Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941


Roger Moorhouse, traducere de Mihai Manea

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Roger Moorhouse
Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941
Editura Metteor Press, 2019

traducere din limba engleză de Mihai Manea


Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Când Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat Pactul germano-sovietic în 1939, lumea întreagă - inclusiv cetăţenii germani şi sovietici - a fost şocată. Până atunci Hitler nu se sfiise să acuze comunismul ca fiind un flagel mondial şi nici Stalin nu era mai tolerant faţă de fascism. Au fost necesare acţiuni propagandistice intense pentru a convinge cetăţenii din ambele ţări că Pactul era în interesul lor. Puţini s-au lăsat convinşi.

Pactul a avut însă consecinţe care s-au prelungit mult dincolo de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Iniţial, a dus direct la invazia lui Hitler în Polonia şi la invazia lui Stalin în Finlanda, dar, odată cu trecerea timpului, milioane de oameni au fost afectaţi de dorinţa de putere şi cucerire a celor doi tirani.

După cum arată Moorhouse, ramificaţiile pactului au afectat comunismul în întreaga lume şi au jucat un rol esenţial în Europa de Est timp de decenii, deşi, în anii următori, istoria sovietică oficială a declarat că Stalin fusese forţat să semneze Pactul şi că protocolul său secret - care se referea la graniţele statelor baltice şi Poloniei şi la dezinteresul total al Germaniei faţă de Basarabia şi Bucovina de Nord - nici măcar n-a existat.

Moorhouse a întreprins documentări în numeroase arhive şi citează direct personajele cel mai implicate - ministrul german de externe Joachim von Ribbentrop, ministrul sovietic de externe, Viaceslav Molotov, Hitler, Stalin, dar şi alţii -, creând o lucrare fascinantă, care se citeşte aproape ca un roman.

****
Fragment
Introducere

În ziua de 23 august 1939, Stalin a toastat în sănătatea lui Hitler. Deşi cei doi dictatori nu aveau să se întâlnească niciodată, acordul pe care l-au încheiat în ziua aceea avea să schimbe lumea. Cunoscut ca "Pactul germano-sovietic", "Pactul Hitler-Stalin" sau "Pactul Molotov-Ribbentrop", acesta a fost valabil mai puţin de doi ani - s-a încheiat pe 22 iunie 1941, odată cu atacul Germaniei asupra Uniunii Sovietice -, dar a rămas unul dintre cele mai importante evenimente din al Doilea Război Mondial.

Când am început să mă documentez pentru scrierea acestei cărţi, mulţi prieteni şi cunoştinţe din afara cercurilor de istorici m-au întrebat ocazional la ce lucram şi le-am răspuns "la Pactul germano-sovietic". Privirile neînţelegătoare şi sprâncenele arcuite pe care le-am văzut pe chipurile lor la auzul acelui răspuns erau mai mult decât grăitoare. Exceptând Polonia şi statele baltice, pactul acesta pur şi simplu nu face parte din istoria noastră colectivă a celui de-al Doilea Război Mondial. Convingerea mea fermă este însă că trebuie să fie cunoscut de toţi.

Ignoranţa noastră despre acest subiect este surprinzătoare. În vreme ce toate curiozităţile, campaniile şi catastrofele din al Doilea Război Mondial au fost interpretate şi reinterpretate, evaluate şi reevaluate, pactul germano-sovietic rămâne în general necunoscut - expediat frecvent într-un singur paragraf, neglijat ca o anomalie dubioasă, ca o notă de subsol a istoriei mai vaste. Este instructiv, de exemplu, de consemnat că aproape toate istoriile recente ale celui de-al Doilea Război Mondial, care au fost publicate în Marea Britanie şi s-au bucurat de popularitate, îi acordă foarte puţină atenţie. Nu s-a considerat că ar merita un capitol şi, de obicei, i s-au dedicat doar un paragraf sau două şi câteva referinţe de index.

Iar asta e de-a dreptul uimitor când examinăm semnificaţia şi magnitudinea evidente ale pactului. Sub auspiciile sale, Hitler şi Stalin - cei mai infami dictatori din Europa secolului XX - au găsit o cauză comună. Regimurile lor, a căror confruntare ulterioară avea să fie încleştarea definitorie a celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, au rămas umăr la umăr pentru douăzeci şi două de luni, aproape o treime din toată durata conflictului.

Poate că noi uităm legătura, dar pactul a condus direct la izbucnirea războiului, la izolarea Poloniei între cei doi vecini răuvoitori ai săi şi la zădărnicirea eforturilor mai degrabă superficiale ale puterilor occidentale de a dejuca planurile lui Hitler. De aceea războiul care a urmat a purtat ştampila odioasă a pactului. În timp ce puterile occidentale au trecut prin aşa-numitul "Război Ciudat", Polonia a fost invadată şi împărţită între Moscova şi Berlin. Cu încurajarea tacită a lui Hitler, statele baltice independente au fost ocupate şi apoi anexate de Stalin, la fel ca şi provincia românească Basarabia. Finlanda a fost de asemenea invadată şi cucerită de Armata Roşie. Când Hitler s-a întors spre vest, invadând mai întâi Scandinavia, apoi Ţările de Jos şi Franţa, Stalin i-a trimis felicitări. Între timp, în culise, naziştii şi sovieticii făceau schimb de secrete, planuri, tehnologie şi materii prime, ungându-şi reciproc rotiţele maşinăriilor de război. Pentru o vreme s-a părut că cele două dictaturi - sau "Teutoslavia", cum le-a poreclit un politician britanic - se întovărăşiseră împotriva lumii democratice. Britanicii şi francezii s-au gândit chiar la atacarea preventivă a Uniunii Sovietice în 1940.

Acest aspect al beligeranţei sovietice este mai mult decât o simplă curiozitate. Lucrările postbelice despre pactul germano-sovietic - atâtea câte sunt - au manifestat tendinţa de a repeta papagaliceşte disculparea postbelică a Kremlinului: că, prin semnarea pactului, Stalin n-a făcut altceva decât să tragă de timp, păcălindu-l pe Hitler, în timp ce el putea pregăti defensivele sovietice ca să facă faţă unui atac preconizat. Această interpretare, încă susţinută de apologeţi, nu se potriveşte însă cu dovezile. După cum arată această carte, Stalin a fost mult mai pro-activ şi anti-occidental în semnarea pactului decât s-a considerat până acum. La cel puţin un nivel, el a căutat să exploateze agresiunea nazistă spre propriile lui scopuri, să accelereze prăbuşirea Occidentului şi mult-aşteptatul colaps al lumii capitaliste. N-a fost nici pe departe un "neutru" refractar sau pasiv.

Privit în felul acesta, aşa cum au procedat mulţi contemporani, nu este surprinzător că pactul germano-sovietic a întors lumea politică cu susul în jos, "trecând în uitare toate definiţiile noastre politice", cum a spus în mod memorabil un comentator. Dezastrul a fost evitat la limită, dar sovieticii şi comunismul mondial au fost cel mai profund afectaţi de legătura respectivă. Dacă până în 1939 nazismului îi mai rămăsese foarte puţin capital moral şi avea în curând să se compromită complet prin Holocaust, comunismul continua să se mândrească cu moralitatea sa. De aceea au fost cu atât mai umilitoare acrobaţiile pe care membrii loiali au fost siliţi să le facă pentru a-i accepta pe nazişti ca aliaţii lor fraterni şi de aceea numărul de membri de partid a scăzut, iar puţina integritate politică de care se bucurau comuniştii în exteriorul propriului lor mediu a dispărut într-un norişor de dialectică contorsionată. Pactul cu Hitler a lăsat o pată de neşters pe comunismul mondial, aşa cum aveau s-o facă şi invazia sovietică a Ungariei din 1956 sau suprimarea Primăverii de la Praga în 1968. Doar victoria obţinută de Stalin cu multe sacrificii împotriva nazismului după 1941 avea să-i salveze temporar reputaţia mânjită.

Pactul germano-sovietic a fost, prin urmare, enorm de influent. Dar, dincolo de politică şi de ideologie, consecinţele lui nefaste au fost resimţite cel mai acut în Europa Centrală şi de Est, unde - potrivit unei estimări aproximative - au fost afectate în mod direct 50 de milioane de persoane. Întrucât a facilitat războiul lui Hitler, pactul a slujit la ocuparea brutală a Poloniei de Vest, cu toate cruzimile şi nedreptăţile ce au urmat acolo. Deşi Holocaustul în sine nu începuse deocamdată - a început cu adevărat din toamna anului 1941 -, polonezi şi evrei din Polonia ocupată de nazişti au fost supuşi unui regim teribil de exploatare şi persecuţie, care a expropriat, deportat sau ucis sute de mii de oameni.

Pactul i-a afectat de asemenea şi pe acei polonezi, evrei, letoni, estoni, lituanieni, bieloruşi, ucraineni şi români care au devenit cetăţeni sovietici sub egida sa, întrucât ţările lor de origine au fost anexate de URSS. Cu siguranţă, unii dintre ei au salutat schimbarea. Marea majoritate n-a făcut-o. Enorm de mulţi au fost persecutaţi, torturaţi şi ucişi de sovietici, exemplele cele mai notabile fiind cei 22.000 de ofiţeri şi oficiali militari polonezi ucişi în masacrele din Katyn din 1940.

Şi mai mulţi au fost deportaţi şi exilaţi în Uniunea Sovietică. În 1940-1941, numai din Polonia de Est au fost deportate până la 1,5 milioane de persoane. Zeci de mii au fost deportate şi din statele baltice şi Basarabia. Toate au fost trimise în zonele îndepărtate şi sălbatice ale URSS-ului - Kazahstan, Siberia şi Nordul polar -, unde au dus o viaţă de muncă grea şi mizerie în numeroasele lagăre ale Gulagului, în care au supravieţuit doar cei mai puternici. Pentru aceia care au îndoieli faţă de realitatea sumbră a Gulagului stalinist, merită amintit că rata deceselor în lagărele sovietice a fost mai mare decât în lagărele de concentrare ale lui Hitler. Unii dintre supravieţuitorii aceia şi descendenţii lor trăiesc şi azi tot acolo.

Este realmente scandalos că acest capitol sumbru nu-şi găseşte un loc în relatarea occidentală a celui de-al Doilea Război Mondial. La şase decenii după moartea lui Stalin şi la peste douăzeci de ani de la dispariţia Uniunii Sovietice, este timpul pentru o schimbare în această privinţă. Căci, tot aşa cum Hitler a "purificat etnic" teritoriile aflate sub controlul său, Stalin le-a "purificat politic" pe cele aflate sub controlul lui. Totuşi, deşi crimele lui Hitler sunt bine cunoscute şi bine documentate - discutate în mass-media şi introduse în programe şcolare şi universitare din toată lumea -, crimele lui Stalin abia pătrund în conştiinţa publică. De fapt, Hitler şi Stalin au făcut parte din aceeaşi specie totalitaristă şi, departe de a fi o anomalie, pactul germano-sovietic poate fi văzut ca simptomatic pentru mizantropia lor comună.

Merită clarificat faptul că pactul germano-sovietic nu a fost o alianţă ca atare, ci un tratat de neagresiune. De aceea, cu excepţia titlului metaforic Alianţa diavolilor, am evitat în general să mă refer la Hitler şi Stalin ca "aliaţi" sau la colaborarea lor ca fiind o "alianţă". Această clarificare nu ar trebui totuşi să ne orbească înaintea realităţii că relaţia germano-sovietică între anii 1939 şi 1941 a fost extrem de importantă, că a constat din alte patru acorduri încheiate după Pactul din august 1939 şi, prin urmare, a fost din multe puncte de vedere aproape o alianţă. În mod cert a fost mai vitală şi mai importantă pentru ambele părţi decât, de exemplu, alianţa Germaniei cu Italia lui Mussolini. Hitler şi Stalin au fost aliaţi în toate, mai puţin cu numele.

Deşi s-a încheiat în 1941, Pactul avea să cunoască o ciudată existenţă post-mortem. Călcat în picioare de nazişti şi prezentat de sovietici ca fiind o necesitate strategică, efectele sale au persistat mult timp după ce luase sfârşit. Ba chiar harta Europei de Est şi Centrale pe care o vedem în prezent este în mare parte produsul său: graniţele trasate în grabă de Ribbentrop şi Molotov s-au dovedit uimitor de durabile. Două generaţii de lituanieni, letoni şi estoni au suportat existenţa în URSS-ul detestat, în care amintirile amare ale anexării şi ocupaţiei sovietice din 1940-1941 aveau să alimenteze mişcări de rezistenţă postbelice. Ca o justiţie poetică, protestele din statele baltice din 1989, ocazionate de a cincizecea aniversare a semnării Pactului, aveau să înceapă procesul de dezintegrare a URSS-ului.

În ciuda efemerităţii sale - a durat doar douăzeci şi două de luni, iar cele şapte paragrafe scurte conţin abia 240 de cuvinte -, pactul germano-sovietic a avut o importanţă profundă. El n-a fost nici pe departe un eveniment minor sau o simplă curiozitate şi este vital pentru a înţelege nu numai cel de-al Doilea Război Mondial, ci şi istoria europeană mai largă a secolului XX. Merită pe deplin să fie recuperat din notele de subsol şi readus la locul său de drept în relatarea noastră colectivă a celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Nu pot decât să sper că această carte ar putea aduce o modestă contribuţie la acel proces.

Prolog. Întâlnire la frontiera păcii

Probabil că nu huruitul tancurilor i-a surprins pe cetăţenii din Brest în dimineaţa aceea rece din septembrie 1939. Oraşul lor din estul Poloniei fusese deja ocupat de trupele germane de aproape o săptămână, aşa că se obişnuiseră resemnaţi cu hărmălaia comenzilor lătrate şi a traficului militar. Mai degrabă, au fost şocaţi de vocile care însoţeau huruielile tancurilor. Nu erau intonaţiile aspre şi guturale ale germanei, ci rostogolirea legănată a unei limbi mai apropiate de a lor şi care a fost imediat recunoscută: rusa.

Pentru unii locuitori ai Brestului, sosirea Armatei Roşii a fost văzută ca o eliberare. Mulţi membri ai comunităţilor bielorusă şi evreiască din oraş vedeau în Uniunea Sovietică protectorul lor faţă de naţionalismul statului polonez pe care ei îl considerau intolerant. De aceea în unele suburbii din est a existat o atmosferă de sărbătoare, iar soldaţii care soseau au fost întâmpinaţi conform tradiţiei slave cu pâine şi sare, în timp ce o fanfară intona imnul sovietic "Internaţionala". Alţii au fost însă mai degrabă neliniştiţi. Populaţia poloneză a oraşului îndurase câteva săptămâni încinse, îngrijorându-se de situaţia militară, temându-se de sosirea trupelor germane sau de utilizarea gazelor toxice, ca şi de posibilitatea ca vecinii bieloruşi să se întoarcă împotriva lor. Unora li s-au redeşteptat amintiri mai vechi ale teribilului război polono-sovietic din 1920-1921, sau ale deceniilor de ocupaţie rusească ce precedaseră anul 1914, cu doar o generaţie în urmă. Pentru ei, sosirea trupelor sovietice a fost un ecou al vremurilor întunecate şi o prevestire de rău augur a zilelor ce aveau să urmeze.

Trupele sovietice au făcut prea puţin pentru a uşura tensiunile. Soldaţii, în general zdrenţăroşi şi neîngrijiţi, primiseră în mod evident ordin să nu interacţioneze cu localnicii, deşi se pare că unii nu au avut de ales decât să le ceară ţăranilor hrană sau să le schimbe caii epuizaţi. Cu toate acestea, ei au fost uneori abordaţi de către cei curajoşi sau curioşi. Unul dintre aceştia din urmă a fost bielorusul Svetozar Sinkevici, în vârstă de cincisprezece ani, care iniţial a fost entuziasmat de sosirea celor pe care i-a numit "poporul meu". Deziluzia a urmat însă rapid: "Feţele le erau cenuşii, nerase", şi-a reamintit el, "mantalele lungi şi vestoanele scurte şi matlasate păreau largi, iar feţele încălţărilor erau făcute din prelată. M-am apropiat de un camion şi am încercat să vorbesc cu soldaţii, însă toţi au tăcut, ferindu-şi privirile. În cele din urmă, unul dintre ei, cu chipiu şi o stea pe mânecă, a spus că partidul a trimis Armata Roşie să ne elibereze de moşierii şi de capitaliştii polonezi. Am rămas perplex."

Mulţi din Brest i-au împărtăşit probabil confuzia. Cel puţin din punct de vedere istoric, oraşul era obişnuit cu năvăliri violente ale lumii exterioare. În cei 900 de ani trecuţi de la întemeierea sa, fusese în mod repetat disputat de polonezi, mongoli, ruşi, suedezi şi cavalerii teutoni. Chiar şi în timpurile recente avusese parte de tulburări considerabile. În 1915, ruşii abandonaseră oraşul germanilor, a căror ocupaţie durase până la sfârşitul Primului Război Mondial. Apoi, odată cu prăbuşirea Imperiului Rus în 1917, oraşul ajunsese pentru prima dată pe prima pagină a ziarelor din toată lumea, deoarece, sub numele "Brest-Litovsk", găzduise în martie 1918 tratativele germano-sovietice şi semnarea tratatului de pace dintre cele două ţări care avea să-i poarte numele.

În 1939, însă, evenimentele se succedaseră cu o rapiditate de neînchipuit pentru generaţia anterioară. Departe de încremenirea de durată, fără ieşire, din Primul Război Mondial, campania poloneză din 1939 fusese martora unei revoluţii în tactica militară. Deşi urma să se dezvolte organic, şi încă nu-şi câştigase statutul de doctrină militară oficială, blitzkrieg-ul, cu vârfuri de lance formate din blindate rapide care pătrundeau adânc în spatele inamicului pentru a-i distruge liniile defensive, a vestit o eră nouă în gândirea tactică. Aşa că, deşi aflat departe în estul Poloniei, Brest s-a pomenit rapid în centrul atenţiei germanilor, în primul rând datorită formidabilei fortăreţe din secolul al XIX-lea de la marginea sa din vest, care putea servi ca punct important de apărare pentru forţele poloneze greu încercate. Viteza înaintării germanilor fusese atât de mare, încât atunci când trupele lor au apărut în faţa Brestului pe 13 septembrie, la nici două săptămâni după începerea invaziei, unii locuitori ai oraşului au crezut că soldaţii erau paraşutişti, desantaţi în spatele liniilor poloneze.

Confuzia continua să fie la ordinea zilei când Armata Roşie a intrat în oraş cinci zile mai târziu. Cu excepţia acelor cetăţeni care s-au grăbit să-i salute pe sovietici ca eliberatori, alţii au sperat cu fervoare că Armata Roşie venea să-i ajute împotriva germanilor invadatori, o ficţiune care fusese propagată în mod evident de elemente ale armatei poloneze. Cu toate acestea, declaraţiile oficiale ale autorităţilor sovietice - care fuseseră traduse în poloneză de comandamentul local al Wehrmachtului, într-un exemplu clar de colaborare între cele două state - aveau să anuleze toate speranţele respective, anunţând categoric că invazia Armatei Roşii nu era altceva decât rezultatul presupusului colaps militar şi politic al Poloniei şi avea exclusiv intenţia de a-i proteja pe ucrainenii şi bieloruşii care trăiau acolo. Departe de a se grăbi să înfrunte Wehrmachtul invadator, soldaţii sovietici - care se deplasau în camioane sau ţinându-se de pârţile laterale ale tancurilor - se îndreptau spre vest prin oraş pentru a-i saluta pe omologii lor germani.

Spre sfârşitul dimineţii de 18 septembrie au fost stabilite primele contacte. În tot oraşul, soldaţii germani şi sovietici au început să fraternizeze: verdele-măsliniu a întâlnit "gri-verzuiul" - avangarda revoluţiei comuniste a lui Stalin a ajuns în faţa Wehrmachtului lui Hitler. Precauţi la început, conştienţi de relaţiile lor tensionate anterior, cele două tabere au făcut schimb de raţii alimentare şi au comunicat pe cât de bine au putut prin limbajul semnelor şi bunăvoinţă. O apropiere uşoară a fost împărţirea de ţigări: papirosi, ţigările grosolane, rulate manual ale sovieticilor, erau schimbate pentru articole fabricate în Germania, mult apreciate de soldaţii Armatei Roşii. Tancurile şi maşinile blindate au fost vizitate şi inspectate, iar ambele părţi au spus de fiecare dată că "ale noastre sunt mai bune". În ciuda deosebirilor ideologice, zâmbetele din ziua aceea par să fi fost autentice. Un martor ocular şi-a reamintit că a văzut soldaţi germani pe un trotuar al străzii salutându-şi omologii sovietici de pe trotuarul opus cu cuvintele:
- Comunişti! Buni!

Au fost stabilite şi contacte la niveluri mai înalte. La ora 10.30, un tânăr ofiţer sovietic a sosit într-o maşină blindată la Cartierul General german din oraş. Potrivit consemnărilor germane contemporane, discuţiile ce au urmat au fost "prietenoase" şi preocupate în principal de stabilirea unei linii de demarcaţie între forţele sovietice şi cele germane. Comandantul german local, generalul Heinz Guderian, a fost mai puţin entuziast. El avusese parte de zile grele, pierzându-şi aghiotantul, locotenent-colonelul Robert Braubach, care fusese împuşcat de un lunetist polonez - o "pierdere dureroasă" -, şi fiind apoi obligat să-l ajute pe episcopul Danzigului, Edward O'Rourke, care se trezise în zona de război şi nu dorise să cadă în mâinile sovieticilor. Drept urmare, s-a simţit frustrat că termenul limită convenit pentru o retragere germană din Brest, numai 48 de ore, nu le asigura oamenilor săi timp suficient pentru a-şi evacua răniţii sau a-şi recupera vehiculele avariate. Cu toate acestea, ofiţerului sovietic i s-a servit prânzul şi s-a ajuns la o înţelegere conform căreia predarea oficială a oraşului către sovietici urma să aibă loc în după-amiaza zilei de 22 septembrie.

În dimineaţa predării, pregătirile s-au desfăşurat fără probleme. Conform acordului, forţele sovietice au preluat controlul oraşului şi al fortăreţei sale, începând cu 8.00. Două ore mai târziu, o comisie mixtă s-a întrunit pentru a clarifica eventualele confuzii sau fricţiuni rămase. Curând după aceea, Guderian s-a întâlnit cu omologul său sovietic, generalul de brigadă Semion Krivoşein, comandantul Brigăzii 29 Tancuri Uşoare. Comunist înfocat şi evreu, Krivoşein era un bărbat scund, vânjos, care afişa o mustaţă tunsă scurt ca a lui Hitler. Ca şi Guderian, era un pionier al folosirii tancurilor; este de altfel posibil ca ei doi să se fi cunoscut din perioada petrecută în şcoala de tancuri Kama din Kazan în anii 1920, în timpul unei înfloriri anterioare a colaborării germano-sovietice. Vorbind în franceză, el şi Guderian au discutat despre organizarea unei parade militare comune care să marcheze predarea oficială a oraşului în mâinile sovieticilor. Cu toate că era prea puţin atras de aşa ceva, declarând că oamenii lui erau obosiţi după lungul lor marş spre vest, Krivoşein a acceptat totuşi ca două unităţi să ia parte la o paradă a forţelor Wehrmachtului şi Armatei Roşii în după-amiaza aceea.

La ora 16.00, cei doi generali s-au reîntâlnit pe un podium mic de lemn, care fusese construit în grabă în faţa intrării principale a fostului comandament german, clădirea administraţiei regionale de pe strada Uniunea de la Lublin. Stând în faţa drapelului german Kriegsflagge cu svastică, Guderian zâmbea larg, arătând superb în mantaua cu căptuşeală roşie şi cizmele din piele neagră. Alături, Krivoşein era îmbrăcat similar, în manta din piele cu centiron şi cizme din piele, pentru a-l feri de frigul toamnei.

Înconjurându-i pe cei doi, dincolo de un grup de ofiţeri superiori germani, o mulţime eterogenă de soldaţi din Wehrmacht şi Armata Roşie se înghesuia pe traseul paradei, pâlcuri de gri german amestecându-se cu mantalele din piele neagră ale ofiţerilor sovietici, măsliniul-cenuşiu al infanteriştilor şi combinezoanele negre ale tanchiştilor. Dincolo de ei, civilii mărgineau laturile străzii. Printre ei s-a numărat Raisa Şirniuk, de douăzeci de ani, care şi-a reamintit cum se răspândise vestea despre paradă: "N-a existat niciun anunţ oficial, dar fabrica de zvonuri lucrase bine şi în dimineaţa aceea toată lumea din oraş ştia deja că trupele vor mărşălui pe acolo". Conform unei relatări germane, mulţimea a fost entuziastă şi alcătuită în principal din membri ai comunităţilor non-poloneze din Brest - bieloruşi şi evrei - care au salutat Armata Roşie cu flori şi ovaţii.

Parada a început însoţită de muzica unei fanfare militare. Infanteriştii germani au fost primii, iar uniformele impecabile şi precizia pasului de defilare au atras comentarii admirative din partea spectatorilor. Raisa Şirniuk a fost printre cei impresionaţi de ţinuta lor militară şi a observat că ofiţerul lor comandant îi ţinea aliniaţi, strigând "Langsam, langsam, aber deutlich!" ("Încet, încet, dar ferm!"). Au urmat unităţi motorizate: motociclete cu ataş, camioane şi camionete încărcate cu soldaţi, care tractau piese de artilerie. Tancurile au zăngănit, de asemenea, pe caldarâmul străzii. Pe măsură ce fiecare unitate trecea prin faţa tribunei improvizate, era salutată scurt atât de Guderian, cât şi de Krivoşein, care îşi petreceau restul timpului într-o conversaţie amicală.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer