Crăciun nefericit

Deschid calculatorul, ca în fiecare dimineaţă, fără să pot scrie vreun rând, iar el rămâne deschis până mă culc, susurând inutil, zgomot de fond care îmi este necesar, surogat de companie care mă face să nu mă simt singur. Îmi torn coniac, umplu paharul şi rămân cu privirea pironită pe ecranul calculatorului câteva minute apoi gâlgâi lichidul chihlimbariu a cărui tărie mă face să tuşesc şi îmi dă fiori de care mă scutur. Aştept răbdător căldura, ştiu că în câteva clipe voi arde pe dinăuntru, că dogoarea va încerca să îmi iasă prin toţi porii, să evadeze din mine, dar fără să mă părăsească cu totul, ci învăluindu-mă protector, ajutând obiectele din jurul meu să se clatine, unele chiar să plutească, şi însoţindu-mă devotată prin haosul spaţiului în care stau pe scaunul modern, ergonomic, în faţa unei maşini de sticlă şi material plastic din care îmi vorbeşte, pentru ultima oară, femeia pe care o iubesc. Deschid fereastra, vreau să intre frigul, vreau să îngheţ rugul pe care arde personajul care sunt eu pe scena acestei lumi, dar larma străzii, nebunia bâlciului de-afară, reprezentaţia zgomotoasă - în care obiectele, vietăţile, minuscule sau gigantice, au rolul lor bine definit - ţiuitul alarmelor, sirenelor, girofarurilor, vuietul motoarelor, duduitul tramvaielor pe şine, vocile oamenilor, toate astea sunt ca o lovitură zdravănă în moalele capului meu şi îmi simt viscerele chircindu-se în mine, mă simt parcă şfichiuit de stridenţa acestui spectacol. Reinstaurez liniştea, izbesc ferestrele şi învârt scurt şi ferm ivărul, e mult mai bine aşa, doar cu sforăitul monoton al calculatorului şi pâcâitul tâmplelor, îmi sprijin fruntea în palme şi simt în buricele degetelor ritmul meu interior, accelerat, agitat, în timp ce recitesc scrisoarea de la ea, deşi o ştiu deja pe de rost. Darul meu, primit chiar de Crăciun, este acest E-mail de adio.

Femeia asta este incredibilă! Mă-nnebuneşte detaşarea ei! Eu îi vorbesc despre sentimente, şi ea îmi vorbeşte despre impresii. Eu amân de atâta timp o încheiere definitivă şi abruptă, şi ea este cea care mă anunţă rece - de parcă ar fi chelnerul care mă informează că ciorba de burtă s-a terminat - că nu mai e nimic de spus şi că în curând vom uita şi totul va fi OK. Ştie cât mă enervează acest OK când e vorba de noi, pentru că mie nu-mi spune nimic rahatul ăsta de OK, este echivoc, n-am ştiut niciodată să-l traduc cu adevărat, n-am înţeles niciodată ce semnificaţie îi dă ea când mi-l aruncă în scrisori sau în conversaţie, ştie, şi totuşi nu ezită să-l folosească, măcar acum ar fi putut să renunţe la răceala lui, la lipsa lui de sens, acum când ştie că am nevoie să înţeleg! OK-ul acesta pe care ea îl iubeşte aşa de mult, pentru că este ca un jolly joker în conversaţia ei, când nu ştie ce să spună, foloseşte acest OK, care merge la toate, salvează orice situaţie, umple orice pauză jenantă într-un dialog, mâzgăleşte foaia albă în lipsa unui cuvânt care ar angaja prea mult, oricând, oriunde, cu oricine, şi pe care eu îl iau apoi şi încerc să-i sparg coaja şi să caut miezul, încerc să-l descifrez, ca pe o partitură infernal de grea, la prima vedere, îl încifrez la loc ca să îi caut altă cheie, îl întorc pe toate părţile, îl descompun, îl recompun, îl smulg din context, îl aşez la loc, privesc prin el, dincolo de el, îi caut sinonime, antonime, îl modelez încercând să-i dau o formă, ca să însemne totuşi ceva, să nu rămână corpul amorf al unei secrete semnificaţii esenţiale care mie să-mi scape şi din cauza asta să pierd un gând al ei. Femeia asta e infernul meu!

Stufi mă zgârie uşor, cu gheruţele, pe papucul de pâslă, îi e foame, mă aplec şi îi ating blana moale, mătăsos-lucioasă, iar el se unduieşte şi începe să sforăie, se mângâie de piciorul scaunului pe care stau, apoi de piciorul meu, dus-întors, îmi dă roată, îşi schimbă direcţia, mă ocoleşte iar, mă priveşte, miorlăie încet, a alint. Îmi amintesc brusc de mâna ei frumoasă, cu degete lungi şi unghii ovale, tăiate scurt, dezmierdându-l pe Stufi de atâtea ori, aceeaşi mână care în primul an se agăţa de grumazul meu, aplecându-mă spre gura ei, să mă sărute, aceeaşi mână care, în primul an, îmi mângâia părul, seara, în timp ce ascultam muzică sau ne uitam la film, aceeaşi mână pe care, în primul an, şi-o strecura, rece, în buzunarul hanoracului meu, când ne plimbam toamna prin parc sau pe străzi întortocheate şi necunoscute, prefăcându-ne rătăciţi, aceeaşi mână pe care mi-o întindea când cobora din tramvai, aceeaşi mână pe care, iubiţi sau prieteni, am atins-o cu aceeaşi intensă emoţie. Pentru ea, să-mi întindă mâna devenise în timp un gest banal, desacralizat de repetitivitate, de dorinţe îndreptate către altcineva, de plictiseală.

Mă ridic, mă clatin, mă îndrept spre hol, iar Stufi mă urmează miaunând încet, rǎguşit, mi-o ia înainte, sunt aproape gata să-l calc, îi pun mâncare în farfurie şi îl las singur. Şi eu vreau să fiu singur.

Nu-mi place să scriu. Orice gând simplu poate să devină cu totul altceva în scris, poate să fie modificat, astfel încât să cadă cum trebuie, să dea bine, poate fi întors, sucit, răsucit, şlefuit, căutat, poţi alege cuvintele până le găseşti pe cele mai potrivite cu ceea ce vrei să aperi, să negi, să susţii, să argumentezi, să anulezi, să estompezi, poţi şterge, relua, ticlui, calcula, nuanţa, amplifica, cosmetiza, amortiza, poţi reda realitatea sau poţi s-o schimonoseşti, s-o întortochezi, poţi s-o îmbrăţişezi sau poţi să fugi de ea, s-o sluţeşti sau s-o înfrumuseţezi, s-o generalizezi fără să mai ajungi să transmiţi nimic sau s-o ciopârţeşti în bucăţele mici, ca ale unui puzzle imposibil de reconstruit, pentru că din el au dispărut, deliberat, piese importante. Iar ea, ea ştie să facă asta, se plimbă cu uşurinţă prin gândurile pe care vrea să le pună pe hârtie, driblându-le pe cele care nu trebuie formulate în cuvinte, are tehnică aşa cum eu ştiu să cânt cu uşurinţă la flaut, aşa cum eu am degetele agile pe clapele de argint, aşa cum eu pot să suflu fără greutate şi ca să obţin sunetele grave, şi ca să obţin sunetele înalte. Pe ea o exprimă foarte bine scrisul, o ajută să îşi susţină cauzele, să convingă aproape pe oricine, de aproape orice; pe mine mă exprimă mai bine muzica, pot să spun foarte uşor ce simt şi să vorbesc nestingherit despre mine cântând la flaut Concertele Brandenburgice sau Debussy. Scrisul ei e meşteşugit, al meu e doar imbecil de sincer, eu nu mă pricep să înfăţişez realitatea înfăşurată în straie conforme cu ceea ce vreau să susţin, ci nudă, ridicol de nudă.

Le datorez foarte mult lui Horia şi Teodorei. Bărbaţii nu prea fac confesiuni şi nu prea plâng, ei nu prea au astfel de slăbiciuni, totuşi, mi s-a întâmplat. Atunci când fatalitatea m-a împins în hăţişurile cu spini ale insuportabilului i-am vorbit lui Horia despre ea, încercând să-l conving că ea era ea şi nu putea fi comparată cu nici o altă femeie, el însă nu mă credea, îmi spunea mereu că femeile sunt toate femei şi îmi povestea iar şi iar despre iubita lui care îl făcuse aproape să-şi părăsească familia, noroc că el se prinsese la timp că tipa era o târfă şi se culca cu cine se nimerea, cu condiţia să fie artist: pictor, arhitect, scriitor. Când aflase Horia despre nenumăratele ei aventuri, o izgonise grosolan, mitocăneşte, de pe soclul pe care o aşezase, îi scălâmbăiase chipul în tablouri, îi deformase oribil corpul, îi scosese intestinele şi i le lăsase întinse peste carnea intrată în putrefacţie, îi pictase inima necrozată, plină de viermi vâscoşi, îi smulsese ochii şi-i umpluse orbitele cu şerpi, apoi o jupuise de piele şi de carne şi, în ultimul tablou, iubita lui nu mai era decât o stivă de oase cuprinse de pălălaia hipnotică a unui foc purificator. Şi cu asta basta! Înţelegi? I-am spus atunci că nu înţelegeam cum putuse, după luni întregi de pasiune, să se vindece atât de brusc, poate că nici n-o iubise, poate se înşelase şi se trezise într-o bună zi vindecat ca de o boală închipuită. Eu nu mă înşelam, asta era problema, eu chiar eram prins în mrejele ei, care-mi secătuiau voinţa şi orgoliul. Mi se părea că Horia eşuase pentru că idealizase femeia, o venerase, o făcuse muza lui, o cinstise în contururi suave şi culori delicate; eu nu aveam cum să dau greş, aşa crezusem, pentru că iubeam o femeie din carne adevărată, deci imperfectă, cu păcate şi candori, virtuţi şi josnicii laolaltă, amestec omenesc de puritate şi meschinărie, eu nu mă amăgisem nici o clipă că iubeam un înger, ştiam că sfinţenia ei alterna cu ticăloşia, adoram privirile ei inocente, dar nu mă surprindeau câtuşi de puţin ocheadele ei mustind de tâlcuri şmechere, viclene, nu mă păcălea ipocrizia ei şi o anulam cu darul scump pe care mi-l făcea când se arăta caldă, apropiată, devotată, vulnerabilă, afectuoasă.

M-au ascultat, şi Horia, şi Teodora, ori de câte ori am perorat despre dragoste, fericire, vanitate, deşertăciune, orgolii. Cred că eram deseori ridicol, penibil, ilar. Teodora îmi cânta totuşi în strună, în timp ce Horia mă combătea cu vehemenţă. Şi ei aveau poveştile lor, Horia cu muza lui devenită mimoză, Teodora cu medicul nonconformist, apoi cu arhitectul sofisticat. Horia era aproape misogin, mie mi se părea imoral să foloseşti femeile şi apoi să le laşi deoparte, până aveai din nou chef de ele, el susţinea că greşeam şi că într-o bună zi o să-i dau dreptate. Ai să vezi! Când o să te arzi, o să înţelegi. Va veni, neîndoielnic, clipa, eu am răbdare, te aştept. Mai devreme sau mai târziu o să-mi dai dreptate. Dar degeaba îţi vorbesc eu acum despre lucrurile astea, eşti în faza în care eşti bou! Ia priveşte-te în oglindă! Ai curaj? Teodora, dimpotrivă, era o optimistă incurabilă când era vorba de dragoste, dar avea un fel ciudat de a iubi, pentru că îşi bârfea amanţii, cu cât iubea mai mult pe cineva, cu atât îl ponegrea mai mult în discuţiile cu mine. Despre medic îmi spusese că ajunsese să fie dependentă deopotrivă de poezia şi prozaicul din el, de umorul şi plictisul unui dialog cu el, că deseori se purta ca un bădăran şi atunci ea îşi jura că o să-l dea dracului şi termină cu el, dar nu avea puterea asta, în scurt timp revenea la el şi nu îşi explica cum naiba putea să-şi calce pe inimă şi să-l ierte – fără ca el să-şi fi cerut vreodată scuze. I-ai spus vreodată lucrurile astea? o întrebasem intrigat. La ce ar folosi? Probabil că nu i-ar păsa, e prea egoist. Mi-ar da papucii, fără comentarii, fără păreri de rău. Ştiu genul... Şi încă nu am puterea să renunţ la el, încă îl iubesc. Mă detest pentru asta, dar încă îl iubesc! Până la urmă, medicul fusese cel care pusese capăt relaţiei. Teodora fusese foarte tristă o vreme şi luase Prozac. L-am plâns ca pe un mort. Într-un fel, chiar e mort, cel puţin pentru mine. Al dracului, cât am putut să-l iubesc! În scurt timp s-a vindecat cu totul, şi pentru că apăruse un altul, în timpul unei călătorii prin Europa. Eu am rămas perplex când mi-a spus că era îndrăgostită. Cum? Aşa repede? Şi medicul? Îl uitase deja? Nu mai înţelegeam nimic. Poate că totuşi Horia avea dreptate în privinţa femeilor?

Crăciunul de azi e supliciu pentru mine. Poate că trebuie să plătesc pentru fericirea Crăciunului de anul trecut, petrecut împreună cu ea, şi care rămâne una dintre cele mai dragi amintiri. Cu două zile înainte am mers amândoi la piaţă şi am cumpărat liste interminabile de obiecte diverse – Tel, pune şi un tel pe listă, albuşurile nu ies tari decât dacă le baţi cu telul! – şi zeci de ingrediente pentru salate, prăjituri şi cozonaci. Hotărâserăm ca salatele să fie sarcina ei, eu să mă ocup de cozonaci – am uimit-o când i-am spus că ştiu să fac cozonac, reacţia ei fusese sinceră: Un bărbat să facă o asemenea muncă migăloasă?, mă întrebase spontan, deschizând ochii larg şi ridicându-şi sprâncenele, rămânând aşa, încremenită, câteva secunde. Da, o operaţiune migăloasă. Şi riscantă!, adăugasem eu râzând -, iar prăjiturile să fie rezultatul unei colaborări dintre noi doi, plus cartea de bucate. Până la urmă nu putuserăm munci separat, aşa că tocaserăm cot la cot legumele, crude sau fierte, mă asistase la cozonac şi îmi măcinase nucile, îmi turnase ulei, lapte, faină de câte ori aveam nevoie, îmi punea cocă pe nas, îmi fura din sucul de lămâie, mă mâzgălea cu cacao şi îmi mânca stafidele şi caisele uscate, mă gâdila când aveam ambele mâini vârâte în aluat. Pentru prăjituri nu mai avuseserăm resurse, ea glumise spunând că era mai bine aşa, şi îl invocase pe Clement Alexandrinul care spunea despre facerea prăjiturilor că era o artă drăcească. Glumesc şi simplific, desigur. De fapt, ce spune e drept. Hai să-ţi citesc, vrei? Ca să vezi cum focurile gheenei ne vor înghiţi! Şi luase din bibliotecă Scrierile lui Clement Alexandrinul, deschisese serioasă Capitolul 1 şi începuse să-mi citească: Cum trebuie să ne purtăm faţă de mâncări. Eu o ascultasem atent, recunoscând că viaţa aşa trebuia rânduită, dar gândindu-mă, păcătos, că nu m-aş putea elibera de astfel de pofte. Uite, uite, ascultă: Trebuie dar înlăturate mâncările felurite, care dau naştere la fel de fel de boli: reaua constituţie fizică a trupurilor, distrugerea stomacurilor şi stricarea gusturilor prin arta drăcească a gătitului mâncărilor şi prin deşartă artă a facerii prăjiturilor. Că oamenii îndrăznesc să numească mâncare mâncările care desfătează, care duc cu uşurinţă la plăceri vătămătoare.

Aş fi vrut s-o întreb dacă ar fi mers cu mine într-un loc pustiu, în care să trăim după învăţăturile Pedagogului Alexandrin, am fi putut merge, de exemplu, în savana kirghiză, că tot era ea fascinată de kirghizi, Bişkek şi iurte. Eu unul aş fi putut să mănânc tot restul vieţii rădăcini, seminţe şi fructe, dacă ea mi-ar fi stat alături. Dar ea, ea ar fi putut? Ar fi putut să se mulţumească cu mese frugale, alături de mine, mereu? Mai bine zis, ar fi vrut? Pe mine, îmi era clar, o singură vorbă a ei, ar fi putut să mă transforme în orice ar fi voit ea. Mâncăcioşii stau lipiţi de mâncări, pe care, după puţină vreme, le dau afară. Amândoi eram câteodată gurmanzi, lacomi, stăpâniţi de demonul pântecelui, dar mai mult pofticioşi decât consumatori în exces. La timp potrivit ne aduc aminte cuvintele acestea de ceea ce spuneam mai înainte, că nu legumele fac agapa, ci agapa trebuie înţeleasă ca o masă însoţită de dragoste. Calea de mijloc este bună în toate, dar mai ales când e vorba de pregătirea unui ospăţ. Exagerările sunt însoţite de greşeli; calea de mijloc este bună; iar cale de mijloc este tot ceea ce este desăvârşit din cele ce ne sunt de neapărată trebuinţa; că dorinţele noastre fireşti definesc cumpătarea.

Pe urmă ne-am pus paltoanele şi am dat fuga la cofetărie, ca doi copii pofticioşi, de unde am cumpărat amandine – îmi plăceau mie – şi mascote – îi plăceau ei. Şi cu frişcă nu luăm nimiiic? întrebase demonul vătămător al pântecului ei. Nu, ne ajunge atât! îi răspunsese cumpătarea pântecului meu în care se trezise virtutea.
Îmi amintesc azi că lectura ei continuase cu învăţăturile legate de cum trebuia să bem cumpătat. Iau cartea din bibliotecă şi caut nişte versuri pe care Clement Alexandrinul le cita din Scriptură, versuri care ţin minte că ne-au plăcut foarte mult amândurora. Le găsesc şi recitesc cu glas tare, încercând să rememorez inflexiunile vocii ei:

Vinul are putere egală cu focul
Când intră în bărbaţi îi învălurează cum fac în marea Libiei
Vântul de nord şi vântul de sud; pe toate cele ascunse
Le vădeşte; şi bărbaţii vorbesc în dodii;
Vinul este alunecuş pentru beţivi,
Vinul înşeală sufletul.

Dar de ce nu spune nimic despre femeile care beau? Nu e drept! mă revoltasem eu în glumă, iar ea răsfoise repede cartea şi îmi citise: Urgie mare este femeia beată.
În seara de Crăciun am pus globuleţele şi betelile în brăduţul mic pe care îl alesese ea din piaţă, dintr-o mulţime de brazi uriaşi, am aprins lumânări, ne-am desfăcut cadourile, eu am descoperit în pachetul învelit în hârtia albastră o partitură pentru saxofon, Easy Jazzy, care, conform dedicaţiei, devenea a mea numai dacă descifram chiar atunci toate cele cinci piese, aşa că mi-am luat saxofonul şi am suflat în el umflându-mi caraghios fălcile, iar ea mă corecta ţipând că am ratat un bemol sau am pus un diez din burtă, că nu am respectat indicaţia de Relaxed swing feel sau Slow ballad tempo, că nu am cântat freely sau legato, că am ignorat bara de măsură – dublă, o linioară subţire şi una groasă, cu două puncte -, care semnifica repetiţia. Cel mai mult mi-a plăcut Time flies, o melodie tristă, în tonalitate minoră, pe care am reuşit s-o cânt fără greşeală, la prima vedere – asta era mare lucru pentru mine, pentru că la saxofon nu mă simţeam chiar în apele mele, era doar un hobby, nu eram un profesionist -, iar pe urmă ea a fredonat-o toată seara, nu şi-o mai putea scoate din minte, apoi îi pusese şi cuvinte, de fapt repeta titlul lucrării, lungind sau scurtând cuvintele, înţepându-le sau lăbărţându-le, în funcţie de durata notelor muzicale, de ritm, variaţiuni pe aceeaşi temă, improvizaţii naive, joc copilăresc: taim flaiz, taaaaaaim flaiz, ta-im flaiz, taaaaaaim flaaaaaaiz... şi bătea cu palmele pe genunchi un final apocaliptic de tobe. Da capo al fine, striga la mine şi o lua de la capăt. Atenţie la coda! Şi am băut şampanie.
I-am spus că o iubesc şi a tăcut brusc, serioasă. M-a luat în braţe, şi-a pus capul pe umărul meu şi am dansat fără muzică.

Azi-noapte am visat-o. O ţineam în braţe şi ea dormea liniştită. Senină, fără griji, în braţele mele amorţite de greutatea corpului ei, dar neîndrăznind să mă mişc, să nu-i tulbur somnul, să n-o trezesc. Îmi plăcea s-o privesc şi ştiam că se simţea în siguranţă cu mine acolo, lângă ea, eu, cel care nu puteam niciodată să dorm când eram cu ea, îngrijorat să nu pierd vreo clipă din puţinele pe care mi le dăruia. Dacă se întâmpla să aţipesc cine ştie cum, mă trezeam aproape imediat, brusc, răsuflând uşurat că ea era cu adevărat acolo, că încă era acolo. În visul meu de azi-noapte nu s-a întâmplat nimic altceva, de fapt nu s-a întâmplat nimic, doar somnul ei, şi respiraţia ei, şi corpul ei cald şi obosit, înfăşurat în cearşaful roz, şi braţele mele încolăcind-o lacome. Visul meu chiar aşa s-a şi terminat, la fel cum începuse, cu ea dormind cuprinsă de braţele mele, şi simţindu-i carnea în palmele mele pline de dorinţa atingerii ei, iar când m-am trezit, golul dimprejur şi din mine m-a înghiţit instantaneu, ca o gură uriaşă, cu colţi ascuţiţi, sfârtecându-mi carnea şi apoi azvârlindu-mă într-un hău întunecos şi rece, iadul. Visul a fost cald şi frumos, trezindu-mă, m-a luat în primire coşmarul, obraznic, sfidător, tortură nemiloasă din maşinăria căreia nu există nici o scăpare, orice mijloc de evadare, oricât de simplu sau de sofisticat, e imposibil, orice izbăvire e iluzorie.

Înfrunt orele zilei de sărbătoare numărând îndelung fiecare clipă şi ascultând colindătorii.