Diateza pasivă / Uşa

Diateza pasivă

Şi eu atunci eram de cealaltă parte a mesei.

Tu de partea asta a mesei.

Eu mă luptam să (te) înţeleg. Tu (te) luptai cu mine, cu tine, cu ceaşca de cafea, cu amintirea şi trecutul şi uitarea şi cred că mai ales cu iertarea.

Era frumos afară. Eram eu în altă stare, în alt duh. Treceau atunci cuvintele tale pe lângă mine de parcă erau aruncate de aruncători orbi de cuţite. Niciunul nu mă atingea.

Puteam atunci să mai beau o cafea, dar era târziu, deja era târziu. Prea târziu? În momentul în care se schimbă raportarea la stare şi nu mai eşti neapărat trăitor ci privitor, da, se rupe ceva...

M-am gândit apoi un pic, îmi rodeam un gând cât îmi dădeam bretonul într-o parte, mă întrebam dacă mai puteam să fac ceva...

O sticlă de apă minerală a fost compromisă atunci şi faptul că nu a avut dop a transformat-o în victimă clară şi colaterală. L'eau minérale gazeuse... Tot gazul ieşise din ea, dar eu ştiam multe despre gaz, în general, adică ştiam... ceva.

Cred că noaptea aia a schimbat fizica şi chimia şi, într-un plan lăuntric, starea mea.

Şi diateza pasivă şi-a făcut loc în conversaţia şi viaţa noastră. Şi gata.

Şi da, vei fi judecat cândva - a se observa aici folosirea exactă a diatezei pasive - pentru escapada exotică în insula Dimineţii Lumii, însă ce va mai conta?

Iar la masa aceea, odată cu revederea, diateza pasivă s-a instalat ca urmare firească după cea reflexivă şi cea activă.

(Braşov, 11 august 2018)
*
Uşa

Cu emoţie am întrebat-o pe fata care păşise în faţa mea în biserică, în româneşte direct: "E ortodoxă?" mi-a răspuns înclinând capul în semn de "da" şi zâmbind din ochii albaştri mi-a ţinut uşa să nu vină peste mine...

Grea uşă... Aşa sunt uşile de biserică dacă nu le deschizi prea des, am observat de multe ori în trecut. Am vaga impresie că nu e de vină materia primă din care e fabricată o uşă de biserică ci materia primă din care e fabricat ce se ascunde în interiorul cui împinge o uşă de biserică.

Şi materia prima din mine e un amalgam care se aşază greu în noua stare, care nu prea se aşază de fapt ci curge mai mult şovăielnic către nu se ştie ce destin - aţie.

Drumul către biserică mi s-a părut o veşnicie, la un moment dat am intrat pe o străduţă cu semafor, era foarte îngustă şi ca să putem trece trebuia să aşteptăm să coboare - sau să urce la plecare, celelalte maşini care veneau din sens invers. Am avut impresia că am stat un an acolo, doi ani poate. Răbdarea nu e prietena mea cea mai bună şi nu stă lângă mine nici cât stă un vis frumos.

Când am auzit clopotele m-am gândit că sună la fel ca acasă, clopotele sună la fel. Uşile sunt la fel, tămâia e la fel, sufletul mai îngreunat şi cred că lacrimile mai fierbinţi. Mă gândeam în faţa tăviţei cu nisip în care erau aprinse lumânări şi pe care scria "Adormiţi" la asta...

Nu am organon pentru ce e în sufletul cuiva plecat de acasă, nici măcar pentru ce e în al meu. "Iubi-te-voi Doamne" cred că la Aiud în perioada comunistă suna altfel decât în Luxemburg, în Braşov sau la Putna... cine poate şti?

"Cum te cheamă?", m-a întrebat preotul la final după ce m-a mirut. "Mihaela", "De unde eşti?", "Din Braşov" am răspuns. "Frumos, Doamne-Ajută!"..." Doamne-Ajută!" am spus şi am plecat...
Am atins o margine de ţară azi... o margine de ţară...

(Luxemburg, august 2017)