul tăiat. "În cele două desprinderi - cea de familie şi de semenii omului - ca şi într-a treia care urmează, desprinderea de natura însufleţită, s-ar putea vedea caracterul arhaic al basmului, născut poate într-o lume ce lega pe om prin coduri şi rânduieli bine determinate" (61).

A treia încercare este şi cea mai grea: o pădure deasă, populată de cele mai sălbatice fiare. Calul atotştiutor anunţă că, dincolo de acest ultim obstacol, este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. De unde ştia calul? Mai fusese, cândva, pe acele meleaguri? Pentru că, odată ajuns acolo, vom vedea că se va simţi ca acasă. Şi ce este cu acest singular al tinereţii fără bătrâneţe, care locuieşte într-un palat, numit şi "casă"? Pădurea este hotarul care desparte lumea firii de lumea fiinţei, în viziunea lui Noica, iar animalele - "ultimele oşti ale firii celei nesocotite de Făt-Frumos în numele fiinţei". Fireşte, calul va zbura peste pădurea nebună, profitând de ora la care fiarele se adunau pentru a fi hrănite, detaliu cunoscut numai de el. Odată aterizaţi eroii în curtea palatului, care strălucea mai puternic decât soarele, ni se pare că totul s-a terminat destul de repede, şi parcă nu ne vine a crede că am şi ajuns la capătul poveştii. Dar aici se vede dibăcia şi geniul naratorului popular: livrează un fals punct culminant chiar în pragul celui mai misterios şi fascinant capitol al basmului, înţesat cu personaje, dialoguri şi întâmplări criptice.

Naratorul ne-o prezintă pe "doamna palatului" - "o zână naltă, subţirică şi drăgălaşă şi frumoasă". Ea hrănise sălbăticiunile pădurii şi le oprise să-l sfâşie pe Făt-Frumos, mai mult de bucurie că a venit, "căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa". Aici, ca şi în alte dăţi, basmul se joacă cu atenţia cititorului. Dacă nu mai văzuse suflet de om, atunci de ce îl întâmpină pe erou astfel:
"- Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici?
- Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
- Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este."

Noica vede întreaga omenire în acest căutăm. Stăpâna sau "Doamna cea mare", aşa cum o numeşte Noica (care îl numea pe Demiurg "Părintele cel mare"), este, în interpretarea filozofului, "întruparea tinereţii fără bătrâneţe căutată. Şi ea nu este numai întruparea ei, ci şi dispensatoarea de tinereţe fără bătrâneţe". Ea este o faţă a fiinţei însăşi, anume faţa individuală (I), singura activă în real, singura care poate dialoga cu individualul uman (Făt-Frumos). Dar curând aflăm că doamna este sora cea mică pentru alte două surori mai mari, "una ca alta de tinere". Citindu-le în cheia simbolisticii cifrei 3, care domină basmul, am crede că femeile sunt înfăţişări ale Treimii. Dar să fie ele de natură divină? Amintindu-ne modelul ontologic construit de Noica (I -D -G), suntem conduşi spre asimilarea celorlalte două surori termenilor filozofici D (determinaţii) şi G (general), cu observaţia că, "în cazul cel fericit al împlinirii modelului fiinţei, nu mai poţi deosebi între general şi determinaţii, căci generalul se revarsă neîncetat în determinaţii şi acestea se readună neîncetat în ordinea generalului." (62) De aceea, surorile doamnei sunt un fel de ecouri ale sale, prezenţe mai mult decorative, nu sunt caracterizate şi nu le vedem în contact direct cu Făt-Frumos. Filozoful notează că fiinţa din basm "nu este o divinitate orbitoare de frumuseţe şi lumină, nici vreun Dumnezeu mânios, sau fiinţa cea sferică a lui Parmenide anticul, fără ochi, fără mâini, fără glas..." (63)

Eu mă întreb, nu de dragul polemicii, ci al dialogului cu un mare filozof: oare basmul şi-a dorit o reprezentare a absolutului prin cele trei femei? Este Doamna (sora cea mică) o Evă, stăpână în Eden, care îl aşteaptă pe Adam? Este Făt-Frumos un Adam venit să completeze lipsa acestei grădini aparent perfecte? Într-adevăr, sosirea lui Făt-Frumos "repetă scenariul oricărei Geneze", cum îl numeşte Noica, anume cunoaşterea tuturor lighioanelor pădurii. Acele fiare sălbatice, care erau gata să-l sfâşie, sunt acum nişte "pui" care trec prin faţa noului lor prieten. Cele trei femei apar ca nişte zâne, personaje stereotipe ale acestei specii literare, dar eu le văd ca pe nişte iéle, sau sirene, menite să ademenească muritorii şi să îi conducă la... moarte. Doamna palatului îl priveşte cu milă pe Făt-Frumos. Eu cred că este compătimire, nu bunătate sau blândeţe. Şi poate nu este primul om care a venit în lumea lor, de vreme ce calul (trimis "să pască pe unde va voi"), pare un complice al acestei "capturi". Cele trei nu trebuie să fie demonice pentru că sunt femei, deşi nu putem ignora undele de misoginism popular în această privinţă (şi Gheonoaia şi Scorpia erau tot femei la origine), ci pentru că stăpânesc o parodie a Creaţiei. Ele imită gesturi (introducerea omului în Eden) şi forme arhetipale (Persoanele Sfintei Treimi), precum umbrele din Peştera lui Platon (64). Tinereţea este fără bătrâneţe şi viaţa este fără de moarte pentru că, în acel loc, timpul este suspendat. Nu tocmai ca în adevăratul Eden, unde timpul nu exista încă (moartea, deci istoria începe cu nesocotirea poruncii lui Dumnezeu, după gustarea fructului oprit). "Fetele acestea, spune Noica, nu erau chiar ca aşa-numiţii dei otiosi, acei zei leneşi, care s-au retras în cerul lor, după ce au făcut lumea, şi parcă nu mai ştiu bine ce să facă de atunci înainte. Dar isprăvi noi nu făceau nici ele, sau nimic nu le scotea din plictisul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, astfel încât li se urâse." (65) Lumea în care rătăceşte Făt-Frumos e plăsmuită din uitare, pierderea sinelui şi a rostului (66). Seamănă cu acele insule în care se retrag milionarii bătrâni, plictisiţi de bine şi de viaţă, sau cu imensul studio TV în care Truman (din excepţionalul film The Truman Show - 1998) îşi petrecuse întreaga existenţă. Şi Noica speculează cum că în "Lumea fiinţei atinse" totul ar fi pe dos, ca într-o oglindă a lumii reale. Eu cred că Tinereţea fără bătrâneţe este un loc, nu o persoană (sora cea mică). Este o lume ireală, sau, cum ar spune Părintele Rafail - închipuită. Aici trebuie să evoc teoria Părintelui Rafail Noica despre iad: "Mândria făureşte o realitate a ei şi trăieşte în acea realitate închipuită. Închipuirea este o realitate virtuală". Adevărul este Dumnezeu. Tot ce nu este Adevăr, este închipuire, şi "câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad." Deci "iadul este realitate virtuală."(67) Părintele Noica îşi completează această inedită metaforă, care foloseşte un concept tehnologic foarte actual - VR, virtual reality (68), spunând că mândria este ştecherul, sau curentul electric care alimentează programul de realitate virtuală, pentru că mândria orbeşte omul în faţa propriilor păcate. Păcatul, deşi există, nu este cu adevărat. Nici viaţa de aici nu este încă, dar, în concepţia lui Noica - tatăl şi fiul, se numeşte prefiinţă (vezi noţiunea discutată în capitolul II, nota 45), pe când păcatul este nefiinţă, moarte (sau opusul fiinţei, vieţii, aşa cum antimateria e opusul materiei, iar virtualul e opusul realului). Ieşirea din iad este pocăinţa, trezirea conştiinţei şi deschiderea ochilor. Ea duce la recunoaşterea păcatelor şi la întoarcerea către Dumnezeu, Adevărul, "singura realitate adevărată şi cauza unică a tuturor realităţilor" (69).

Tinereţea fără bătrâneţe este o realitate virtuală, sau eternitate virtuală. Iar cititorul poate să cugete mai departe ce anume a făurit-o: mândria lui Făt-Frumos, sau altă vrajă drăcească. Omul poate să rămână captiv la nesfârşit în iad, adică în inerţia amăgirii, în afara Adevărului. Este "ţara îndepărtată" în care s-a dus Fiul Risipitor, şi "acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări." (70) Făt-Frumos nu îşi cheltuieşte averea, dar îşi va cheltui viaţa, în compania unor umbre. "Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dânsele, căci ziceau că li se urâse, şezând tot singurele". Apoi eroul "se însoţeşte" cu fata cea mică, un alt gest care parodiază Creaţia - ceea ce se dă drept creator se însoţeşte cu o creatură. Omului i se dă voie să se plimbe prin grădinile şi pajiştile lor, cu interdicţia (şi ea inspirată din Geneză) de a pătrunde în Valea Plângerii. Numele pe care îl poartă această vale ne trimite la Psalmi (83.7) şi din nou la Sf. Luca ("acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor"). Noica îşi aşază ideile următoare în propoziţii de o mare frumuseţe literară: "în fapt, nu se petrecu, la prima vedere, cine ştie ce răsturnare prin aceea că Făt-Frumos nimeri iepurele abia cu a treia săgeată şi trebui să coboare niţel în Valea Plângerii, mergând să-l ia. Nu se întâmplă decât că, întorcându-se aşa cu iepurele spre casă, Făt-Frumos simţi cum se ridică uşor, cât o undă pe lacul cugetului, ceva care până atunci stătuse bine aşezat în vremea uitată. Cuta gândului se ridică încetişor din uitarea vremii, şi tânărul îşi aminti, începu să-şi amintească. Dar atâta tot era de ajuns, pentru lumea fiinţei, ca ea să se clatine." (71) La fel de seducător ne povesteşte şi autorul anonim, cum Făt-Frumos petrecea şi se desfăta în vremea uitată, "ca un fericit". Apoi, chiar în fraza următoare, în timpul vânătorii iepurelui, "nefericitul" nu băgase de seamă că trecuse în Valea Plângerii. Atât de mică e distanţa dintre fericire şi nefericire: cât un punct sau o virgulă.

Valea Plângerii este "ţarina cu porci" unde ajunge să lucreze Fiul risipitor, toposul blestemat de cele trei iéle, dar, paradoxal, menit să readucă simţirea în omul rătăcit. Este uşa prin care Truman părăseşte imensul studio TV, sau pastila prin care Neo este invitat să iasă din Matrix (vezi filmul omonim din 1999). O spărtură în virtual, un teritoriu în care nefirescul cedează teren firii, iar aceasta pătrunde de dincolo, din lumea reală. Şi, ca în multe alte ficţiuni sau ştiinţe-ficţiuni (SF), memoria recuperată e cea care face posibilă trezirea conştiinţei şi evadarea dintr-un fel de captivitate. Curios, doar câteva zile sau săptămâni în urmă, Făt-Frumos le evoca femeilor imaginea părinţilor, depănându-şi "istoria şi ce păţi până să ajungă la dânsele". Apoi, în câteva zile, îşi pierduse trecutul în "vremea uitată". Dar tocmai imaginea părinţilor se întoarce pentru a-l bântui. Memoria suprimată se răzbună prin nostalgie (gr. nóstos álgos - amintire dureroasă), iar reverberaţia amintirii în cuget iscă o reacţie în lanţ.
"- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră femeile, cu totul speriate."

Iélele cunosc "fizica" lumii virtuale în care trăiesc, dimensiunea paralelă în care timpul este suspendat, şi, odată cu timpul, memoria şi istoria pământeană. Abia acum femeile îl avertizează pe erou că petrecuse cu ele secole, nu zile, cum ar fi crezut. Dar Făt-Frumos nu mai poate de dorul părinţilor. Vrea să părăsească iadul confortabil doar puţin, pentru a se întoarce apoi şi a nu mai pleca niciodată. Dar nu ştie şi nici nu vrea să ştie că îşi riscă desfiinţarea. Femeile suspină şi lăcrimează la gândul despărţirii de tânărul Făt-Frumos. Aceste sirene cunosc slăbiciunea oamenilor pentru "timpul rostitor", care le destramă cântecul. Pierderea unei fiinţe umane, o pradă rară şi valoroasă, le întristează, aşa cum diavolii se întristează când scapă un suflet întors către Adevăr. Dar Făt-Frumos a devenit opac la rugile lor şi ale calului. "Venindu-şi în sine, a zis: (...) Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta." (Luca, 15.18) "Fiul risipitor îşi trăieşte viaţa cum vrea", spune Noica în Devenirea întru fiinţă, "până în ceasul căinţei. Prin căinţă, făptuitorul se întoarce asupra faptei şi o reface. Lipsa de sens a întregului creează în făptuitor dispoziţia de a relua faptă cu faptă şi de a le reface pe plan ideal, de a se reface deci pe sine. (...) Acum ştie că libertatea sa nu ţine de bunul său plac, ci de o rânduială. (...) El plecase în lume fără să aibă dinainte calea; nu era călător, era cu adevărat rătăcitor. Acum vrea să nu mai rătăcească, vrea să ştie, să meargă drept. Se întoarce deci acasă, ca să ia lucrurile de la început, aşa cum trebuie." (72)

Întoarcerea nemuritorului, ca şi întoarcerea Fiului risipitor, este devenirea întru fiinţă. Plecarea a fost rătăcirea în afara fiinţei. Într-adevăr, acesta este basmul unei deveniri, dar devenirea se întâmplă abia la final. Calul, care ştie că întoarcerea este fatală, îi adresează lui Făt-Frumos o ultimă ispită: să rămână în lumea amăgirii veşnice. Iar de nu, să îl lase pe el să se întoarcă acolo, îndată ce Făt-Frumos va intra în palatul părintesc: "Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămâi măcar un ceas." Comparat de Noica cu înţeleptul Chiron, învăţătorul lui Ahile şi al altor eroi, calul ne seamănă acum cu altă figură din mitologia greacă: Charon, luntraşul care conduce morţii către Hades. Ieşind din sincopa (sau bucla) temporală, basmul nu are doar uimitoarea intuiţie a relativităţii einsteiniene, ci şi premoniţia unui viitor similar cu prezentul nostru, al cititorilor. Făt-Frumos coboară într-un timp al ecosistemelor ameninţate cu dispariţia, al poluării şi urbanizării forţate. Realitatea în care se întoarce, cândva mitică, populată de Scorpii si Gheonoaie, este azi cotropită de forţa civilizatoare a istoriei. Este un spaţiu defrişat, demitizat, desacralizat, în care nimeni nu îl mai (re)cunoaşte, nimeni nu îi mai "taie calea". Dimpotrivă, la auzul întrebărilor sale legate de Scorpie şi Gheonoaie, unii contemporani răspund că "bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri", iar alţii "râd de dânsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise." Ce frumos şi discret adaugă naratorul această observaţie, completând tabloul tragic al eroului - un Fiu risipitor care nu mai are unde să se întoarcă. Nu mai are un părinte care să spună: "mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat". Făt-Frumos îmbătrâneşte cu fiecare pas făcut pe pământul natal. Aici, timpul îşi recuperează pierderea, ca să spun aşa, pe măsură ce eroul recuperează spaţiul, acel spaţiu al libertăţii pe care îl revendicase de la părinţi, părăsindu-i în căutarea tinereţii fără bătrâneţe. Întoarcerea în real consumă vraja care l-a ţinut blocat în timp. Şi, astfel, "plecă cu barba albă până la brâu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătâne-său". Mi-l imaginez întorcându-se în Bucureştiul de azi, trecând prin Piaţa Victoriei, în drum spre Curtea Veche. Printre autobuze şi maşini grăbite, pietonii îl privesc pieziş şi îl arată cu degetul: un Don Quijote evadat din cartea lui Cervantes, un bătrân nebun, îmbrăcat în haine ponosite de prinţ.

Începe cel mai sfâşietor capitol final din istoria basmelor populare. Copil fiind, la auzul cuvintelor şi frazelor sale, atât de simple, atât de puternice, mi se făcea pielea de găină. "În cele din urmă, ajunse la palaturile în care se născuse", spune Noica, în sincron cu naratorul, "şi astfel bucla se închide: omul a revenit la locul său de obârşie şi, într-un fel, ciclul destinului său s-a încheiat. Dar asta n-o ştie încă el; o ştie calul, care îi sărută mâna. (...) Dar ştia bine el, calul, de ce îi săruta mâna, că doar nu i-o fi sărutând-o de bucurie că reveniseră pe pământul morţii. Şi de aceea abia aşteptă să-i spună stăpânul: Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând, că o şi porni îndărăt spre veşnicie, ca o săgeată de iute. Ce poţi spune, în faţa acestei aparente necredincioşii a calului?" (73) - întreabă filozoful. Dar nu îl mai lăsăm să răspundă, pentru că, în teoria noastră alternativă, calul este un demon, care se grăbeşte să se întoarcă în eternitatea virtuală. Refăcuse acelaşi ciclu al plecării şi întoarcerii din palatul împărătesc, dar nu îmbătrânise alături de Făt-Frumos. Ne este clar, acum, că această făptură nepământeană, nesupusă legilor firii, era hărăzită să slujească "lumea fiinţei", adică a nefiinţei. Iar sărutul mâinii este sărutul lui Iuda, înainte să-l părăsească pe erou în ghearele destinului implacabil. Iadul este uitarea, dar poate fi şi amintirea, fără puterea de a mai schimba ceva, aşa cum spune titlul unei piese de Jonas Gardell. Eroul nu mai are un părinte în braţele căruia să cadă, plângând, precum Fiul risipitor. I-au mai rămas doar amintirea vieţii netrăite, dărâmarea iluziilor, pierderea comorilor tinereţii, durerea fericirii trecute... singurătatea... "Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, (...) ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; se pogorî apoi în pivniţă."

"Doar acolo", spune Noica, "în pivniţele astupate ale realului şi cugetului, mai era de găsit, adânc îngropată, viaţa sa trecută. Timpul devorator îl prinsese acum în vârtejul său, îl orbise aproape (ca pe Faust în anii târzii), astfel că el nu mai putea vedea decât ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile." (74) Moartea nu vine, ci stă, îl aşteaptă pe erou să vină. Este personificată, ca în toate poveştile româneşti. Doar că, aici, în chichiţa (75) din lădiţă, stă moartea individuală a eroului, "nu moartea generală, care, cu coasa ei, vine să reteze tot ce este viaţă pe pământ", nici moartea pe care Ivan o vâră în turbinca sa, adaugă Noica, cu un zâmbet în colţul gurii. Uscată şi încovoiată de atâta aşteptare, moartea mai are, totuşi, puterea să-l pălmuiască pe bătrânul Făt-Frumos, pentru impertinenţa lui. "Omul acesta avusese impertinenţa să iasă din condiţia sa de om, depăşind pura devenire întru devenire. Trebuia un act de violenţă, pentru ca restul de fiinţă din el să se facă praf şi pulbere, intrând în ordinea nefiinţei." (76) Aici nu mai sunt de acord cu filozoful. Făt-Frumos intră în ordinea fiinţei, prin moarte. Nefiinţa fusese Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, lumea virtuală, orbirea, uitarea. Iadul. Poate că acesta e singurul basm în care eroul pierde totul, dar se regăseşte pe sine, moartea fiind gestul ultim de regăsire a sinelui pierdut. Adică a Dumnezeului pierdut din el.

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este unul din cele mai fascinante şi originale basme pe care le-a rostit folclorul românesc. De ce nu ar fi traversat şi de marile teme creştine, prezente la naşterea acestui folclor: ce este viaţa? ce este moartea? ce este iadul? ce este Raiul? Dincolo de posibilele interpretări ale basmului, filozofia lui Constantin Noica transmite speranţă, pe măsura încercărilor prin care a trecut marele gânditor român. Omul nu este o piatră, pentru că nici Dumnezeu, pentru creştini, nu este un monolit. În acest timp care curge, omul nu rămâne împietrit într-un gând sau o stare, ci călătoreşte prin timp, prin gânduri, prin stări. Adică devine. Dar omul nu călătoreşte singur, oricât de singur s-ar simţi. Alături de el este Fiinţa întru care devine. "Acesta este un basm pentru oameni mari şi rătăciţi, un îndreptar pentru vieţile care şi-au pierdut direcţia", spuneam la începutul eseului. Deci care ar fi îndemnul basmului?

Spre finalul studiului său, Noica încearcă o explicaţie a tragediei lui Făt-Frumos: "Dacă ieşim din condiţia noastră şi întârziem prea mult în nedeterminarea veşniciei, ne ajunge parcă un blestem:
Să nu mai ştie de hodină,
Nici cina să mai fie cină,
Nici somnul somn,
Nici casa casă,
Să-i pese, fără a şti ce-i pasă.
Aşa am fi acolo: am resimţi că ne pasă, adică ne apasă şi ne pune pe gânduri ceva, care nu este nimic; nimicul înveşnicit." (77) Şi iată decodificarea mea: "Dacă ieşim din condiţia noastră" = dacă ieşim din firea şi rostul omului (rost ca rânduială, ordine, sens, raţiune). "Întârziem prea mult în nedeterminarea veşniciei" = întârziem în a decide cum ne vom trăi viaţa de aici. Nedeterminarea veşniciei este ceva abstract şi echivoc, pentru că veşnicia nu este un atribut al vieţii pământeşti. Nedeterminarea vieţii de aici, care afectează felul cum va arăta viaţa veşnică, de dincolo de moarte, aceasta cred că poate atrage blestemul citat de Noica. "Ne pune pe gânduri ceva, care nu este nimic; nimicul înveşnicit" = iadul. După mulţi ani în care Sfântul Siluan Athonitul fusese chinuit de draci, i S-a arătat Hristos şi i-a dat acest sfat: "Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui". Părintele Rafail Noica, discipolul Părintelui Sofronie Saharov, care, la rându-i, a fost tocmai ucenicul Sfântului Siluan, oferă o tâlcuire pentru aceste cuvinte apăsătoare şi, aparent, fără mângâiere: "Ţine mintea în iad înseamnă fii realist! Să-mi asum ceea ce sunt, oricât de urât, oricât de rău. Nu e cazul să mă ascund îndărătul unei închipuiri, sau al unui tufiş, ca Adam (78). Urmează partea a doua: şi nu deznădăjdui! Pentru că din ceea ce sunt, real, din păcătoşenia mea mă scoate Dumnezeu." (79) Trăieşte în Adevăr, nu în închipuire! - aşa ar suna şi îndemnul basmului. Sau poate doar aşa mi l-am închipuit eu...

Note:
51. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 93
52. ibid., pag. 100
53. Mihai Eminescu, Luceafărul, Wikisource
54. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 97
55. ibid., pag. 111
56. Petre Ispirescu, Basme, Editura Tineretului, Biblioteca Şcolarului, 1966. Toate citatele din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte au aceeaşi sursă.
57. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 105
58. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998, pag. 67
59. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 113
60. ibid., pag. 113
61. ibid., pag. 114
62. ibid., pag. 118
63. ibid., pag. 116
64. vezi Alegoria (sau Mitul) Peşterii din Republica lui Platon (380 î.Hr.).
65. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 120
66. Rost ca rânduială, ordine, sens, raţiune; vezi şi Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Humanitas 1996, pag. 23
67. Cuvânt susţinut de părintele Rafail Noica în data de 19.10.2017, Limours, Franţa. Vezi şi Conferinţele de la Alba Iulia.
68. realitate virtuală - ambianţe artificiale, create pe calculator, care oferă o simulare a realităţii atât de reuşită, încât utilizatorul poate căpăta impresia de prezenţă fizică aproape reală, atât în anumite locuri reale, cât şi în locuri imaginare. (Wikipedia)
69. Biblia cu ilustraţii, trad.: Bartolomeu Anania, Mitropolit al Clujului, Editura Litera 2011, pag. 119 (nota traducătorului)
70. Luca, 15.13
71. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 123
72. Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Humanitas 1998, pag. 68
73. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 130
74. ibid.
75. Chichiţă - ladă, cutie de lemn pentru păstrarea banilor sau a obiectelor de valoare (Dex)
76. Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei, Humanitas 1996, pag. 132
77. ibid., pag. 133.
78. "Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului." (Facerea, 3.8)
79. Conferinţa susţinută de părintele Rafail Noica în data de 15.12.2005, Alba Iulia.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe când ele plângeau (IV), Vlad Bălan (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ceasornicarul, Diana Cuzic (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Recesiune, Crenguța Sandu (3.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Diateza pasivă / Uşa, Mihaela Scânteie (2.6/5 - 5 voturi)
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I), Alexandru Stănescu
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer