Domnul Yodl

Pantofii transparenţi cu care subţirelul acela blond ridică praful de pe trotuar se asortează cu pălăria. Seara, înainte de lăsarea întunericului, pălăria asta trece agale pe sub toate felinarele.

Am observat-o întâia oară pe la sfârşitul lui octombrie. A trecut încet, atât de încet încât am avut timp să sorb o cafea dublă. De-atunci o observ în fiecare seară, mai bine zis nu de atunci, ci de când am reuşit să pricep că omul meu nu se plimbă la o oră fixă, ci la un anumit moment al zilei: atunci când lumina nu mai e îndeajuns de bună pentru a citi jurnalul în stradă şi întunericul nu mai suportă ferecăturile umbrelor. Ajuns la capătul trotuarului, subţirelul se întoarce şi aruncă o privire înapoi, adunându-şi paşii risipiţi de-a lungul trotuarului cu o uşoară clătinare a capului. Apoi, cu o precipitare care ţine în ea nespus de multă decenţă, dispare după colţ. De zeci de ori am vrut să alerg până în colţul acela, să-l văd îndepărtându-se; m-a oprit numai gândul că s-ar putea să se întoarcă, şi atunci, găsindu-mă dintr-o dată faţă în faţă cu el, s-ar putea să-mi pară rău că mi-am pierdut atâta vreme studiindu-l de la distanţă.

Să mă ciocnesc de el şi să-i spun... ce? Să-i cer scuze? Ei bine, tocmai în asta stă dificultatea - poate că este cu adevărat nevoie să-i cer scuze. M-am jucat cu viaţa lui mai bine de o jumătate de an, zi de zi. I-am risipit familia fără să mă întreb nici măcar pentru o clipă dacă are una; i-am dat minte fără să-mi treacă prin cap că ar putea fi un biet retardat; l-am instalat în cele mai neconfortabile cămăruţe şi i-am risipit puţinii bani - pe care tot eu i-i dăruisem - pe fleacuri de care s-ar putea ca el să nici nu fi auzit: o balerină pe care Degas a lăsat-o fără mâini, câteva copii nereuşite după Monet şi paisprezece partituri pe jumătate distruse de umezeală. L-am pus să descifreze misterele unei lumi apuse, dintr-o carte pe care i-am dat-o în copilărie şi la care încă mai buchiseşte în nopţile sale de nesomn, carte pe care tot eu, bineînţeles, nemilos şi plin de o bucurie pe care n-aş mărturisi-o în faţa oricui, i-am dăruit-o.

Când mă gândesc la toate astea îmi vine să sar de pe scaunul meu de îndată ce-l voi revedea şi să mă năpustesc asupra lui. Nu, nu sunt gelos, dar felul în care el se supune planurilor mele meschine mă scoate din sărite. După toate câte i le-am făcut, el continuă să împrăştie praful de pe trotuarul de vis-à-vis fără să crâcnească, la acelaşi moment din zi, cu aceiaşi paşi calculaţi şi, ceea ce e foarte dureros pentru mine, semeţ. Şi parcă e cu atât mai semeţ cu cât încercările la care-l supun sunt mai grele. Nu vrea niciodată să se poticnească, să-şi schimonosească defilarea agasantă cu o gârboveală, fie ea şi abia perceptibilă - nu vrea să-mi arate că-i e greu. Când gândesc astfel în timp ce-mi sorb cafeaua urmărindu-l, de cele mai multe ori vreau să aibă un accident. Dispare însă după colţ cu imperturbabila-i grabă solemnă şi atunci, zâmbind răutăcios, mă hotărăsc să amân. Cred însă că subconştientul meu îi pregăteşte un sfârşit oribil, la care fiecare amânare de felul ăsta contribuie cu o părticică.

Aşa se face că uneori, după interminabile căutări, întors la primul impuls - cel mai umilitor pentru imaginaţia mea snoabă -, îl cobor cu furie spre cele mai josnice acte. Nu mi-am găsit însă prea multă alinare în asta; jena cu care minţea era exasperantă, cerşea de parcă dăruia mântuire şi îşi curma poftele cele mai arzătoare cu dispreţul calm al atotputerniciei.

Tot răsucindu-l aşa prin tenebrele patimilor mele idioate, am ajuns până la urmă să câştig şi eu o bătălie. Cum poate fi învins un individ care rămâne indiferent la orice chemare a frivolităţii? Umilit! Să simtă, să se zvârcolească de durere, fără să recunoască, fără să-şi destrame un fir din scoarţa sa lumească!? Atunci când lasă garda jos şi se leagănă haotic în clipele lui de intimitate răscolitoare, când nu i-a mai rămas decât umbra care-l ţine de una singură în chingile disperării? Am pătruns dincolo de impresionanta lui voinţă, am tropăit meschin şi am înfipt acolo, cu o sete oripilantă, lancea victoriei. L-am numit Yodl.

Bineînţeles, n-am simţit nici o bucurie. Nici un răspuns nu mi-a dat de înţeles că victoria mi-a fost validată. N-am făcut decât să abat noi îndoieli asupra capacităţilor mele imaginative. Am reuşit, de bună seamă, să opun forţelor sale înspăimântătoare un lucru intangibil. Şi? Numai câte o fragilă speranţă de-a mea reuşea să pună faţă în faţă, pe picior de război, forţele şi lucrul. Şi speranţa asta, de cele mai multe ori, nu făcea decât să dezlănţuie o furtună care devasta în câteva clipe toate cotloanele în care dosisem câte-o sămânţă a certitudinii mult dorite.

A apărut. Aceeaşi siluetă subţire şi dreaptă, aceiaşi pantofi transparenţi şi aceeaşi pălărie care, pentru a se asorta cu pantofii, trebuia să fie roşie. Un roşu trecut prin flăcările istovite ale tuturor asfinţiturilor acestui deceniu. După cum darurile mele n-au reuşit să curbeze silueta, nici soarele nu a reuşit să şteargă ceva din gravitatea roşului. Este în dreptul meu. Ca de obicei, îmi plec uşor privirea; chiar nu am chef să disting vreun detaliu al feţei lui. Într-un fel, să te afli pe cea mai mică străduţă a metropolei - şi, în plus, singura pe care au mai rămas felinare - şi să te întâlneşti acolo de fiecare dată cu acelaşi om, mi se pare cel mai insuportabil lucru cu putinţă. Asta ar spune că este un obişnuit al zonei, or, ca să nu-l pot cunoaşte prea bine, eu l-am trimis pe domnul Yodl să locuiască la trei cartiere de aici. În seara în care am făcut asta m-am milostivit şi i-am cumpărat un costum nou, aşa că a doua zi doar părul, pantofii şi pălăria mi-au dat de ştire că trece domnul Yodl. Mersul?! Mersul îmi convine, cred că n-am să i-l schimb niciodată.

A ajuns la colţ. S-a întors. În loc să-şi clatine capul, îşi ridică o mână, de parc-ar vrea să se asigure că tâmplele nu i-au explodat de atâta calm. Coboară de pe trotuar şi traversează pieziş, spre intrarea cafenelei. Mâinile încep să-mi tremure încleştându-se pe ceaşcă şi în piept mi se înnoadă o durere care-mi fulgeră prosteşte toate oasele. Mi-e frig, frigul verii pe care o s-o pierd acum, peste câteva clipe. Domnul Yodl a urcat pe trotuar în faţa intrării. Zumzetul monoton a încetat şi simt că plutesc într-o linişte înecăcioasă. Îmi întorc faţa spre celălalt colţ al ferestrei, agăţându-mă de firavele clipe ce ne mai despart cu disperarea unui condamnat în faţa scărilor eşafodului. Exact! Am căutat atâta timp soluţia şi am găsit-o în cel mai nepotrivit moment. Să mă reped spre eşafod deci...

Mă întorc brusc şi mă ridic în picioare. Îmi spun că ochii mai întârzie să vadă, nu mai vor să vadă, oricum, e ceva cumplit în simţământul ăsta că stau faţă în faţă cu domnul Yodl şi totuşi nu îl văd. Nu numai ochii, şi urechile... Simt mişcările vieţii obişnuite din cafenea, dar înot în aceeaşi linişte. Deschid uşa cafenelei dar nu simt în palmă căldura neplăcută a clanţei. Cobor cele două trepte şi păşesc pe trotuar dar nu ştiu cum anume mă duc picioarele. Doi oameni se agită în jurul corpului domnului Yodl, lungit pe trotuar cu faţa în jos. Am îngheţat de-a binelea, dar merg mai departe, calm şi bucuros că îmi recapăt simţurile. Traversez spre colţ, urmărit de zgomotele ce urcă ameninţător în spatele meu. Cel mai agasant este glasul ros de tutun care răcneşte întruna: a tras dinspre colţul ăla! Mă loveşte nemilos, turtindu-mi de fiecare dată câte puţin din fiecare gând care mi se învălmăşeşte în minte. Felinarele sunt stinse. Îmi vine să râd cu hohote de chinurile mele absurde. Am omis singura cale spre o victorie certă. Un profitor ignorant a găsit-o, şi a înăbuşit-o pe dată.

Am ajuns la colţ şi mă simt deodată foarte fericit. Atât de fericit că-mi vine să mă întorc să privesc trotuarul pe care zac felinarele stinse, semnul trudei zadarnice a învingătorului anonim. Aş spune chiar că în mine se luptă două fericiri, ca două vieţi noi care se hârjonesc spre a-şi arăta farmecele. Dau colţul şi grăbesc pasul. În noaptea asta am treabă. Domnul Yodl trebuie să piară.