Intermezzo politic

Piano forte

Într-o zi, o orchestră şi-a adus un dirijor. Orchestra ştie piesa ce trebuie cântată, dar a cam lăsat demult armele undeva într-un colţ. Avea altcineva spectacol şi ale lor au cam ruginit, s-au prăfuit. Acum orchestra asta a venit în fugă şi pe drum a constat că dirijorul a fost împuşcat! Tirul venea din interiorul interiorului! Adică de unde nu te aşteptai. Repede pe drum s-au înţeles să culeagă unu punând o mică piesă, care se numeşte surdină, la tâmpla cuiva şi să-i spună: "vii şi dirijezi! Acum!" Aşa a zis vioara întâi, vioara a doua a aprobat, a aprobat şi puşcaşul unu şi puşcaşul al doilea. Trenul s-a oprit în pădure şi ei i-au luat omului privirea, i-au înlocuit unghiile, i-au arătat ce are de făcut, i-au spus că mortul e chiar mort şi i-au mai dat o baghetă. Magică. I-au aşezat la braţ primadona care îl însoţise pe fostul maestru şi l-au trimis mai întâi, la restaurantul Ada.... "Poftiţi, doamnă dirijor, i-au întâmpinat chelnerii, căci pe el l-au luat drept bodyguard-ul ei. Şi aşa a rămas până a doua zi, când s-a dezlegat misterul. Dirijorul, plin de misiunea sa, a făcut câteva înlocuiri în front, în afară de ce era pe drum şi venea cu o viteză fantastică să îşi reia poziţiile, a negociat câteva uşi, a ridicat câteva arhiviste de pe la subsol, de la şobolani şi le-a dat cheile cabinetelor, telefoane mobile ca să fie acolo, lângă muzicanţi. El e hotărât să cânte ceva bun, dar nu prea ştia cum, mai ales pentru o anumită categorie din sală. Aşa că a trimis o scrisoare cu cuvintele: "stimate, doamnă/domnule vă mulţumim pentru nobila misiune de a îndruma tinerele vlăstare europene..." bla, bla.... Un spectator mai vârstnic a exclamat: "Dar asta e limbajul de lemn, fraţilor!" O amică mă întreabă pe e-mail, ce face dirijorul? Îi spun că nu vede nimic degeaba se uita printre scaune, (a găsit totuşi un ciolănel, cam neînsemnat) "atunci, zice ea, dacă nu se uită în curtea lui să vadă ce are, nu trebuie să ne aşteptăm la nimic bun." Îmi vine să vomit. Orchestra în cea mai mare parte a timpului, tace. Un trombonist a şi început să se agite. E un fost. Ura! Cică vrea să facă ordine, semnează, contra-semnează, dă comenzi: "Suflători, drepţi!" Îşi curăţă cu batista instrumentul şi trageeeeeeeee! Scapă cine poate. Oricum lupu' e paznic la oi. Secretara lui, adică asistenta manageriţă îi mimează stările, "azi e supărat, boierul nu e cum îl ştii", mâine poate o fi mai drăguţ/ă! Flautistele şi harpista cântă o parte cantabile, cu cuvinte unduioase pe o foaie de hârtie care zboară, zboară, numai că harpista, să nu uităm, e de fapt un lup. Lugu, lugu. Dansăm cu lupii? Hei, dar din orchestră se aud în surdină unele sunete, sau poate sunt de la mort!? Au început pe cer să apară fulgere. În plin concert, ce va dura ceva ani, o primă rafală l-a lăsat pe dirijor în chiloţi! Îşi trage repede cu o mână hainele şi cântă mai departe, în dezacord, bineînţeles. Oricum cel care lovise timpanul cântase în falset! Sala murmură, se întreabă: cine e şi de ce face el ceea ce face pe aici? Unii cred că împăratul e gol, alţii că e plin paharul, vreau să mă exprim precum psihologii. Sala se va împărţi oricum în pesimişti şi optimişti. Azi, vrea să cânte în regiştrii înalţi, cu viorile aşa că le cheamă pe toate la ordin. Ia să vedem noi, nu putem să reducem din corzi? Nu! Să vedeţi domnule dirijor că aşa şi pe dincolo se vaită nişte moşnegi cu degetele cam anchilozate, dar bine, vedeţi dumneavoastră domnilor, lumea, u.e. ne cere să... Viorile cântă trist. La instrumentele de suflet încă nu a ajuns, dar, oricum pe acolo, bate vântu' în clarinete, fagoate, tube, (ei na, parcă nu ştiţi) şi deocamdată nu e cazu', s-a repezit dirijorul atunci la tobe: da domnule, trebuie să facă ceva mai mult grelele astea! Care grele? Cum? Nu sunteţi voi grelele orchestrei? Da cine? Păi tromboanele, ele sunt de bază, cu banii, cu sunetele tari, joase căci noi, tobele suntem doar aşa de tranziţie. Aha, să înlocuim, să trecem în major şi să vedem până unde s-au duuuuuuuus sunetele grele. Poate până în Poli-Nezia? Ce spuneţi voi, viorile alea din rândul al doilea, ceva despre Reghin, de reformare? Domnule dirijor, cineva a venit cu o scrisoare şi spune că nu ştiţi carte, că... îndrăzneşte un contrabas. Daaaaaaaaa!!!? Se miră corul. Du-te domnule şi te plimbă! Din sală, deocamdată răbdătoare, zice cineva: "Aţi declarat că nu ştiţi ce veţi dirija, dar că noi oricum vom asculta Bach! E adevărat?" Dirijorul nu are mâini! Are de toate în CV, dar nu i se văd mâinile! Aşteptăm să-i crească poate nişte aripi! Poate de ele nu se leagă sfori. Da, mai ştii! Unde cântă orchestra asta? Am uitat să vă spun? Pe o insulă! Tunurile ei sunt pregătite să se apere, dar mare minune să nu tragă cumva în ei înşişi (am mai văzut noi de astea, nu-i aşa?) sau, mai grav, în spectatori şi, credeţi-mă, ar fi păcat să tragă tocmai în cei care erau aşa de optimişti! Ah, Potemkin, Potemkin, mon amour!