Oana Giurgiu a fost invitată la Festivalul AWAKE de la Gorneşti în calitate de speaker la platforma Feed Your Mind, unde a ţinut o mini-conferinţă despre necesitatea asumării unor riscuri pentru a atinge succesul. Relatarea în linii mari a momentelor critice pe care le-a depăşit cu brio şi a conflictelor pe care le-a dezamorsat ar fi putut dura cel puţin o seară întreagă, iar Oana Giurgiu este genul de persoană care surprinde mereu cu ceva nou şi cu umor.
Părul ei portocaliu şi degajarea care sfidează orice fel de protocol mi-au dat încredere că voi comunica lejer cu ea. Când am făcut cunoştinţă, mi-a întins două sau trei degete în chip de salut, mi-a zis pe şleau s-o tutuiesc, a luat două beri din partea ei şi ne-am aşezat comozi în iarba domeniului Teleki, unde am povestit pe îndelete până când ploaia răcoroasă de august ne-a obligat să ne refugiem şi să ne continuăm discuţia sub un acoperiş de pânză.
Andrei Vornicu: Care e cel mai mare risc pe care ţi l-ai asumat vreodată în viaţă?
Oana Giurgiu: Primul şoc pe care-l ai şi primul contact cu riscul care e cel mai mare şi pe care ţi-l asumi tu, ca om, e când faci 18 ani şi decizi ce faci în viaţă. E panica aia că acum trebuie să iei o decizie care-ţi va marca complet viaţa. E un risc pentru că eşti suficient de crud ca să nu fii foarte sigur, iar dacă ai şi nişte părinţi care-ţi dau libertatea să alegi ce-ţi place, şi asta e panică: Ce-ţi place? Ia să vedem! Cred că cel mai trist lucru care poate să ţi se-ntâmple în viaţă e să nu-ţi placă profesia pe care o practici. Mie mi-a fost foarte frică să nu ajung în situaţia asta şi, spre deosebire de alţi oameni, mi-am ales o cale deschisă şi mereu am avut în viaţă planuri B sau C, ceva care să-mi acorde posibilitatea să o virez sau să aleg. De asemenea, am ştiut cu siguranţă ceva care mi-a fost foarte clar de la-nceput şi pe care l-aş transmite mai departe: de multe ori nu ştii ce vrei, dar ştii cu siguranţă ce nu vrei. Îţi e mult mai clar ce nu vrei decât ce vrei şi asta îţi va arăta cumva calea. Atunci iarăşi mai diminuezi din riscuri. Acestea vor exista întotdeauna, numai că lupta ta este cu ideea de a le diminua.
A.V.: Crezi că e vreodată prea târziu ca să schimbi o cale sau să-ncepi ceva de la zero?
O.G.: Eu am 44 ani acum şi îndrăznesc să vă rog să mă credeţi că niciodată nu e prea târziu să o virez. De exemplu, eu am făcut un documentar despre migraţia evreilor din România în Israel (Aliyah DaDa, lansat în 2015 - n.r.) şi în filmul meu era un personaj care până la 40 de ani a fost văcar într-un kibbutz în Israel. Văcarul a plecat să studieze Istoria, a terminat facultatea, a ajuns un mare savant pe la 80 şi ceva de ani şi a trăit aproape 100 de ani. Practic, el a intrat în viaţă la 40 de ani cum alţii au intrat la 18 şi a avut timp să ajungă şi un mare savant. Pentru mine a fost o mare lecţie de viaţă. Niciodată nu e prea târziu să te întorci înapoi şi să mergi pe direcţia care îţi place dacă nu ai apucat să o faci. Probabil că odată cu maturitatea ţi se decantează cumva şi mai clar în cap ce-ai vrea să faci. Dar dacă reuşeşti să faci asta mai devreme, ai mai mult timp to enjoy. Nu e târziu să te apuci şi de altceva, doar că e bine să ştii ce vrei şi în ce zonă să mergi. Dar mai e un lucru: sunt foarte mulţi tineri care spun că nu ştiu ce vor să facă, dar îşi iau un job, câştigă nişte bani şi-şi zic că or să mai vadă ei pe parcurs. Viaţa de rutină în care intri te îndepărtează atât de tare de obiectivul tău iniţial încât nici cu asta nu sunt foarte de acord. Sunt de acord în schimb cu altă chestie, care mi se pare importantă - atâta vreme cât n-ai familie, n-ai copii, n-ai nişte obligaţii şi încă poate să-ţi dea mama juma' de pat şi un blid de mâncare, poţi să încerci mai multe lucruri şi să vezi în ce parte îţi place să te duci. Există vremea asta din viaţa fiecărui om în care poţi fi voluntar, poţi să te propui pentru internship-uri în tot felul de organizaţii, astfel încât să identifici până la urmă cam ce ţi-ar plăcea ţie să faci. Eu am avut mare noroc fiindcă m-am prins repede de şmecheria asta, că ştiam sigur că nu voiam să stau într-un birou 8 ore, ştiam că o să mă plictisesc foarte tare de aceiaşi colegi de birou şi, fiind o pasăre căreia îi place libertatea, am căutat să găsesc ceva în direcţia asta. Pe urmă, mai departe, am ajuns în situaţia în care să aleg ce-mi place, să construiesc o echipă a unui film sau a unui festival sau să construiesc un festival. Ăsta e norocul şi meritul meu, pentru că am reuşit să mă prind repede şi să învăţ foarte multe lucruri.
Dacă nu urmăreşti ce ai tu în tine - care e singurul lucru care te face diferit de restul lumii - ci doar imiţi ce au făcut alţii, nu o să ajungi foarte departe
A.V.: În momentul în care te-ai apucat de producţia de film, erai o cinefilă? Care era relaţia ta cu filmele?
O.G.: Nu, eu nu sunt o cinefilă şi nu-mi e ruşine să recunosc asta. Nu e că nu-mi plac filmele, îmi plac aşa cum îi plac oricărui om, dar nu sunt un mare fan.
A.V.: Poţi face o descriere a unui producător? N-are nevoie de un fel de nas pentru anumite producţii sau de fler pentru potenţialul unui succes?
O.G.: Ştii că se spune că suntem suma experienţelor noastre şi a culturii pe care am acumulat-o şi a educaţiei primite acasă, într-un final a întâmplărilor în care viaţa ne-a întâmplat, şi fiecare îşi trage flerul din toate astea. Sunt sigură că sunt producători care sunt mari consumatori de filme şi care şi-au dezvoltat un gust şi şi-au transformat stilul pe baza culturii cinematografice pe care o au, dar eu nu sunt aşa. Eu am un alt fler care vine probabil din faptul că sunt foarte curioasă - asta e una dintre cele mai mari calităţi ale mele - şi sunt curioasă să-i ascult pe oameni şi să aflu poveşti, sunt un bun povestitor şi, cumva, din chestia asta probabil că mi s-a conturat şi un fler în a recunoaşte dacă o poveste e bună sau nu. Sigur că s-au mai aşternut nişte filme, nişte experienţe cu oameni. Nu ajunge să îţi dai seama că e o poveste bună, întrebarea e cine urmează să spună povestea respectivă, în ce context şi cu cine anume. De-a lungul timpului m-am împrietenit cu nişte oameni la diverse festivaluri de film la ora la care ei nici nu debutaseră în lungmetraj. În mod paradoxal şi inexplicabil pentru mine, oamenii ăia au confirmat ulterior că sunt nişte mari regizori. Cu siguranţă că oamenii bogaţi în interior au ceva de spus şi îi identifici, îi vezi din ochi că au o profunzime. Cred că modelele sunt diferite şi succesul e diferit. În orice lucru pe care-l faci cred că dacă nu urmăreşti ce ai tu în tine - care e singurul lucru care te face diferit de restul lumii - ci doar imiţi ce au făcut alţii, nu o să ajungi foarte departe.
A.V.: Care este cel mai important rol al unui producător?
O.G.: Mi-am dat seama că în cazul unui producător sau al unui organizator de evenimente cred că 80% din timpul pe care şi-l petrece e să medieze conflicte şi să facă psihoterapie cu colegii din echipă. Dacă m-ai întreba ce-ar trebui să studieze un producător sau un organizator de evenimente, cred că psihologie mai mult decât orice altceva. Producătorul adună echipa unui film şi-atunci echipa respectivă, dacă are ceva de comentat sau de împărţit, întotdeauna vine la producător, nu la regizor. Sunt foarte multe nimicuri care se întâmplă pe platoul de filmare, multe mici momente critice. Toată echipa de creaţie, de la regizor la operator şi actori, dacă e părtaşă la aceste mici conflicte care apar inerent între oameni - şi, în mod paradoxal, oamenii mari se comportă ca nişte copii într-o situaţie de genul ăsta - se vede pe film că nu e o stare bună. Iar producătorul trebuie să le asigure creatorilor un confort ca să-şi poată vedea de treabă. Ştiu că pare banal, dar e cel mai greu şi mai periculos lucru pe platoul de filmare.
A.V.: Ce te atrage la un proiect astfel încât să te determine să-l produci? Vin la tine regizori cu scenarii sau tu cauţi anumite proiecte?
O.G.: E şi, şi. Eu acum am ca obiectiv personal să încerc să-mi găsesc oameni cu care să lucrez. Probabil că alţii îţi vor spune că sunt în căutare de proiecte bune şi poveşti bune. Eu am ajuns la un moment în viaţa mea profesională în care caut să găsesc oameni cu care îmi face plăcere să lucrez. Poate să fie o poveste senzaţională, un proiect nemapoimenit şi un regizor de mare carieră cu care să nu mai vreau să mai lucrez. Am mai spus asta: când lucrezi la un film ca producător e ca şi cum te-ai căsători cu un regizor pentru o perioadă de 3 până la 5 ani care, uneori, pot să fie cât un mariaj adevărat, şi dacă între tine şi omul ăla, la nivel uman, nu e o comunicare foarte bună şi nu e o relaţie foarte bună, n-are cum să iasă ceva bun. Aşa că obiectivul meu e să-mi găsesc oameni cu care să-mi facă plăcere să lucrez în următorii 3 spre 5 ani, şi de-abia de-acolo discutăm. Spre deosebire de alţi tehnicieni din echipa de filmare, noi, producătorii şi regizorii nu putem să facem multe filme într-o viaţă de om. Şi dacă nici filmele alea nu ne plac sau nu ne place de noi, e viaţă irosită, or ăsta e un obiectiv al meu, să nu-mi irosesc viaţa.
Ceea ce e cel mai important e să-ţi păstrezi entuziasmul
A.V.: Care ar trebui să fie relaţia dintre regizor şi restul echipei?
O.G.: Eu cred că e foarte important să-ţi dai seama că un film nu e o operă a unui singur om, ci o operă colectivă şi sunt foarte multe detalii sau contribuţii artistice pe care le au alţi oameni din echipă, precum tehnicienii. E important să fii tu generos, ca autor, pentru că dacă tu eşti generos, nu ai decât de câştigat, dacă nu ai trufia să crezi că tu eşti unul singur şi singurul care decide. Dacă tu nu ai îndoieli, atunci nu eşti un artist adevărat; dacă n-ai măcar un moment de frică, eşti un mediocru. Important e cum gestionezi frica respectivă, cum faci ca ea să nu fie distructivă, să nu-ţi afecteze creativitatea, să nu-ţi atragă ostilitatea oamenilor din echipă.
A.V.: În cazul tău, ca producător, ţi-a fost dificil să înveţi să gestionezi anxietăţile cotidiene şi angoasa unei noi zile de muncă?
O.G.: Mie mi-e frică în fiecare zi de filmare şi, pentru că mi-e frică şi nu mi-e frică să recunosc că mi-e frică, în momentul ăla am un feedback foarte bun de la echipă. Pentru că dacă eu mă duc şi zic "Mi-e frică, am nevoie de ajutor", n-o să-mi întoarcă nimeni spatele. Toată lumea o să-ncerce să-şi pună mintea la contribuţie, să-şi aducă aportul ca lucrul ăla să iasă la liman. Asta mi se pare foarte important. Pe când dacă eu aş zice că sunt în control cu tot, atunci toată lumea ar sta liniştită şi ar zice că "Asta ştie ce face şi n-are nevoie de noi". Or eu am nevoie de toată lumea şi să fie toţi pe fază, în priză.
A.V.: Îmi spuneai mai devreme că la un moment dat se acumulează foarte multă oboseală şi lipsă de somn, care se resimt. Crezi că există şi anumite restricţii ale vârstei pentru meseria de producător? Până când poţi să tragi de tine ca să impui un ritm alert?
O.G.: În mod absolut simţi acest lucru. În mod evident, ai mai multă rezistenţă la începutul carierei şi te lasă motoarele puţin spre final. Dar, pe de altă parte, în urma experienţei acumulate, fac în 10 minute ceea ce făceam înainte în 2 ore. Trebuie să ai o rezistenţă fizică mare ca să poţi să duci la capăt orice proiect de genul ăsta. Între scurtmetraje şi lungmetraje e o diferenţă la nivel fizic, nu artistic, la fel ca în cazul unui sportiv care aleargă la 100 m sau la maraton.
A.V.: Ca să încheiem în mod simetric, care e următorul risc pe care vrei să ţi-l asumi?
O.G.: Dacă te gândeşti la un proiect, astea vin şi pleacă. Fiecare proiect e un alt risc pe care ţi-l asumi. Sunt câteva filme la care lucrez. De exemplu, în vara asta mi-am dat seama că îmi place mai mult să organizez evenimente decât să fac filme pentru că outcome-ul e imediat. Vezi imediat pe faţa publicului dacă e fericit sau nu, dacă ai livrat ce trebuie sau nu, pe când la un film îţi asumi un risc pe un termen foarte lung şi până în momentul în care vei primi feedback-ul de la public va trece destul de multă vreme. Sunt multe proiecte pe care le am în cap, dar îţi mărturisesc cinstit că nu exclud ideea de a-mi schimba profesia la un moment dat, chiar dacă am depăşit pragul ăla de 40 de ani de care vorbeam. Eu cred că trebuie să fim deschişi oricând, pentru că ceea ce e cel mai important e să-ţi păstrezi entuziasmul, or rutina e inamicul numărul unu al entuziasmului. Oricum, am remarcat că la interval de 10 ani mai schimb ceva în profesia mea. Până la urmă, viaţa mea profesională se împarte în două, fiindcă jumătate din an lucrez la un ONG, iar jumătate la un SRL, mă împart între festivaluri şi filme. Acum lucrez la un documentar şi e iarăşi un risc fiindcă habar n-am dacă sunt în stare să-l fac sau nu şi am îndoieli în fiecare zi. Iarăşi un sfat: când ţi se pare că ceva e totalmente irealizabil şi că n-o să reuşeşti niciodată să-l faci, cel mai uşor este să începi să-l descompui în bucăţele şi să rezolvi micile probleme. Pe măsură ce le rezolvi, ai să observi că, uşor-uşor, începe să se limpezească şi să se rezolve şi lucrul ăla care ţi se părea imposibil. Îţi mai trebuie într-adevăr foarte mult curaj, pe care e absurd să nu-l ai. Dacă n-ai curaj, nu faci nimic. Dacă întotdeauna ai o plasă de siguranţă sub tine, n-o să faci nimic memorabil.
