Pintilie, Ultima clipă
Pintilie, o ştiam, e un sentimental disimulat. Un sentimental ce se protejează cu obstinaţie atacînd constant această expunere a sentimentelor proprie sentimentalismului. E ceea ce îi repugnă, şi ca Mazilu, dublul său, el îi denunţă oribila impostură: "sentimentalul" afişat îşi acordă zilnic premii de bună conduită şi îşi cumpără un caracter pe bani puţini. El se iubeşte pe sine însuşi în postura de nobil generos. Narcisism de trei parale: lui Pintilie nu sentimentele îi sunt insuportabile, ci fariseismul lor. Contra lor, el a făcut din cinism o arma de agresiune şi, în acelaşi timp, de self - defense. Dar, asemeni lui Hamlet ce decide să "joace" nebunia pentru a detecta criminalul ce a "putrezit" Danemarca nici el nu poate evita pericolele "jocului". Jocul te ia cu sine şi strategia pusă în scenă contaminează: fiinţa nu scapă nevătămată! Însă, nu trebuie să uităm că dacă un astfel de joc l-a atras pe fiul răzbunător sau pe artistul intransigent e şi pentru că, evident, ei aveau dispoziţii prealabile care i-au condus pe un asemenea teren. Pentru că Hamlet a resimţit deja limitele spiritului şi Pintilie pe acelea ale sentimentelor, ei şi-au inventat acest joc care, din protecţie vicleană, e asimilat identităţii lor de către cei care, ca Polonius, le ignoră adevărul profund. Pintilie e şi nu e cel ce pare. Amîndouă. Pentru a şti cine este, ca pentru Hamlet, e nevoie de Horatio, prietenul apropiat ce distinge imaginea publică de realitatea fiinţei.
Înfrîng acum prescripţiile discreţiei şi renunţ la barierele pudorii. Toamna trecută am coborît pe strada Gîrlei - nume "pintiliesc" predestinat - pentru a ajunge la casa lui Lucian de la Băneasa. Acolo i-am văzut dispuse pe etajere frumos pictate toate cărţile, cărţile tinereţii noastre - veritabilă autobiografie intelectuală - şi deasupra, ritmic înşiruite, fotografiile lui Clody Berthola. Fotografii de vis, fotografii proustiene pentru tînărul spectator ce am fost acum cîteva decenii şi care, uluit, îşi recunoştea pe pereţii albi parcursul propriilor "afinităţi elective": Ioana d’Arc, Rosalinda, Liubov, tînăra fată din Omul care aduce ploaia... fotografiile unei actriţe încă "vii", în timp ce ca o fantomă, Clody, era încă acolo, prezentă undeva, ascunsă şi divină. Pintilie se plimba printre cărţile geometric dispuse şi fotografiile de altădată. El nu-şi tezaurizează renumele: nici afişe, nici alte trofee. Un om şi o pasiune. Din cînd în cînd, parcă pentru a ne proteja de invazia sentimentelor, aruncăm un ochi pe malul lacului unde se înalţă Casa Scînteii, ca un dinozaur încă în picioare. Vorbim despre proiectele următoare, care, cu vîrsta, fără îndoială, se esenţialiazează. Pintilie îmi dă un dosar. Îl citesc repede, noaptea.
Bucăţi de text, nuvele, o altă lume. Un Pintilie neaşteptat. Alături, independent, celebrul Cap de zimbru a lui Voiculescu, text despre mizerie şi demnitate. Din nou revin la aceste frînturi de pasiune ce reunesc pe Cehov, Dostoievski, iarăşi Voiculescu şi... Monteverdi. Ceva le leagă, adînc, tulburător. Sunt istoriile unor lupte sau neînţelegeri sentimentale, a unor minciuni sau violenţe care, toate, se termină printr-o revelaţie decisivă: aceşti parteneri, de salon sau de puşcărie a vieţii, care s-au detestat dintotdeauna se descoperă reciproc şi trăiesc experienţa unei iubiri ce în sfîrşit se revelă. Dincolo de ura cotidiană sau dezinvoltura marivaudiană, adîncă, nespusă, definitivă ea iese neaşteptat la lumină. Sentimentele chircite undeva, uitate, surprind brusc. "Prea tîrziu" ar putea spune vechiul Pintilie, dar, atunci, în noaptea acea, ca şi mai tîrziu, ascultînd la Paris fără încetare Tancred şi Clorinda, care trebuie să-i încheie filmul, înţeleg că noul Pintilie crede în adevărul ascuns ce izbucneşte în "Ultima clipă", aşa i-aş numi eu filmul. În "ultima clipă", spune Pasolini, putem aprecia definitiv erorile şi reuşitele existenţei. Aici "ultima clipă" e un miracol. Şi Pintilie, pentru odată, îl asuma! Surprins de această confirmare a unei convingeri vechi de care nicicînd nu m-am îndoit îi trimit textele, la Stockholm, prietenului comun care e Radu Penciulescu. Vestea trebuia anunţată!
O lungă tăcere urmează. Decisesem să respect concentrarea artistului înainte de filmare pînă într-o zi cînd, graţie unui mesaj de la LiterNet, citesc Pompa cu morfină. Şi aflu ce s-a întîmplat. Rinichiul, operaţia, întîlnirea cu moartea. Îmi amintesc că demult Pintilie asimila "delirul" lui Liubov din Livada cu vişini acelei stări de plutire onirică produsă de morfină..."viaţa imită arta" mi-am spus ca Oscar Wilde. Liubov, Winnie, spitalul Necker. Apoi "mulţumirile" pentru Marie-France mi-au evocat gîndurile scrise de demult despre "lanul de grîu" care i-a salvat viaţa şi pe care l-am regăsit apoi în celebra sa Livadă. Toate motivele, ca într-o polifonie, se reuneau. Bineînţeles şi cinismul agresiv. Ca şi cum Pintilie nu vroia să renunţe la nimic. "Un rinichi pentru o nuvelă", striga omul suferind în spital asemeni unui Richard pe cîmpul de luptă. Viata se converteşte în artă... Şi, în emoţia lecturii, îmi spun că, printr-un hazard suprem, Pintilie adunîndu-şi textele pentru viitorul film presimţea parcă această încercare. Avea "ultima clipă" înscrisă în sine. Ea îl aştepta. Acum, sunt sigur, că Pintilie "e gata" pentru filmul său. "I am ready" poate spune el ca Hamlet înaintea duelului.