Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În poezie eu caut trei lucruri: muzică, mărturisire şi adevăr


Beatrice Lăpădat, un interviu cu Mihail Tamba

11.10.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Absolvent al Seminarului de la Mănăstirea Neamţu, Mihail Tamba continuă să studieze Teologia Ortodoxă pentru încă doi ani, urmând cursurile Facultăţii "Dumitru Stăniloae" din Iaşi, pe care le întrerupe în 2016, când se mută la Bucureşti, unde studiază Psihologie şi Istoria Artelor. Începe să colaboreze cu diverse reviste de modă, în care semnează, periodic, articole de specialitate. În acelaşi timp, lucrează ca stilist vestimentar. Debutul literar în iunie 2019, prin volumul de poezii Ca să aibă toţi unde plânge, Editura Brumar, marchează sfârşitul a ceea el singur a numit "fuga de mine însumi".


Beatrice Lăpădat: Îmi amintesc că ne-am cunoscut acum un an, în septembrie 2018, şi, spre sfârşitul primei noastre conversaţii, mi-ai şi trimis câteva poezii. Poezii care pe mine m-au frapat şi pus pe gânduri de la prima lectură, dar mă gândeam, sceptică şi cu un oarecare regret, că nu prea e posibil ca acest gen de poezie - caracterizată de Angela Marinescu printr-un "limbaj paradoxal, limbaj de nişă, limbaj deznădăjduit" - îşi poate face loc în actualul peisaj literar mainstream din România. Ai avut vreodată, de-a lungul acestui parcurs, conştiinţa faptului că s-ar putea să rămâi un outsider?
Mihail Tamba: Mereu, nu vreodată, nu doar o dată. Asta şi pentru că eu m-am obişnuit cu statutul de outsider încă din primii ani de viaţă. Nu m-am putut integra pe deplin nicăieri, niciunde, nicicând. Şi asta nu pentru că n-aş avea eu social skills, ci pentru că nu am înscrise în genomul meu datele apartenenţei la ceva. Nu ştiu ce e ăla grup. Gaşcă. Cerc. Comunitate. Ba mai mult, nu cred în ideea de comunitate - ea în sine mi se pare un construct artificial foarte mincinos, unde cu toţii închid ochii şi strâng din dinţi la particularităţile lor doar pentru a se şti la adăpost de angoasele cu care vine la pachet ceea ce numim noi viaţă.

În ce priveşte poezia, Dumnezeule!, mi-e frică să mă gândesc c-aş putea scrie şi-un singur vers, vreodată, de dragul încadrării în tablou sau la cererea pieţei. Anatema mie, atunci! Poezia este singura componentă a individualităţii mele nepătată şi neatinsă, este umoarea şi sudoarea viscerelor şi-a spiritului meu. Este, dacă vrei, la fel de sacră ca rugăciunea. Şi zic mai mult: este nu Sfânta, ci Sfânta Sfintelor. Or, nu tunzi coada păunului doar ca să iasă la păscut cu gâştele.

B.L.: Şi cum se traduce acest "tuns al cozii păunului" în felul în care îţi concepi, practici şi trăieşti tu poezia în fiecare zi?
M.T.: L-aş traduce, bunăoară, prin orice încercare de-a plăcea fie criticii, fie cititorilor, fie oricui altcuiva în afară de mine. E şi o chestiune de orgoliu aici, pentru că sunt Leu, iar asta cu mândria e în fişa postului. Nu vreau să mă fac plăcut, să depun vreun efort în sensul ăsta, mai ales când vine vorba de poezie. Nu vreau să scriu după vreo reţetă de succes, după trend, după timp. Între mine şi poezia mea nu trebuie să existe nimic.

B.L.: Ai absolvit Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţu, apoi ai avut şi ai încă legături cu lumea fashion. Cum a ajuns poezia la tine şi ce faci tu ca să o ţii lângă tine?
M.T.: Să nu uităm că am făcut şi doi ani de Teologie la Iaşi, în cadrul Facultăţii "Dumitru Stăniloae". Oh, ce vremuri! Şi ce dor mi s-a făcut de Copou...
Revenind la întrebarea ta, pe mine mă amuză teribil parcursul meu, recunosc. Nici nu vreau să-mi imaginez cum pare el celorlalţi. Dar - vezi tu? - la mine a dominat mereu dorinţa de-a experimenta ceva, de-aia am umblat şi-o să umblu mereu dintr-o extremă în alta.
Poezia nu a ajuns ea la mine, ci eu la ea, şi are legătură şi cu teologia, şi cu moda, şi cu outsider-ismul meu: eu am crescut cu ideea de mărturisire a gândurilor, de "spovedanie". Am crescut cu psalmii lui David şi cu Canoanele de umilinţă - compoziţii de un lirism profund şi ameţitor de sincer. Aceste rugăciuni, pe care eu le-aş reduce la sintagmele vai, mie! şi pe Tine Te caut, s-au stabilit în mine ca sunet de fundal, ca ison. Şi cum nici în Biserică, nici în modă, nu m-am putut identifica pe deplin şi până la capăt cu locul şi domeniul, poezia a devenit o metodă de depresurizare, ca în cazul aburului care ţâşneşte printr-o supapă. A fost şi este racordul meu la mine însumi, la conceptul grec de nous, definit de misticii isihaşti ca fiind partea cea mai curată a spiritului, antena cu care captăm semnalele divinităţii, ochiul minţii etc. Dar, să ne-nţelegem!, eu am mers către ea, nu ea a venit la mine. Şi-atunci nu fac nimic să o ţin lângă mine, ea este în mine şi-atât, pentru că eu am nevoie de ea, în calitate de unealtă, de auxiliar al fiinţei. E limbajul meu. Da, au existat momente în care am uitat de poezie, în care am tratat-o cu meh, şi-atunci absenţa ei m-a prins de gât şi m-a ţintuit la pământ, asfixiindu-mă, pentru că a devenit, între timp, masca mea de oxigen.

B.L.: Ce a însemnat întâlnirea cu Angela Marinescu în toată această devenire a ta ca poet?
M.T.: Epifania! Momentul meu de eureka, de aleiluia. Eram în Italia, în vara lui 2015, şi-am dat de un interviu cu Angela pe internet. Mi-a plăcut până la paroxism. Apoi am căutat scrierile ei şi m-am simţit înţeles, confirmat, validat ca existenţă. Nu mai eram singur, şi asta fix în momentul apoteotic al contradicţiei dintre mine şi mine... Apoi, când am cunoscut-o, în 2016, am simţit nu că o întâlnesc pentru prima dată, ci că o reîntâlnesc. N-aş vrea să spun mai mult.

Când vine vorba de lectură, eu am rămas blocat la nivelul de căutat epifanii cu lumânarea. Citesc numai în cheie existenţialistă. Nu citesc nimic doar de dragul de-a citi, fiecare rând trebuie să-mi dea ceva. Iar poezia, dacă nu are o mistică profundă şi nenumită în ea, mi-e absolut indiferentă. Şi Angela are pretutindeni această mistică. De-asta afirm mereu că e cea mai mare poetă a noastră. Şi am dreptate!

B.L.: Personalitatea şi scriitura ta emană o aură care nu mai e demult la modă - aceea a unui poet aflat la dispoziţia Verbului care îl posedă şi îl "joacă" aşa cum vrea El. Dacă faci un efort de distanţare critică faţă de tine însuţi, care crezi că sunt pericolele care riscă să te saboteze ca tânăr poet care se lasă pradă "inspiraţiei"?
M.T.: Se lasă pradă inspiraţiei sau vânează inspiraţia? Nu sunt deloc un submisiv, cred că ţi-ai dat seama. Iar dacă mă las pradă inspiraţiei, o fac doar pentru a o momi, pentru a o seduce. După ce-o prind, ea-mi slujeşte mie, nu eu ei. Şi nu văd niciun pericol aici. Dacă vrei să tratăm problema din punctul de vedere al teoriei literare, da, putem fi de acord că există pericolul ca poetul să cadă atât de mult în sine încât să devină total anacronic, surd şi mut şi orb în relaţie cu vremurile în care trăieşte şi total în afara trendului. Dar am stabilit de la început că nu mă interesează asta, nu? În poezie eu caut trei lucruri: muzică sau ison, mărturisire, fie că e făcută în faţa sinelui, a celorlalţi sau a vreunei divinităţi, şi adevăr - latura mistică profundă şi nenumită - fie că este el personal sau ontologic. Şi folosesc cu mare teamă cuvântul ăsta. Atât. Restul mi-e la fel de străin ca viaţa pe Marte.


B.L.: Există ceva care te-ar putea face să nu mai scrii? În afară de o eventuală dispariţie a "inspiraţiei"...
M.T.: Sfârşitul. Eu scriu şi când sunt fericit, şi când sunt deznădăjduit. Scrisul, pentru mine, nu ţine de stare, chit că par excesiv de melancolic şi depresiv. Scriu în deznădejde la fel de bine cum scriu în extaz. Doar când mă aflu la mijloc, între stări, atunci nu scriu. Atunci, pentru mine, existenţa mea e inutilă, e în pauză. Trăiesc pentru capetele segmentului, nu pentru segment în sine.

B.L.: Un detaliu interesant în ceea ce te priveşte este faptul că eşti un împătimit al sălii şi că acorzi o atenţie specială corpului tău. Judecând după visceralitatea poeziei tale, îmi este greu să îmi închipui că nu există o legătură între intensitatea cu care te trăieşti pe tine în corp şi intensitatea cu care (te) scrii. Cum ţi-ai defini relaţia dintre operaţia pe corp şi operaţia prin cuvânt?
M.T.: E una şi-aceeaşi, nu le separă nimic. Ce trăiesc în corp exprim prin cuvânt, ce exprim prin cuvânt încerc să simt în corp, asta în cazul în care am cuvântat înainte de-a fi simţit. Sunt un hedonist, trăiesc pentru plăcere, plăcere pe care caut mereu să o potenţez, să o hrănesc, să o augmentez. Iar activitatea fizică, antrenamentul, mă ajută să obţin plăcere. Plăcerea de-a-mi simţi propria carne zvâcnind, plăcerea durerii de după, plăcerea extenuării, plăcerea mobilităţii, plăcerea puterii, plăcerea căderii sub greutăţi, plăcerea sudorii care mi se prelinge pe frunte şi se opreşte pe buze... E-atât de multă plăcere! Totul, în această privinţă, e excesiv de pătimaş, senzual şi erotic. Iar pentru mine, mersul la sală are şi o latură mistică: îmi încep antrenamentele cu binecuvântat este Dumnezeu, Carele a dat putere aleşilor Săi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Sunt pentru o corporalitate afirmată, nu negată. De-aia, de exemplu, mi-aş dori ca o viitoare experienţă terestră să mi se întâmple în corpul unui balerin. Un Nijinsky, ceva. Sau, cine ştie, poate deja a fost.

Carnalitatea excesivă se vede şi-n afinităţile mele olfactive: sunt nebun după Seminalis de la Orto Parisi, un parfum care abundă de feromoni. N-ai idee cum se deschide pe mine, zici că am transpirat toată erotica lumii! Şi, Iisuse!, cum cad oamenii în jurul meu când îl port!

Feedback-ul cel mai des primit la cartea mea a fost în zona de "am simţit fiecare vers în carne, poezia ta se citeşte cu tot corpul". Asta am vrut! O literatură ca o experienţă trupească. Să simţi cum îţi bate inima-n cap, în creier, atunci când citeşti. Asta e poezie, pentru mine. Aşa recunosc eu poezia, anume, dacă simt că produce unificarea inimii cu a minţii, dar nu atât în sens isihast, cât ad litteram. Însă nu-s departe nici de semantica isihastă, dacă mă gândesc bine.

În sfârşit, nu urmăresc o poezie intelectualistă, ci una senzorială. Oricât de vulgar va fi rezultatul! Am un scop precis în arta mea, iar lui îi iert orice jertfă estetică.

B.L.: Există, totuşi, o distanţă considerabilă între natura crudă, sălbatică, primitivă, a felului în care se conturează erosul homosexual în poezia ta şi maniera mult mai racordată la mizele sociale în care abordezi problematicile queer pe reţelele de socializare şi în alte spaţii în care te exprimi. De ce aşa? Îţi este teamă de o încadrare constrângătoare a operei tale într-o revendicare pur socială sau pur şi simplu este vorba de o separare conştientă a celor două dimensiuni?
M.T.: Şi una, şi cealaltă. Separ cetăţeanul de artist, pentru că nu vreau ca aceştia doi să se confunde. E inutil, e o utopie. Iar, la drept vorbind, pe mine nu prea m-a prins flama asta cu toată arta este politică. Când singura mea frământare umană va fi societatea sau politica, când toate idealurile mele se vor concentra într-acolo, mă voi opri din scris. Dar aici deja am pus o distopie pe masă, una pentru care nu prea am apetit.

B.L.: Angela Marinescu remarca, în prefaţa volumului Ca să aibă toţi unde plânge, că fiecare vers al tău "e un şarpe viu, care se zbate pe pământ după ce a fost lovit cu un cuţit". În ce măsură depinde poezia ta şi de corpul celuilalt?
M.T.: Angela, meine liebe [n.r.: dragostea mea în germană]! Depinde, şi încă foarte mult. Se vede asta în poemul care deschide volumul, unde spun "înfige-mi cordonul ombilical în mormântul tatei", şi mai mult, într-un poem publicat în Dilema Veche: " (...) stai la pîndă cu mîinile mele peste ochi / îmi simt muşchii în tine cum se încordează cînd săgeata-şi fixează ţinta / în sternul minţii". În poezie, corpul meu se confundă cu corpul celuilalt şi viceversa. Este, de fapt, un singur corp, un corp colectiv, pentru că nici celălalt nu este unul singur sau unul anume, sunt mai mulţi, sunt toţi cei care au fost şi au contat şi toţi cei care urmează să fie.

Acum, ca să fiu poetic de sincer, trebuie să recunosc că cele mai bune poeme din carte şi de după ea le-am scris în urma unei experienţe erotice foarte profunde. Un metaerotism, de fapt, ceva între Zilele Sodomei al lui Sade şi Extazul sfintei Tereza de Avila. BDSM cu zgomot imperceptibil de cădelniţă, ca să avem o imagine clară.

Dacă greşesc sau nu spunând toate astea, nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu.

B.L.: O întrebare pentru poetul post-romantic neo-visceral care eşti: Câtă binecuvântare, cât blestem, câtă agonie, cât extaz în privilegiul acesta de a exista prin poezie?
M.T.: Dar ce încadrare estetică! Mi-o repet în cap şi fac tumbe-n mine ca Dumnezeu în văzduh! Bună foarte! Aş spune, mai degrabă, neodecadent. Aşa mă văd, pentru că mi se pare mie că am descoperit curentul ăsta, neodecadentismul, care, de altfel, nu interesează pe nimeni. Ceea ce e şi mai bine, pentru că slavă mie, ştii?

Răspund ca la spovedanie: nu văd niciuna dintre ele. Nici binecuvântare, nici blestem, nici agonie, nici extaz. Nimic. Eu sunt obsedat de propria existenţă. O recunosc, în faţa mea, doar pe ea şi doar ea mă interesează. Nu o compar cu ale altora, doar o îmbogăţesc cu ele. Şi-atunci dispar toate aceste idei, de-a fi cumva. Este şi atât, e cum e şi nu e nicicum, în acelaşi timp. Nu ştiu alt mod de-a fi şi nici nu mă interesează unul. Ce m-a interesat să fiu am devenit, asta pentru că, oricum, eram. Nu mă poate interesa ceva ce nu sunt, de fapt. E impropriu. Nu pot tânji după ceva ce nu am în mine. Devenirea mea e descoperirea mea, e lepădarea fie a pieii adamice, fie a pieii spirituale, cel din urmă concept fiind împrumutat de la Ana Barton, un om pe care îl iubesc şi îl admir imposibil de mult, atât în plan profesional, ca scriitoare, cât şi personal, ca prietenă de nădejde, pentru că ea a fost singura pe care am putut să o cred pe cuvânt atunci când, în agonia depresiei, mi-a spus că it's okay to be gay. Studentul de la Teologie de-atunci doar pe ea a vrut să o asculte, şi bine că a fost aşa.

B.L.: Dacă tot vorbim despre hipersenzaţii şi corporalităţi intense, povesteşte-ne care este locul pasiunii tale pentru manele în acest templu personal în care coabitează deopotrivă Angela Marinescu, Sfânta Tereza de Avila şi muzica bizantină.
M.T.: Stau ca vulturul pe stâncă, acum, că m-ai întrebat despre asta. Cum îţi spuneam, mă plimb mereu de la o extremă la alta. Ascult cu lacrimi în gât arii pentru castrati, interpretate de Cecilia Bartoli, intru în transă pe Bach şi îmi desfac spiritul ca un boboc de bujor în rouă pe muzică lăutărească sau manele. De ce? Simplu: în manea este atâta energie, atât de multă cinetică senzorială comprimată, încât nu poţi să nu fii afectat de ea. E muzica cea mai de la margine care se aude fix în centrul centrului. Este manifestarea sacră a vieţii minorităţilor în casele burgheziei de acum sau din trecut. Cum să nu-ţi placă? Cum?!?

B.L.: Titlul volumului tău de debut, Ca să aibă toţi unde plânge, îmi transmite mai degrabă un mesaj optimist, acela al unei comuniuni, al unui ritual în care ne strângem laolaltă prin plâns şi prin poezie pentru că nu am fost în stare să ne adunăm altfel. Apoi îmi dau seama din nou şi din nou cât de puţin schimbă cu adevărat lumea poezia, teatrul, arta sau micile noastre manifeste Facebook. Până la urmă, în ce constă pentru tine acel "unde" în care să ne facem loc unii altora să plângem şi, poate, plângând, să ne curăţăm, să ne întâlnim şi să mergem mai departe? Există, nu există, şi, dacă da, cum crezi tu că am putea să dăm de el?
M.T.: Există pentru că l-am creat eu, pentru cei asemenea mie, şi constă în afirmaţiile şi mărturisirile lirice de care ceilalţi, de altfel, se tem, pe care le ascund ei lor înşişi. Într-o recenzie de pe Goodreads, o prietenă de-a mea a spus că această carte este "despre gândurile şi stările pe care nu ştiai că le ai, dar în care te-ai regăsit citind-o". Perfect! Suficient! Nu vreau mai mult la nivel de ambiţie de autor. Şi merg şi mai departe şi spun că văd cartea asta ca pe un gay pub, underground, din perioada în care homosexualitatea era considerată delict. L-am deschis şi ăsta e meritul meu. În rest, ce se întâmplă acolo, e treaba celorlalţi. Dacă sunt şi eu prezent sau nu, rămâne la alegerea mea, şi spun asta ca să fim înţeleşi că acel toţi nu trebuie să mă mai conţină, neapărat, şi pe mine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer