Melmoth

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Sarah Perry s-a născut în Essex, în 1979. A avut rezidenţe literare la Gladstone\'s Library şi UNESCO World City of Literature Writer în Praga. Prima ei carte, After Me Comes the Flood, a fost nominalizată la Guardian First Book Award şi Folio Prize şi a câştigat East Anglian Book of the Year în 2014. Romanul Şarpele din Essex a ajuns bestseller şi a câştigat numeroase premii. Cărţile ei au fost traduse în 15 limbi şi colaborează frecvent cu BBC, RTE1 sau scrie cronică literară pentru The Guardian sau Financial Times. Locuieşte la Norwich.
Străbătând apele întunecate ale istoriei, Melmoth bântuie lumea de secole, iar acum vine spre noi în romanul cu care se întoarce Sarah Perry după succesul cu Şarpele din Essex.

În biblioteca pragheză la care lucrează Helen Franklin, Karel, un prieten, găseşte o scrisoare misterioasă. Confesiune şi avertisment bizar, scrisoarea vorbeşte despre Melmoth, personaj din basmele de odinioară. Ea hoinăreşte prin istorie, spune legenda, condamnându-i la singurătate eternă pe cei care îi cad pradă. Pentru Helen, pare pură fantezie. Şi totuşi, iat-o urmărită de cineva pe străzile din Praga, iar Karel dispare...

O capodoperă a goticului postmodern! (The Guardian)


De ce ţi-ar atrage atenţia o fiinţă atât de ternă, când deasupra, în ceruri, norii joşi se despică, iar luna argintie, ca un vas răsturnat, varsă lapte pe întinderea râului?

Nu ar avea de ce, chiar nu ar avea, cu excepţia unui motiv: orele acestea, aceste lungi momente ale zilei scurte, trebuie să fie ultimele în care Helen nu ştie nimic despre Melmoth - când tunetul este doar tunet, iar umbra este doar o pată de întuneric pe perete. Dacă ai putea-o avertiza acum (Fă un pas înainte! Înşfac-o de încheietură şi şopteşte-i!), poate că s-ar opri, ar păli şi, neştiind ce să creadă, te-ar ţintui cu privirea. Poate că ar privi cetatea luminată de felinare, de sus, de deasupra Vltavei, ar privi lebedele albe care dorm pe mal, apoi s-ar întoarce pe tocurile ei joase, de doi centimetri, şi ar porni înapoi prin mulţimea de oameni.

Dar vai!, n-ar avea niciun rost: ea doar ar zâmbi, impasibilă, pe jumătate amuzată (aşa-i este firea), apoi ar trece pe lângă tine şi şi-ar continua drumul spre casă.

Helen Franklin se opreşte în locul în care podul se intersectează cu cheiul. Tramvaiele huruie în drum spre Teatrul Naţional, unde, jos, în fosă, oboiştii suflă în tuburile lor, iar prim-violonista loveşte de trei ori cu arcuşul în stativul partiturii. Au trecut două săptămâni de la Crăciun, dar bradul mecanic din Piaţa Oraşului

Vechi încă se învârteşte şi se învârteşte şi cântă acordurile plăcute ale lui Strauss, iar turistele din Hove şi Hartlepool îşi încălzesc mâinile pe paharele cu vin fiert. Pe strada Karlovy pluteşte aroma de şuncă şi de fum, de aluat presărat cu zahăr şi copt deasupra cărbunilor. O bufniţă aşezată pe o încheietură înmănuşată acceptă ca trecătorii să i se adreseze, cu politeţea cuvenită penelor ei impresionante, iar apoi chiar să fie ţinută pe mână, cu timiditate, în schimbul câtorva monede. Toate astea nu sunt decât un decor de teatru, mânuit de sfori şi de scripeţi: e suficient de plăcut ca să te amăgeşti o seară, dar nu mai mult de-atât. Pe Helen nu o poate amăgi spectacolul, nu s-a lăsat niciodată păcălită de atmosfera aceasta - plăcerile Boemiei nu o atrag. Nu s-a oprit niciodată să privească ceasul astronomic, al cărui inventator fusese orbit cu ace de gămălie pentru a nu face de râs oraşul, construind în altă parte un instrument mai precis. Nu a dat niciodată bani pe un set de păpuşi matrioşka, în echipamentul vişiniu al unei echipe englezeşti de fotbal.

Nu s-a oprit niciodată pe pod pentru a privi cu melancolie Vltava la apus. Vinovată de un păcat pe care se teme că nu-l va putea ispăşi niciodată, se află în exil şi îşi suportă de bunăvoie sentinţa pe viaţă, după ce şi-a fost singură jurat şi judecător.

Lumina se schimbă, mulţimea trece în valuri, iar Helen este purtată de mareea de oameni gălăgioşi şi se opreşte, se sprijină de o balustradă de oţel, scoţându-şi mănuşile din buzunar. Atunci îşi aude - peste trăncăneala coreenilor înstăriţi care se pregătesc să se îmbarce pe vapoarele placate cu aramă, ancorate pe chei - numele purtat de vântul ce se ridică de pe râu.
- Helen... Helen Franklin! se aude strigătul disperat, ca şi cum i-ar fi găsit cineva poşeta pierdută.

Ridică privirea, ducând la gură mâna înmănuşată şi vede - nemişcat sub un felinar, fără palton şi tremurând de frig - un bărbat înalt, cu o cămaşă albastră, strângând tare la piept un obiect mare, închis la culoare. Privirile li se întâlnesc, bărbatul ridică un braţ.
- Da?

Imperios, nerăbdător.
- Da! Vino aici, te rog! Vino acum!

Bărbatul trage de materialul cămăşii, ca şi cum mătasea aceea pe jumătate transparentă îi irită pielea: sub veşmânt, tremură violent din tot corpul.
- Karel, rosteşte Helen, care nu se clinteşte încă.

Este Karel Pražan, care constituie fix jumătate din prietenii şi cunoştinţele ei. S-au împrietenit în cafeneaua Bibliotecii Naţionale a Republicii Cehe, într-o dimineaţă în care nu mai erau mese libere. Este înalt şi subţire; părul întunecat îi străluceşte întotdeauna; cămăşile sunt din mătase, pantofii din piele întoarsă sau din piele de viţel, în funcţie de anotimp; nu e chipeş, dar creează iluzia că ar fi şi este întotdeauna proaspăt ras. Însă, chiar şi de la distanţa aceasta, înghiontit încoace şi încolo de copiii încotoşmănaţi în pufoaice colorate, care tot trec pe lângă el, se văd cu uşurinţă paloarea cenuşie şi ochii încercănaţi ai unui om care n-a mai dormit de mult. Frigul i-a pudrat buzele cu un praf albăstrui; braţul cu care strânge obiectul la pieptul ce tremură nestăpânit pare înţepenit acolo, ca şi cum încheieturile ar fi sudate laolaltă.
- Karel, rosteşte ea şi porneşte spre el fără să se grăbească.

După zece paşi îşi dă seama că are la piept un dosar din piele neagră, aspră. Este atât de uzat, încât pe margini a început să se decoloreze. Este legat cu un şnur din piele, înfăşurat de trei ori în jurul lui. Lumina felinarului se reflectă într-un semn de pe colţul dosarului, însă Helen nu-l distinge în detaliu.
- Karel? Uite, pune-ţi eşarfa mea! Ce s-a întâmplat?... Unde-ţi e paltonul?... Ai păţit ceva?

Îi dă prin minte o variantă şi mai probabilă.
- A păţit Thea ceva?

Şi-o imaginează pe Thea, partenera lui, şezând fără suflare în scaunul cu rotile, la parter, cu ochii fixaţi pe un punct aflat dincolo de tavanul din ipsos, doborâtă - aşa cum se temeau întotdeauna - de formarea unui alt cheag de sânge în creier în timpul nopţii.
- Thea? îi răspunde Karel agitat. Ce? Ah, e bine, n-a păţit nimic. Nu, n-o vreau - respinge nemulţumit eşarfa oferită şi apoi o priveşte pe Helen ca şi cum nu-şi dă seama de ce l-a deranjat.
- O să te îmbolnăveşti.
- Ia-o înapoi! Nu mă îmbolnăvesc. Nu mă interesează. Uite ce e, cred c-ar trebui să stăm jos.

Se uită în jur ca şi cum ar fi în stare să se aşeze pur şi simplu turceşte pe caldarâm. Apoi ridică dosarul din piele şi îl flutură în faţa ei. Helen îşi dă seama că e greu, plin-ochi cu documente şi pătat de apă; când bărbatul mişcă degetele, în colţ iese la iveală o monogramă suflată cu aur: J.A.H. Tulburată, Helen îşi dă seama că el strânge dosarul la piept cu lăcomie, dar şi cu dezgust, ca şi cum ar fi un obiect la care a jinduit toată viaţa, ca, după ce a plătit preţul cerut, să-şi dea seama că acesta răspândea un miros pestilenţial.
- N-are rost. Trebuie să spun cuiva şi, dintre toţi oamenii pe care-i ştiu, tu ai suporta cel mai uşor. Adică - se întrerupe, izbucnind într-un râs în care nu răsună niciun strop de veselie - cred că ea ar putea veni direct la tine, să te privească drept în ochi, şi tu tot n-ai crede. N-ai crede nicio iotă!
- Ea? Cine este "ea"...? Dosarul ăsta l-ai luat de undeva, Karel... Este al vreunui prieten de-ai tăi? N-ar trebui să faci farse din astea.
- Ah... O să vezi, îi răspunde el vag.

Apoi porneşte, strigându-i peste umăr să ţină pasul, ca şi cum Helen ar fi un copil şi chiar un copil exasperant. Îl urmează pe o alee pavată cu piatră de râu, pe sub o boltă din piatră ce nu se află la nici zece metri distanţă de traseul turiştilor, dar pe care n-ai găsi-o cu uşurinţă, dacă n-ai şti să o cauţi. Karel deschide o uşă din lemn pictat, se strecoară printre draperiile trase pentru a tine frigul la distanţă şi se aşază - făcându-i semn să vină şi ea - într-un colţ întunecos. Localul îi e familiar - aerul uşor îmbâcsit, scrumierele verzi, becurile de 40 de waţi din abajururile din sticlă verzuie - şi neliniştea ei se mai domoleşte. Se aşază lângă prietenul ei (care încă tremură), îşi scoate mănuşile, îşi netezeşte mânecile puloverului la încheieturi şi se întoarce spre el.
- Trebuie să mănânci. Erai deja prea slab, iar acum ai slăbit şi mai mult.
- Nu vreau să mănânc.
- Chiar şi aşa...

Helen îi face semn unei fete îmbrăcate într-o cămaşă albă, comandă o bere pentru Karel şi doar apă de la chiuvetă pentru ea.
- Îţi par ridicol, începe Karel.

Îşi netezeşte părul, nereuşind decât să sublinieze că a îmbătrânit cu cinci ani în ultima săptămână. A avut mereu chipul slăbuţ, însă acum este chiar bolnăvicios de tras la faţă şi în începutul de barbă sclipesc fire albe.
- În fine, poate chiar sunt ridicol. Uită-te la mine! Nu dorm, după cum vezi. Stau treaz toată noaptea, tot citind şi recitind... N-am vrut s-o deranjez pe Thea, aşa că am citit pe sub plapumă. Cu o lanternă, ca un puşti.
- Şi ce-ai citit?

Soseşte berea; soseşte apa, cu un singur cub de gheaţă.
- Ce am citit, mă întreabă! Direct la subiect. Aşa cum eşti mereu. Deja mă simt mai bine, cum să nu mă simt mai bine!? În prezenţa ta totul pare... fantastic, bizar. Eşti atât de normală, încât însăşi existenţa ta face ca orice este ieşit din limitele normalului să pară imposibil. Ţi-o spun ca pe un compliment.
- Sunt sigură. Atunci, spune-mi - Helen îşi aşază cu grijă paharul, ca să fie chiar pe mijlocul suportului din hârtie -, spune-mi cel puţin ce anume ai citit... e aici, în dosarul ăsta?
- Da.

Scutură o ţigară Petra, reuşind s-o aprindă abia la a treia încercare.
- Ia-l! Haide, ia-l! Deschide-l!

Privirea pe care i-o aruncă în clipa aceasta este aproape răutăcioasă: îi sugerează expresia unui copil care a ascuns nişte gângănii într-o pungă cu dulciuri. Se întinde după dosar, e foarte rece, a petrecut ceva timp în aerul îngheţat al serii. Helen trage de şnur, descoperind că este strâns tare, şi nu reuşeşte să-l desfacă imediat, are tot felul de noduri şi încurcături. În cele din urmă, şnurul cedează pe neaşteptate, dosarul se deschide şi se revarsă pe masă un teanc de hârtii îngălbenite.
- Uite! exclamă Karel. Uite!

Împunge hârtiile cu degetul arătător şi apoi se lasă pe spate, retrăgându-se şi rămânând lipit de perete.
- Pot să le citesc?
- Dacă vrei... Ah, stai, stai - uşa se deschide cu o smucitură, draperiile de catifea freamătă în bătaia vântului - ea e? A venit? O vezi?

Helen se întoarce. Au intrat doi băieţi: de vreo optsprezece ani, nu mai mult, umflându-se în pene de mândrie că au încasat salariul şi că au să-l cheltuiască cum trebuie. Acum îşi scutură zăpada de pe bocancii de muncitori, cheamă cu mare tupeu chelneriţa şi-şi îndreaptă atenţia asupra telefoanelor.
- Sunt doi bărbaţi, îi răspunde Helen. Doi bărbaţi cât se poate de normali.

Karel râde, ridică din umeri, se aşază mai bine.
- Nu mă băga în seamă! N-am prea dormit, ştii... Nu e... Mi s-a părut că văd o cunoştinţă.

Helen îl priveşte cu atenţie o vreme. Pe figura lui se citesc neliniştea şi jena, iar femeia simte curiozitatea cum îi frământă măruntaiele, ca o foame de nestăvilit. Însă, în cele din urmă, câştigă bunătatea - va povesti ce-l supără, îşi spune ea, când va fi în stare - şi Helen se întoarce la manuscris. E în germană, migălit cu un scris elegant, înclinat, la fel de dificil de citit precum trebuie să fi fost şi de scris; sunt multe tăieturi şi note de subsol numerotate. Pare un palimpsest1 scos dintr-o arhivă de muzeu, însă prima pagină este datată cu anul 2016.

Separat, prinsă de teanc cu o agrafă de hârtie, o foaie cu un text în cehă, bătut la maşina de scris, datat săptămâna anterioară şi adresat lui Karel.
- Asta nu e pentru mine, spune Helen, întorcând foaia cu faţa în jos.

Stânjeneala o face să rostească cu mai multă asprime decât ar vrea:
- Of, de ce nu-mi spui odată ce s-a întâmplat? Te porţi ca un copil care are coşmaruri. Haide, trezirea!
- Aş vrea să mă pot trezi! Chiar aş vrea! Bine.

Trage aer în piept, pune ambele mâini cu palmele în jos pe document şi rămâne nemişcat o clipă. Apoi spune, lejer, relaxat, nonşalant, de parcă nu ar avea nimic de-a face cu ce au vorbit până acum:
- Spune-mi, ai auzit vreodată numele Melmoth?
- Melmoth? Nu. Mi l-aş aminti, cred. Melmoth... nu e ceh, nu? Nici a engleză nu sună...

Rosteşte numele din nou, a treia oară, apoi a patra oară, ca şi cum ar fi ceva nou, aşezat pe limba ei prima dată şi cu un gust amar. Lucrul acesta are un efect straniu asupra companionului ei: pare să-l anime, să provoace o strălucire avidă în ochii lui adânciţi în orbite.
- Păi, nu, de ce să-l ştii, nici pentru mine nu însemna nimic acum o săptămână... O săptămână! Atât de puţin! exclamă el şi râde din nou, cu aceleaşi hohote nefericite. Melmoth... Ea...

Mâinile lui se plimbă pe foile de hârtie cu o mişcare ciudată, care o duce pe Helen cu gândul la un om care dezmiardă temător o pisică supărăcioasă.
- Ai avut vreodată senzaţia, continuă el, că ţi se înfioară pielea pe ceafă, că ţi se face părul măciucă, ca şi cum o pală de vânt rece ar fi intrat în încăpere căutându-te parcă pe tine, doar pe tine? Nu e nimic, îţi spui tu - cum e expresia aia în engleză... trece o gâscă peste mormântul tău? -, dar, dacă ai şti...!

Clatină din cap, îşi aprinde altă ţigară, trage fumul adânc în piept, o stinge.
- N-are rost. Nu m-ai crede, iar dacă m-ai crede, ai fi ridicolă... Uite, ia asta, ia scrisoarea!