Mathnawî (Poeme, parabole şi învăţături sufite)

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Jalāl ad-Dīn Rūmī este unul dintre cei mai cunoscuţi maeştri sufi din toate timpurile. Supranumit uneori şi Sultanul Iubirii, Rūmī a fost o personalitate complexă: poet, jurist, cărturar al Islamului, teolog şi mistic, fondator al ordinului Mevlevi (cunoscut şi ca "ordin al dervişilor rotitori", datorită adeziunii adepţilor săi la practica ceremoniei spirituale Sama - ritual complex care include cântul, dansul iniţiatic şi o sumă de alte practici interne).

Lucrarea sa esenţială, Mathnawi, textual "Versetele spirituale", scrisă în persană, este una dintre cele mai citite şi traduse lucrări ale sale. Combinaţie de poezie şi povestiri cu tâlc iniţiatic, lucrarea ne încântă atât prin stilul ei inimitabil, cât şi prin profunzimea cu care, sub aparenţa unor întâmplări banale, autorul ne introduce în învăţătura sufi, de o profunzime şi sensibilitate fără egal.

Mathnawi, un vast poem de 25.000 de versuri, împărţit în şase cărţi sau daftar. Numele îi vine de la forma prozodică folosită, adică distihuri care rimează între ele. Pe bună dreptate poate fi considerată una din marile capodopere spirituale al umanităţii. Ea tratează o extraordinară varietate de subiecte şi cuprinde istorisiri, fabule, parabole, legende şi texte coranice, toate îmbibate de spiritul învăţăturilor sufite. Este o carte ce prezintă viaţa în întregul ei, de la dimensiunea ei mundană şi cosmică până la nivelurile trezirii metafizice. A fost începută pe la 1260 şi a continuat până la moartea lui Rumi. În ciuda dimensiunilor ei impresionante, lucrarea a fost tradusă în Occident începând cu secolul al XIX-lea.

Aminte ia cum sună a jale un fluier ce-i meşterit din trestii
Şi-şi unduieşte viersul blând, cântând despre durerea despărţirii:
"Din clipa-ntunecată când m-au smuls dintre-ale mele trestii,
Cânturile mele au smuls şi ele oamenilor lacrimi.
Mi-am revărsat preaplinul inimii şi-am năzuit să-mi cânt aleanul
Şi să-mi arăt tot dorul ce îl port pentru acasă.
Cel ce departe rătăceşte de căminul lui
Adânc tânjeşte după clipa când s-o înturna.
Iar tânguirea mea ţinteşte către orice suflet,
De-i plin de veselie, ori de-i cuprins de jale.
Şi toţi primesc cântarea mea, căci al lor suflet e-nclinat s-o facă,
Dar nimeni nu pătrunde taina din lăuntrul meu.
Iar cântul meu de jale nu-i străin de taina ce o port în suflet,
Dar ea rămâne ascunsă veşnic pentru urechea ce doar s-asculte vrea.
Căci trupul nu-i despărţit de suflet, nici sufletul nu e străin de trup,
Şi totuşi nimeni n-a zărit vreodat-un suflet".

Nu-i simplu sunet cântul tânguit de fluier, ci pârjol,
Iar cel ce nu-l aude, trăieşte mort fiind!
E focul iubirii cel ce hrăneşte acest cânt,
E drojdia iubirii ce fierbe vinul în pocal.
Fluierul e sfetnic de taină al celor ce iubesc şi nu-s iubiţi;
O, da! Căci forţa cânturilor sale îmi dezveleşte taina ascunsă-n suflet cel mai mult.
Cine oare a simţit otrava şi leacul ei deopotrivă, altundeva decât în cânt de fluier?
Cine-a simţit mai dulce mângâiere, altundeva decât în cânt de fluier?
Fluierul cântă basmul cu al iubirii drum însângerat
Şi deapănă povestea chinurilor lui Majnun.
Toţi suntem robii acestor simţăminte şi nu putem scăpa de ele,
Întocmai cum auzul înclină să asculte şoaptele ce graiul i le-ngână.
Din greaua suferinţă, traiul meu e chin şi plâns în şoaptă,
Zi după zi, viaţa mi se scurge în neagră suferinţă.
De-mi va pieri întreaga viaţă în ăst chin - nu-mi pasă,
De tu-mi rămâi alături, O, Neasemuite şi Unic Neîntinat!

Dar cel ce nu e peşte, curând se satură de apă,
Iar cei ce flămânzesc măsoară timpul mult mai greu;
Şi tot aşa, "Cel Crud" nu înţelege ce-nseamnă a fi "Copt";
Aşa că se cuvine să îmi scurtez prologul.
Înalţă-te, copile! Din legături te smulge şi simte libertatea!
Cât timp vei mai rămâne rob al aurului strălucitor?
Chiar de-o să torni întreg oceanul în urciorul tău,
Deşertăciunea viselor tale nu va dura mai mult de-o zi.
Urciorul poftei de avere nicicând nu are fund,
Iar scoica nu ascunde perla în adânc, pân' ce cochilia nu-i plină;
Doar cel ce-i veşmântat în straie sfâşiate de flacăra iubirii,
E cu adevărat neîntinat de pofte şi păcat.
Închinăciune ţie, atunci, Iubire, o, dulce nebunie!
Tu, care tămăduieşti îndată orice durere omenească!
Tu, neasemuitul vraci ce vindecă mândria şi trufia!
Tu, care eşti a noastră-nţelepciune, precum e Platon printre oameni!
Iubirea înalţă trupurile noastre din ţărnă până-n Rai.
De dragul ei, colinele domoale dănţuiesc,
O, Preaiubite, căci iubirea a dat viaţă Muntelui Sinai,
Când "s-a cutremurat şi Moise s-a prăbuşit într-un leşin".
De m-ar atinge Preaiubitul cu suflarea sa,
Şi eu, asemeni flautului aş izbucni în cântece duioase.
Dar cel ce n-are parte de cei care-i cunosc grăirea,
E mut, deşi poate să vorbească în mai multe graiuri.
Când trandafirul s-a uscat şi toată floarea-i pustiită,
Cântul privighetorii nu mai răsună nicăieri.
Preaiubitul este în tot şi-n toate, cel ce iubeşte doar l-acoperă c-un văl.
Preaiubitul înseamnă tot ce are viaţă, iar cel care iubeşte e neînsufleţit!
Când cel care iubeşte nu îşi mai simte inima însufleţită de Iubire,
El devine asemeni unei sărmane păsări fără aripi. Ce păcat!
Cum să găsesc puterea cumpătul să îmi păstrez,
De nu-mi arată Preaiubitul încurajare, sprijin şi speranţă?
Iubirea cere ca taina aceasta să fie revelată,
Dar ştii tu oare de ce oglinda e întunecată?
Rugina de pe luciul ei demult nu-i curăţată.
Şi oare la ce-i bună oglinda ce nu reflectă chipul?
Căci de-ar fi fost ştearsă de rugină şi de orice pângărire,
Cu-o strălucire fără seamăn ar oglindi SOARELE LUI DUMNEZEU.
O, dragi prieteni, să ascultăm cu toţii o poveste,
Ce poartă-n sine miezul adâncului meu crez.


A fost odată un prinţ, care, în vreme ce se afla la vânătoare, a zărit o fată minunată şi a căzut pe loc în mrejele iubirii. Făgăduindu-i tinerei averi şi comori fără seamăn, prinţul reuşi să o cucerească. Nu trecu mult timp şi fata căzu grav bolnavă. Prinţul trimise după toţi vracii din ţinut. Deşi toţi spuneau: "Prin voia lui Dumnezeu vom afla leacul potrivit", nimeni nu reuşi s-o vindece. Aşa că prinţul se cufundă în rugăciune şi drept răspuns la ruga sa, i-a fost trimis din ceruri un tămăduitor. Acesta îi izgoni pe toţi vracii palatului şi cu multă iscusinţă reuşi să afle adevărata taină a bolii preafrumoasei fete - o dragoste nefericită pe care o purta unui giuvaergiu din Samarkand.

Urmând sfatul iscusitului vraci, prinţul trimise în Samarkand după giuvaergiu şi aducându-l în ţinutul său, îl însură cu frumoasa care suferea din pricina dragostei. Vreme de şase luni, cei doi trăiră împreună în cea mai deplină fericire şi armonie. După ce s-au scurs cele şase luni, tămăduitorul, urmând porunca divină, i-a turnat giuvaergiului o licoare vrăjită, astfel încât acesta să-şi piardă forţa şi frumuseţea. Tânăra şi-a pierdut dragostea pentru el şi s-a reîntors la rege.

Această poruncă divină a fost asemeni poruncii date de Dumnezeu lui Abraham de a-şi înjunghia propriul fiu, Ismail; ea nu este deloc diferită în spirit de fapta acelui înger din ceruri care l-a înjunghiat pe sclavul lui Moise. De aceea, nu se cuvine ca această poruncă să facă obiectul disputei omeneşti, fiind mai presus de înţelegerea muritorilor de rând.


Cel ce iubeşte face dovada dragostei prin suferinţa inimii;
Căci nu există boală mai grea decât durerea ascunsă-n piept.
Leacul îndrăgostitului nu-i de găsit la vraci;
Iubirea este astrul tuturor tainelor lui Dumnezeu.
Îndrăgostitul poate tânji după o iubire sau după alta,
Dar la sfârşit el este atins de însuşi Regele iubirii.
Oricât am încerca să-nfăţişăm, să lămurim iubirea,
De chiar iubim, ne ruşinăm de vorbele ce le rostim.
Multe lucruri se limpezesc de căutăm în vorbe să le desluşim,
Dar dragostea-i mai clară, când neatinsă rămâne de cuvinte.
Când pana se porneşte a scrie stihuri,
Ea scrie-n van când trebui' să vorbească de iubire.
Când se ajunge la al iubirii tainic miez,
Se frânge pana, iar foaia se destramă.
De vrea să o explice, cugetul se înăbuşă asemeni asinului împotmolit;
Doar singură Iubirea poate grăi de dragoste şi îndrăgostiţi!
Doar soarele se poate înfăţişa pe sine,
Iar de îl vezi, nu-ntoarce faţa de la el.
E-adevărat, şi umbrele grăiesc tot despre soare,
Dar numai soarele aruncă lumina vieţii peste toţi.
Umbrele la somn ne îmbie, ca o poveste spusă-n ceas de seară,
Dar când soarele răsare, "luna e îndepărtată cu tărie".
Nimic pe lumea asta nu-i mai minunat ca soarele,
Dar Soarele din suflet n-apune în veci şi nu cunoaşte timpul.
Deşi astrul ce-a noastră lume o luminează e unic şi măreţ,
Putem gândi şi-alţi sori care să-i fie pe potrivă.
Dar despre Soarele din suflet, ce-i mai presus de ceruri,
Nimic concret, nici chiar abstract, nu poate fi rostit,
Căci unde să mai fie loc în plinătatea Lui divină,
Să mai putem gândi şi-alţi sori care să-I fie pe potrivă?


Soarele (Shams) din Tabriz este lumina preacurată,
Un soare, da, un soare, o rază a lui Dumnezeu!
Când slava "Soarelui din Tabriz" s-a înălţat,
Soarele celui de-al patrulea cer s-a înclinat în faţa lui.
Cunoscându-i numele, găsesc că-i potrivit acum
Să aflăm mai multe despre binefacerile sale.
Acest suflet nepreţuit mi-a prins pulpana hainei,
Sorbind adânc mireasma din al lui Yusuf veşmânt;
Şi mi-a grăit: "De dragul prieteniei ce demult ne leagă,
Despre-ale extazului dulci stări te rog să îmi vorbeşti,
Prin care pământul şi cerurile toate sărbătoresc,
Şi-asemeni lor, dar însutit, Raţiunea şi Spiritul se-nveselesc".

Eu am răspuns: "O, tu care de «Prieten» te-ai depărtat
Asemeni unui bolnav ce a fugit de-al lui tămăduitor,
Să nu mă-mpiedici, căci mai presus de mine însumi sunt;
Înţelegere am pierdut, laude nu pot să mai înalţ.
Orice ar spune cineva, a cărui cugetare e astfel rătăcită,
Să înceteze a se făli căci truda îi va fi în zadar.
Orice ar rosti, el îndoiala nu poate s-o alunge,
Şi-i limpede că nu e-n stare să îşi atingă ţelul.
Ce pot să mai grăiesc, când niciun nerv din mine nu răspunde?
Şi cum să-nfăţişez în vorbe ce-nseamnă « Prieten»
Celui care nu se bucură de-al Domnului prieteşug?
Cântarea mea ce-l laudă pe Domnul ar fi dispreţuită,
Căci ar vădi că eu exist, iar existenţa nu-i decât eroare.
Pot oare să descriu o despărţire ce-mi sfâşie simţirea?
Nu, nicidecum, amân pe alt'dată o astfel de-ncercare".
El mi-a răspuns: "Hrăneşte-mă, căci sunt înfometat,
Şi chiar acum, căci «timpul e sabie ascuţită».
O, drag prieten, sufitul este «fiul clipei din prezent».
Şi nu există lege în canonul său să spună: «Mâine».
Să fie oare adevărat că tu nu eşti un sufi adevărat?
Banii strânşi se risipesc de-i dai pe-încredere".

Eu i-am răspuns: "E bine să-nvălui tainele «Prietenului»,
Aşa că ia aminte la-nvăţătura şi pildele ăstor poveşti;
E mult mai bine astfel decât s-arunci lumină peste taine,
Ca mai apoi străinii să le mânjească cu flecăreala lor".

El spuse: "De nu înşeli şi nu te-ascunzi sub vorbe fără noimă,
Grăieşte cu putere şi nu m-oi mânia defel,
O, bărbat, care stăpân eşti peste atâtea vorbe!
Aruncă vălul şi glăsuieşte tare; oare nu-s şi eu dintre aceia
Ce-acoperământ au cerul, asemeni Preaiubitului?"

Eu îi răspund: "Dacă Preaiubitul zărit ar fi de ochii muritori,
Tu n-ai mai dăinui - n-ai mai avea nici formă, nici substanţă.
Înalţă-ţi rugămintea, însă rămâi smerit;
Un fir de iarbă nu sfredeleşte-un munte.
Dacă soarele ce luminează astă lume
Ar fi şi mai aproape decât e, întreaga lume-ar arde până-n temelii.
Stavilă vorbelor îţi pune, şi pleoapa ţi-o închide,
Ca viaţa lumii să n-ajungă o inimă însângerată.
Şi nu mai căuta primejdia aceasta, acest râu însângerat;
Apoi tăcere se-aşternu peste «Soarele din Tabriz»".
Şi el grăi: "Cuvintele îţi sunt fără de capăt,
Ci spune întregul basm de la-nceputuri".


A fost odată un neguţător de ulei care avea un papagal; pasărea îl înveselea cu ciripitul ei vesel şi îi păzea dugheana atunci când neguţătorul era plecat cu treburi. Într-o zi, când papagalul rămase singur în prăvălie, o pisică răsturnă unul dintre borcanele cu ulei. Când stăpânul se întoarse acasă, el crezu că papagalul a făcut pocinogul şi, în mânia sa, l-a certat, jumulindu-i toţi fulgii de pe cap. Iar papagalul amuţi, căci îşi pierduse darul vorbirii. Dar, într-o zi, papagalul zări un om chel trecând pe stradă şi, recăpătându-şi vorbirea, grăi din răsputeri: "Spune-mi, rogu-te, cărui neguţător i-ai vărsat borcanul de ulei?" Trecătorii au râs pe seama papagalului care lua chelia ce vine odată cu vârsta drept pierdere a propriilor lui pene, din cauza bătăii primite.


Simţurile lumeşti sunt trepte ale pământului,
Simţurile spirituale sunt trepte către cer.
De sănătatea simţurilor lumeşti te îngrijeşti cu lipitori,
De sănătatea spiritului "Prietenul" e cel ce are grijă.
Iar dacă sănătatea simţurilor o ai de te-ngrijeşti de trup,
Sănătatea spiritului o ai doar când trupul încetează-a exista.
Sufletul divin domneşte peste trup şi-l nimiceşte,
Dar după toate acestea, el e creat din nou.
Ferice de sufletul, care, iubindu-l pe Dumnezeu,
Şi-a părăsit familie, bunuri şi avere!
Şi-a nimicit căminul, să afle comoara tăinuită,
Şi cu acea comoară l-a făurit din nou în chip mai luminos;
Ferice de cel ce-a stăvilit lumeasca aplecare, purificându-şi calea în ăst chip,
Şi-apoi a împrospătat cu nou şuvoi calea aleasă;
De parcă au fost compuse precum otrava şi-ale ei remedii.


Domnea odată un rege evreu, acela despre care se pomeneşte în sura "Zodiile" şi care se hotărî să stârpească cu totul credinţa creştinească. Astfel, el înălţă un idol uriaş şi porunci ca toţi cei care nu se vor închina acestui idol să fie aruncaţi în văpăile focului. După o vreme, soldaţii regelui văzură o femeie creştină cu un prunc în braţe ce refuza să se închine idolului, iar aceştia îi smulseră copilul şi îl aruncară în foc. Dar pruncul grăi cu glas puternic mamei sale: "Nu te teme, măicuţă! Focul nu mă poate arde; e rece asemeni apei!" Auzind acestea, toţi creştinii adunaţi acolo se aruncară în flăcări şi rămaseră nevătămaţi. Regele mustră focul ce nu îi îndeplinise porunca, dar focul îi răspunse că el este slujitorul lui Dumnezeu, iar puterile sale de a aduce moartea nu trebuie folosite în numele răului. Apoi focul izbucni în flăcări cumplite, ce devorară pe rege şi pe toţi evreii, dimpreună cu el.


Aerul, pământul, apa, focul sunt slujitori ai Celui Atotputernic.
Nouă ne par că-s fără viaţă, dar ele însufleţite Domnului se-arată.
În faţa lui Dumnezeu, focul aşteaptă porunci ca să primească,
Asemeni îndrăgostitului, ce nimic nu făptuieşte din voinţa lui.
De vei freca amnarul de cremene, se va ivi şi focul;
Ci nu greşiţi amestecul de cremene şi-amnar,
Căci, altfel, pârjolul va înghiţi în vâlvătaia lui şi oameni.
Cu toate că amnarul şi cremenea fac focul să apară,
Priveşte, omule prea vrednic, spre înălţimi cereşti,
Căci alta-i cauza - e Cauza dintâi a toate câte sunt!
Cum ar putea o cauză să fie prin sine însăşi, de n-ar fi o alta să o nască?
Şi-această Cauză (primă) o pune pe a doua în mişcare,
Făcând-o, după voie, inertă şi fără de efect.
Această Cauză, ce-i lumină călăuzitoare pentru profeţi,
Este - adevărat grăiesc! - mult mai presus de cauzele secunde.
Gândirea omenească poate să cuprindă aceste cauze secunde,
Ci numai profeţii pătrund cu mintea lucrarea Cauzei dintâi.


Deşi putem închide apa într-un butoi,
Aerul o poate absorbi, căci el îi e temeiul.
El o izbăveşte de strânsură şi-o poartă către matca ei
Pe-ncetul, aşa încât noi nu vedem procesul.
Aidoma şi suflul nostru, încetul cu încetul
Descătuşează sufletele noastre din temniţa vieţii pământeşti.
"Cuvântul drept se-nalţă către El",
'Nălţat din gândul nostru, la El ajunge pur.
Şi fiece suflare a noastră se-nalţă în tării, slăvire aducând lui Dumnezeu,
Sunt darurile noastre, depuse la tronul Veşniciei.
Apoi coboară peste noi, răsplată pentru ruga noastră cea fierbinte,
O, da, răsplată îndoită, binecuvântarea Regelui Măreţ.
De-aceea se cuvine rugi fierbinţi să înălţăm,
Ca robii pământului vrednici să fie de-a primi daruri de la Domnul.
Şi-n chipul acesta, înspre tării şi 'napoi înspre pământ,
Nu se opreşte-n veci astă minune, şi-n veci nu piere.
Pentru-a grăi în limpezi vorbe, minunea-aceasta
Porneşte chiar de-acolo de unde purcede acea dulce mireasmă.


În cartea lui Kalila şi a lui Damnae este istorisită povestea unui leu, care ţinea toate animalele sălbatice din pădurea sa în robie şi îşi făcuse un obicei din a le ataca în fiecare zi şi a alege din rândurile lor hrana ce îi era necesară. În cele din urmă, vietăţile au ţinut sfat împreună şi au hotărât să-i trimită leului în fiece zi o jertfă, atâta vreme cât leul ar înceta să le mai tulbure liniştea cu veşnicele sale incursiuni devastatoare.

La început leul fu neîncrezător în făgăduielile animalelor, spunându-le că el a găsit totdeauna de cuviinţă că este mult mai bine să se încreadă în propriile lui străduinţe. Dar animalele reuşiră să-l convingă că ar face un lucru drept să se încreadă în Providenţă şi în cuvântul lor. Şi pentru a-i da leului o pildă despre zădărnicia strădaniilor omeneşti, animalele îi istorisiră povestea unui om care s-a rugat de Solomon să-l ducă în Hindustan pentru a scăpa de îngerul morţii. Dar în clipa în care a ajuns în oraş, omul din poveste fu lovit de îngerul morţii.

Atingându-şi ţelul, animalele continuară o vreme să-şi ţină făgăduiala. Într-o zi veni rândul iepurelui să servească drept hrană leului; dar iepurele le ceru celorlalte animale să-i îngăduie să încerce un vicleşug. Acestea îl luară în batjocură, întrebându-l cum ar putea un animal aşa nevolnic precum este el să-l păcălească pe leu. Iepurele îi încredinţă că înţelepciunea este de la Dumnezeu şi că Dumnezeu poate alege fiinţe slabe pentru a zădărnici planurile celor puternice. În cele din urmă animalele îşi dădură încuviinţarea de a-l lăsa pe iepure să-şi încerce norocul. Iepurele porni spre culcuşul leului mergând agale şi îl găsi pe acesta cumplit de mâniat. Cerându-şi iertare pentru întârziere, iepurele îi povesti leului cum el, dimpreună cu un alt iepure au fost trimişi drept hrană leului, dar, în drumul lor au fost atacaţi de un leu străin, care l-a răpit pe cel de-al doilea iepure, în ciuda protestelor sale disperate. Auzind aceasta, leul se înfurie peste măsură şi îi porunci iepurelui să îi arate drumul spre vrăjmaşul ce i-a încălcat pădurea peste care el domneşte.

Prefăcându-se a fi înfricoşat, iepurele îl rugă pe leu să-l ducă în spate şi-l îndrumă spre o fântână. Privind jos în apa fântânii, leul zări reflectată în apă imaginea sa şi a iepurelui ce îi şedea pe spate. Crezând că-şi vede vrăjmaşul dimpreună cu iepurele furat, leul se aruncă în fântână şi se înecă, în vreme ce iepurele sări la timp de pe spinarea leului şi scăpă cu viaţă.

Această prostie a leului, care îşi găsi astfel sfârşitul, îi era predestinată, pentru a-l pedepsi că nu s-a încrezut în puterea providenţei lui Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat şi cu Adam, care, deşi cunoştea numele tuturor lucrurilor, potrivit predestinării divine, nu s-a supus unei singure porunci, iar nesupunerea l-a costat atât de scump.


Sălbăticiunile grăiră: "O, înţeleptule prealuminat,
Deoparte lasă prevederea, căci nu te-ajută în lupta cu destinul;
A-ţi face griji, or prevăzător fiind, e chin şi caznă;
Ci tu încrede-te în Providenţă, credinţa e-un lucru mult mai bun.
Nu te-mpotrivi divinelor porunci, o, tu, ce eşti atât de iute la mânie,
Ca nu cumva porunca-aceea să se întoarcă împotriva ta.
Omul ar trebui să fie făr' de voinţă în faţa poruncilor divine,
Ca nu cumva năpasta să-l lovească, de-l mânie pe Stăpânul tuturor".

El spuse: "Într-adevăr; dar, deşi credinţa ar fi al nostru reazem,
Profeţii ne învaţă folos să tragem din mijloacele aflate la îndemână.
Şi nu uita, Profetul cu voce tare a grăit:
«Încrede-te în Dumnezeu, dar priponeşte-ţi a ta cămilă».
Ascultaţi zicala: «Cel ce munceşte îi este Domnului prieten»;
Deşi te-ncrezi în Providenţă, nu uita să-ţi dai singur ajutor.
Mergeţi, o, fatalişti, şi încredeţi-vă şi-n osteneala voastră,
Şi străduiţi-vă să vă-mpliniţi dorinţa, încetul cu încetul.
Spre-a reuşi, la muncă dar, să vă-ncercaţi puterea;
De nu luptaţi pentru ce râvniţi, neputincioşi voi sunteţi".

Iar animalele răspunseră: "Orice ai dobândi de la cel sărman prin străduinţe
Nu-i decât o fărâmă ce nu ţi se cuvine şi-atrage după sine nenorocul.
Aminte ia, îţi spunem iară, încrederea în sine are izvoru-n slăbiciune;
A te bizui pe alte căi e un stigmat ce întinează încrederea perfectă.
Încrederea în sine nu-i prin nimic mai nobilă decât credinţa-n Domnul.
Ce e mai minunat decât să-ţi închini cu totul viaţa lui Dumnezeu?
Sunt mulţi cei ce fug de un pericol şi nimeresc în altul şi mai grav;
Sunt mulţi cei ce fug dintr-o capcană şi nimeresc în ghearele unui dragon.
Omul îşi întocmeşte planuri şi astfel singur se vâră în capcană;
Ceea ce el socoteşte drept viaţă, se va vădi distrugere totală.
Căci el închide uşa după ce vrăjmaşul în casă i-a intrat.
Asemenea a fost şi socoteala ce o întocmise Faraonul.
Pizmaşul rege a poruncit să fie înjunghiaţi toţi pruncii,
În timp ce Moise, pruncul sortit pieirii, era la Faraon acasă.
Privirea noastră suferă de multe slăbiciuni; Ascultă!
Topeşte privirea ta cea pământească în privirea lui Dumnezeu.
Grija ce ne-o purtăm în schimbul grijii Lui e-un târg cinstit;
Căci în privirea Lui găseşti tot ce-ţi doreşte sufletul.
Câtă vreme pruncul nu poate mădularele să-şi folosească,
Îl poartă tatăl său în braţe de părinte.
Dar când devine sigur pe sine şi-şi foloseşte mâinile,
El cade în necazuri şi-n grele suferinţe.
Sufletele părinţilor dintâi, chiar înainte de-a se servi de mâini,
Au lepădat încrederea deplină, plăceri deşarte căutând.
Iar când li s-a dat porunca: «De aci-nainte, îngenuncheat vei fi»,
Vrajba, pofta şi cu lăcomia au pus pe ei al robiei jug.
A Domnului familie suntem şi pruncii Lui ce trebuie hrăniţi.
Profetul a grăit: «Oamenii sunt familia lui Dumnezeu»;
Cel ce trimite din ceruri ploaia pe pământ,
Nu poate oare să ne dea şi pâinea noastră cea de fiecare zi?"

Leul răspunse: "Adevărat; dar Stăpânul tuturor făpturilor
A aşternut o scară dinaintea picioarelor noastre.
Şi pas cu pas, noi trebuie să urcăm spre-acoperiş!
Cuvântul 'fatalism' nu-i potrivit în lumea noastră.
Aveţi picioare - de ce pretindeţi că şchiopi sunteţi?
Aveţi mâini - de ce să vă prefaceţi ciungi?
Când stăpânul aşază o spadă în mâinile sclavului său,
Robul ştie ce-nseamnă, fără a i se spune nimic în plus.
Da, dacă vreţi, acestea sunt îndemnurile Lui către voi.
Când veţi pătrunde cu sufletul aluziile Lui,
Întreaga viaţă o veţi modela dup-aceste îndemnuri.
Iar dacă vreţi aluziile să-I dezvăluie în întregime planul,
Scuturaţi povara şi-ncepeţi de îndată lucrul.
Cel ce îndură, vă face traiul cu mult mai lesnicios,
Cel ce-i capabil se bizuie pe înzestrările ce-aveţi.
Primiţi porunca Lui şi veţi putea s-o şi-mpliniţi;
Una cu El nu pregetaţi să fiţi şi veţi fi voi înşivă uniţi.
Străduinţă-nseamnă ofranda adusă binecuvântărilor cereşti;
Iar voi gândiţi că fatalismul aduce astfel de ofrande?
A mulţumi pentru binecuvântările cereşti înseamnă a le-nmulţi,
Dar fatalismul vă răpeşte aceste binecuvântări.
Fatalismul vostru e-asemeni somnului ce vă apucă-n drum;
Ci nu dormiţi pân' ce nu-ntrezăriţi porţile regescului palat.
Ah! Nu adormiţi, o, fatalişti necugetaţi
Pân' ce n-aţi cules bogatul rod ce creşte în Copacul Vieţii
Ale cărui ramuri sunt veşnic scuturate-n vânt
Şi-al cărui rod e scuturat peste cei adormiţi.
Fatalismul înseamnă a dormi printre tâlhari de drumul mare.
Poate s-aducă pace cocoşul ce vesteşte prea devreme?
De vă prefaceţi şi nu primiţi aluziile divine,
Deşi vă socotiţi bărbaţi, sunteţi numai nevolnice muieri.
Fărâma de cugetare ce-o aveaţi, pierdută e,
Iar capul, lipsit de raţiune, e-o zdreanţă sfâşiată.
Şi cum nerecunoscătorii sunt vrednici de dispreţ,
Ei sunt într-un sfârşit zvârliţi într-al abisului vârtej.
Chiar de vă-ncredeţi în Dumnezeu, încercaţi-vă puterea
Şi luptaţi, bizuindu-vă mereu pe-acordul Celui Atotputernic".


El a grăit: "O, prieteni, Dumnezeu mi-a insuflat un gând.
Adeseori un sfat de seamă primeşte cel ce-i slab.
Înţelepciunea care albinei este dăruită,
Nu o pătrunde leul, şi nici sălbaticul măgar.
Albina îşi umple fagurele cu dulcele lichid,
Căci Domnul îi deschide această poartă a cunoaşterii.
Priceperea cu care Domnul l-a înzestrat pe viermele de mătase
E o cunoaştere ce depăşeşte puterea de-nţelegere a elefantului.
Adam cel pământean primit-a de la Domnul darul numelor.
Astfel că gloria-i ajunse pân' la al şaptelea dintre ceruri.
El a restrâns numele şi gloria îngerilor din cer
Totuşi orbi cu-adevărat sunt cei pe care Domnul la-ndoială îi condamnă.
Cel ce-i închinat de şapte mii de ani (Satana),
A fost îmbotniţat să nu atingă viţelul de un an (Adam),
Ca nu cumva să mulgă laptele cunoaşterii şi al credinţei
Şi să se înalţe chiar spre turnurile cereşti.
Cunoaşterea pe care omul o are de la simţuri e o botniţă
Ce îl opreşte să soarbă laptele cunoaşterii sublime.
Dar Dumnezeu se scurge în inima unei luciri de perlă
Ce nu este de-aflat în mări şi nici în ceruri!"

"Câtă vreme veţi fugi după vedenii, bieţi adoratori ai formei ce sunteţi?
Sufletele voastre, goale de substanţă, rămân încă la forme.
Dacă tiparul omenesc ar fi înfăptuit de om,
Ahmad şi Abu Jahl ar fi unul şi acelaşi.
Pictura de pe ziduri aduce mult cu-n chip uman,
Dar, priviţi, ce mult lipseşte acestei forme goale.
Chiar viaţa-i văduvită de-această înfăţişare omenească.
Mergeţi! Căutaţi perla ce-n veci nu-i de aflat.
Pe pământ, capetele leilor s-au înclinat
Când Domnul a dat cu putere câinelui celor Şapte Adormiţi.
Ce-nsemnătate să mai aibă nevolnica-i înfăţişare
Când sufletul s-a cufundat în marea de lumină?"


În drumul său spre leu, iepurele a zăbovit,
Scornind o păcăleală ca să-şi salveze pielea.
La drum s-a aşternut după mult timp,
Având pentru duşman un vicleşug meşteşugit.
Câte lumi îmbrăţişează principiul Raţiunii!
Cât de adânc e-oceanul nesfârşit al Raţiunii!
Într-adevăr, a omului Raţiune e o întinsă mare.
O, soare, oceanul te cheamă în el să te-afunzi.
Pe-acest măreţ ocean formele omeneşti
Plutesc rătăcitoare, asemeni bulelor ce ies la suprafaţă;
Da, asemeni cupelor ce stau la suprafaţă până ce-s umplute;
Şi când sunt pline, aceste cupe se scufundă-n apă.
Oceanul Raţiunii nu poate fi văzut nicicând;
Văzuţi sunt numai oamenii care-s dotaţi cu raţiune;
Sub orice chip oceanul s-ar înfăţişa,
El va trimite-n larg miile de stropi ce îl compun.
Până când inima nu-L va vedea pe Cel ce tăinuieşte totul,
Până când nu va descoperi Arcaşul ce departe ţinteşte,
Ea îşi va crede calul pierdut, în timp ce buimăcit
Îşi mână armăsarul încolo şi încoace;
Va crede că sireapul e pierdut, pe când în tot acest răstimp
Nărăvaşul cal îl poartă ca vântul şi ca gândul.
Cu-adâncă disperare omul ce-i nesăbuit
Aleargă din uşă-n uşă, căutând şi întrebând:
"Cine şi unde este cel ce mi-a furat sireapul?"
Ei îi răspund: "Dar ce-i acesta de-l călăreşti chiar tu, stăpâne?"
El zice: "E-adevărat, e-un armăsar; dar unde este calul meu?"
Ei îi răspund: "Priveşte în adâncul tău; sireapul tău e-acolo".

Adevăratul Suflet pierdut este vederii şi pare îndepărtat;
Tu eşti asemeni urciorului cu fundul plin, dar e uscat la buză;
Cum ai putea vreodată să distingi ce-i roşu, verde, stacojiu
De nu ai fi în stare să vezi întâi lumina?
Iar când vederea ţi-e orbită de culori,
Culorile acestea lumina-ţi vor ascunde.
Când amurgul învăluie culorile în bezne,
Tu zorile aştepţi, spre-a le vedea-n lumină.
Aşa cum tu nu poţi vedea culorile făr' de lumină,
La fel se-ntâmplă cu culorile minţii dinlăuntru.
Culorile lumii se nasc din a soarelui lumină,
Culorile dinăuntru răsar din Lumina din înalt.
Lumina care luminează ochiul e şi Lumina inimii;
Lumina ochiului purcede din Lumina inimii.
Dar lumina ce-aprinde inima e lumina Domnului,
Şi-i cu totul diferită de lumina simţurilor şi-a raţiunii.
Noaptea nu este lumină, culorile nu pot fi întrezărite;
În felul ăsta ştim ce e lumina, prin opoziţie cu întunericul.
În timpul nopţii nu poţi zări culori, căci nu mai e lumină.
Cum ar putea culoarea să fie un atribut al beznei întunecate?
A privi spre lumină asemeni e cu a privi culorile;
Contrariul revelează contrariul, aşa cum albul descoperă ce-i negrul.
Contrariul luminii arată ce-i lumina
Şi astfel culorile sunt înţelese prin termenii opuşi.

Durerea, suferinţa, de Domnul au fost create întru acest scop:
Ca să-nţelegi mai lesne şi fericirea s-o trăieşti prin ce are ea opus.
Lucrurile neştiute se-arată prin ale lor contrarii;
Dar, cum Dumnezeu nu are opus, El rămâne veşnic neştiut.
Lumina lui Dumnezeu n-are opus pe scara creaţiei
Prin mijlocirea căruia vederii să se-nfăţişeze.
"Privirile nu Îl ating, însă El atinge privirile."
Ia aminte la aceasta, gândindu-te la Moise pe Muntele Sinai.

Distinge forma de substanţă, aşa cum diferit e leul de deşert,
Ori cum e sunetul vorbirii de gândul care-l mână;
Tu nu cunoşti unde se află Oceanul întins al cugetării;
Şi totuşi, când întrezăreşti ale vorbirii valuri,
Tu ştii că Oceanul minunat se află la temelia lor.
Când valurile gândului se nasc din Marea Înţelepciunii,
Ele capătă de-ndată forma sunetului vorbirii.
Şi aste forme ale vorbirii se nasc şi mor din nou,
Apoi aceste valuri iarăşi se întorc în larg.
Forma se naşte din Ceea ce este fără formă,
Şi totul se repetă: "Noi ne întoarcem cu adevărat la El".
Căci pentru tine fiece clipă moare şi se "întoarce".
Mustafa a spus: "Lumea durează doar o clipă".
Aşa şi gândul e-o săgeată trimisă de Domnul în văzduh.
Cum ar putea rămâne ea în aer? Se-ntoarce iar la Domnul.
În fiece clipă lumea se-nnoieşte, şi noi asemeni ei,
Şi totuşi, rămânem ignoranţi de-această înnoire.
Viaţa, asemeni aburului din apă, se reînnoieşte iar şi iar,
Deşi în aparenţă pare să fie continuă ca formă.
Şi-aparenta continuitate se naşte din rapida reînnoire,
Întocmai cum scânteia rotită-i iute de jur-împrejur.
Dacă o singură scânteie e repede învârtită-n cerc,
Ochiului îi pare un singur foc ce arde neîncetat.
Şi-nşelătoarea formă iscată de repedea mişcare,
Arată cu tărie iuţeala cu care scânteia-i mânuită.
De-l căutaţi pe discipolul cel mai profund al tainei,
Iată-l! E Husam-ud-Dîn, bărbatul cel mai exaltat dintre toţi!

Ferice de cel ce şi-a tăiat din carne cu lancea-ascuţită,
Aşa încât deasupra rănii să crească-o altă carne, mai curată;
Ferice de cel ce-a năruit cetatea spre a-i alunga pe cei fără credinţă
Şi a-ntărit-o mai apoi cu turnuri, ziduri, parapete - sute.
E oare cineva care să poată spune cum e lucrarea Harului divin?
Eu fost-am nevoit s-o înfăţişez doar prin aceste pilde.
Uneori apare sub o înfăţişare anume, alteori alege alte chipuri.
O, da, când e în joc credinţa, domneşte confuzie şi tulburare.
Nu e aidoma cazul celui ce faţa şi-o-ntoarce de la Domnul,
Cu cel ce s-a cufundat şi e absorbit în El cu totul.
Cel din urmă priveşte totdeauna doar către Dumnezeu,
În vreme ce faţa primului arată o nemăsurată încredere în sine.
Priveşte chipul fiecăruia şi cumpăneşte cu temeinicie,
Căci poate te ajută să recunoşti chipul Adevărului.
De vreme ce sunt mii de demoni cu-nfăţişare omenească,
Nu-i bine să te alături oricui şi făr' de cumpănire.
Atunci când păsărarul sună din fluierul amăgitor,
Vrând s-ademenească păsări înspre a lui capcană,
Zburătoarele aud văzduhul vibrând de viersul altei păsări,
Şi coborând din ceruri, nu află decât plasă şi cuţit.
Asemenea şi ipocriţii mârşavi fură cuvintele dervişilor,
S-ademenească oamenii de rând prin josnica minciună.
Faptele binelui răspândesc numai lumină şi căldură,
Faptele răului - doar înşelăciune şi lipsă de ruşine.
Ei înspăimântă omul simplu înfăţişându-i un leu umplut cu paie,
Şi îl numesc pe falsul Musailima cu numele de Muhammad.
Dar lui Musailima i-a rămas numele de "Mare mincinos",
În vreme ce lui Muhammad i se mai spune "Fiinţa desăvârşită".
Vinul lui Dumnezeu răspândeşte a moscului mireasmă,
Vinul răului împrăştie în jur doar boli şi suferinţă.


Trăia odată un rege evreu ce obişnuia să-i persecute pe creştini, dorind să le înlăture credinţa. Vizirul său l-a convins să încerce un vicleşug; anume, să-l mutileze chiar pe el, pe vizir, şi să-l alunge de la curtea sa, aşa încât acesta să se poată strecura în mijlocul creştinilor şi să împrăştie zâzanie printre ei. Sfatul vizirului a fost urmat.

Vizirul a ajuns printre creştini şi i-a convins că a suferit mult de pe urma credinţei sale creştineşti. Nu după mult timp, el câştigă un loc de cinste printre ei, fiind socotit un sfânt martir şi un învăţător apostolic. Doar câţiva înţelepţi i-au simţit înşelătoria; dar cea mai mare parte a creştinilor au fost cu totul înşelaţi de el. Creştinii erau împărţiţi în douăsprezece grupuri, fiecare având în frunte un conducător. Fiecăruia dintre aceşti conducători, vizirul le-a înmânat în taină câteva reguli religioase, având grijă ca fiecare să primească instrucţiuni diferite şi chiar opuse faţă de cele ale celorlalţi conducători. Un set de reguli prescriau postul, un altul - milostenia, altul - credinţa, altul - faptele ş.a.m.d.

După toate acestea, vizirul se retrase într-o peşteră şi refuză cu desăvârşire să mai iasă la lumina zilei pentru a-şi îndruma discipolii, oricât îl rugau aceştia. Dar apoi îi chemă la el pe cei doisprezece conducători în mare taină şi îi numi pe fiecare în parte urmaşul său de drept, sfătuindu-i să urmeze întocmai poruncile prescrise pentru fiecare în parte şi să îi înrobească pe ceilalţi conducători care ar dori să se întroneze drept îndrumător al creştinilor.

După ce a dat aceste din urmă porunci, vizirul se înjunghie. Drept urmare, fiecare conducător s-a proclamat urmaş al vizirului şi astfel creştinii s-au împrăştiat în multe secte şi duşmănia domnea printre ei, aşa cum fusese plănuit. Însă înşelăciunea diabolică n-a reuşit întrutotul, căci un grup de creştini numit "Ahmad" a rămas credincios creştinismului, aşa cum este menţionat şi în Evanghelie, şi astfel ei nu au împărtăşit soarta risipirii celorlalţi.


Cu miile creştinii în juru-i se-adunau,
Unul după altul s-au strâns pe calea sa.
Apoi le-a propovăduit despre taine,
Tainele Evangheliei şi ale rugăciunii.
Le-a predicat în vorbe-nfierbântate
Despre faptele şi vorbele lui Mesia;
Predicator al îndatoririlor religioase părea,
Însă chemarea lui era o-amăgitoare plasă ţesută pentru păsări.
Şi astfel cei ce-l urmau pe profetul 'Isa (Hristos)
Au fost înşelaţi de viclenia ăstui suflet diabolic.
Amesteca în vorbe multe doctrine tainice
Despre devoţiune şi puritate sufletească.
Îi învăţa să ţină la mare cinste adorarea divinităţii,
Dar să zică despre păcatele ascunse: "Ce importanţă au?"
Strop cu strop, ei au sorbit predicile acestui înşelător al sufletului,
Aşa cum trandafirii îşi lasă mireasma absorbită de usturoi.
Despicătorii firului în patru şi cei ce îi urmează
Orbiţi cu toţii sunt de-aceleaşi vorbe şi de-aceleaşi predici.
Creştinii şi-au dăruit lui inimile cu ardoare,
Căci omul simplu nu pregetă de-i vorba de credinţă.
Adânc în sufletele lor şi-au răsădit iubirea pentru el,
Şi şi-au închipuit că este Trimisul lui Hristos;
Da, chiar el, acest amăgitor şi blestemat Dajjal!
O, Doamne, vino de ne scapă! Tu, pavăză neasemuită!
O, Doamne, sunt pretutindeni plase şi capcane,
Iar noi, înfometaţi şi slabi asemeni unor păsări,
Picioarele ne prindem în plasa-ntinsă iscusit.
Pe-oricare dintre noi, o Doamne, de-ar fi chiar şoimul din Simurg!
Tu ne eliberezi mereu şi ne îndrumi pe calea-adevărată,
Dar noi zburăm din nou, căzând iarăşi în plasă, o, Doamne Atotputernic!


În fiece noapte Tu ne eliberezi sufletele din trup
Şi din capcana lui, purificându-le asemeni tăbliilor şterse.
În fiece noapte sufletele sunt scoase din cuşca lor,
Şi-s libere - de trup nestăpânite, dar nici stăpâne peste trup.
La timp de noapte încarceraţii nu ştiu că nu sunt liberi,
La timp de noapte regii nu ştiu nimic de marea lor putere.
Şi-apoi nu mai există gând pentru câştig sau risipire,
Iar grija înspre nimeni nu se-ndreaptă, oricine ar fi el.
Starea "cunoscătorului" e-aceasta, chiar şi când eşti treaz,
Căci spune Dumnezeu: "Tu treaz îl socoţi, deşi el doarme",
Ochi închizând ziuă şi noapte la treburile acestei lumi,
Asemeni unui penel condus de mâna celui care scrie.
Cel ce nu vede mâna care cu-adevărat aşterne slova,
Va socoti că pana, singură mişcându-se, scrisu-a făurit.
De va dezvălui "cunoscătorul" tainele acestei stări,
Ar jefui pe omul simplu de somnul simţurilor sale.
Sufletul lui rătăceşte într-un pustiu ce n-are asemănare;
Asemeni trupului, sufletul său cu-odihna se desfată;
Dar când e-ademenit din nou în cuşcă,
Se tânguie, cerând oblăduire de la Cel Puternic.


Califul grăit-a către Laila: "Eşti tu aceea pentru care
Majnun şi-a pierdut capul cuprins de nebunie?
Căci nu eşti mai frumoasă decât frumoasele pe care le cunosc".
Ea îi răspunse: "Ci, taci; căci tu nu eşti Majnun!"
Dacă ai avea tu ochii lui Majnun,
Cele două lumi s-ar dezvălui privirii tale.
Tu vieţuieşti prin simţuri, Majnun e mai presus de sine însuşi.
A judeca iubirea în stare de trezie, trădare-nseamnă.
Cu cât un om e treaz şi judecă iubirea, cu-atât mai mult el doarme în iubire;
Iar de e treaz şi judecă iubirea, mult mai rău e decât de a dormi mereu.
Trezirea încătuşează-amarnic sufletele noastre,
Şi sufletele cad pradă diverselor capricii,
Fricii de sărăcie sau gândurilor de câştig.
Ele nu mai trăiesc în puritate, nici în demnitate,
Nici strălucire, nici visu-nalt spre cerul ocrotitor.
Ci doarme cu adevărat acela ce râvneşte la fiece capriciu
Şi se dedă la împlinirea oricărei fantezii.


El întocmi câte un hrisov pentru fiecare,
Şi-n fiecare o altă-nvăţătură arătă;
Pergamentele aveau înţelesuri cu totul diferite,
Unu-l nega pe altul; şi-aşa erau chiar toate.
Într-unul calea postului şi-a înfrânării
Era socotită temeiul adevăratului devotament divin.
În altul era scris: "Nimic bun n-aduce această înfrânare; cu-adevărat, calea de urmat nu-i alta decât mila".
În altul era scris: "Postirea şi cu mila ce tu le săvârşeşti
Menite sunt să te socoţi asemenea lui Dumnezeu;
De vrei credinţa să păstrezi, fii resemnat, împlineşte voia Lui
Şi când e bunăstare, şi când dai de necaz;
Virtuţile toate nu sunt decât capcane".
În altul era scris: "Doar faptele sunt de folos;
Doctrina credinţei fără fapte e pură înşelăciune".
În altul era scris: "Poruncile şi interdicţiile nu sunt Legi,
Ci ele fac dovada slăbiciunii ce ne-a cuprins pe toţi,
Ca noi, văzând că nu putem a le-mplini de tot,
Plini de umilinţă să mărturisim a Domnului putere".
În altul era scris: "A te făli cu propria ta neputinţă
E nerecunoştinţă faţă de divina milă ce înspre noi se-ndreaptă.
Ia seama mai degrabă la puterea ta, căci toată de la El purcede.
De vrei dumnezeiescul har să-l dobândeşti,
Cunoaşte a ta putere, căci vine de la Dumnezeu".
În altul era scris: "Nu lua aminte la ce-înseamnă tărie sau neputinţă;
Orice îţi rătăceşte privirea de la Domnul e doar un idol meşterit".
În altul era scris: "Nu stinge torţa pământească
Ce poate fi chiar flacăra ce luminează-o omenire-ntreagă.
De nu te porţi cu luare-aminte şi vei uita de ea,
Vei stinge-n toiul nopţii lampa ce uniţi ne ţine".
În altul era scris: "Tu stinge torţa fără teamă,
Căci în loc de-o singură plăcere, te-oi bucura de altele ce-s mii.
Stingându-se lumina, sufletul se-nveseleşte.
Şi Laila ta e-atunci la fel de curajoasă precum e şi Majnun al ei.
Cel ce devotamentul îşi arată renunţând la astă lume,
Lumea-i stă mereu alături, pururea îl însoţeşte".
În altul era scris: "Orice ţi-ar fi dăruit Domnul
Creându-te pe tine, a-nfăptuit să-ţi fie ţie bine;
O, da, să-ţi fie mângâiere şi bucurie ţie. Primeşte, atunci,
Şi nu te număra printre acei ce practică-nfrânarea".
În altul era scris: "Renunţă la tot avutul tău,
Căci nu-i păcat mai blestemat ca lăcomia".
(Ah! Cât de multe căi sunt arătate aici
Şi, de dragul vieţii, pe fiecare cale merge câte-o sectă!
Oh, de-ar fi uşor de dobândit calea cea dreaptă
Orice evreu ar fi găsit-o până acum!)
În altul era scris: "Calea cea dreaptă poate fi aflată,
Căci viaţa inimii e-a sufletului hrană.
Orice ar bucura simţurile omeneşti,
Nu poartă roade, asemeni sării risipite în deşert.
Urmarea acestor bucurii e remuşcarea,
Acest fel de negoţ aduce numai pagubă.
Pe termen lung, lipsit e de-orice câştig;
Iar la sfârşit, numele ce-l poartă e «dezastru».
Deosebiţi, atunci, cu grijă, ce-i de folos şi ce nu e,
Aminte luaţi la preţul unui lucru şi cântăriţi de merită sau nu".
În altul era scris: "Alege tu Îndrumătorul înţelept,
Dar grija pentru rezultate n-o pune în demnităţi şi-onoruri".
(Fiece sectă concepe aceste rezultate în chipuri diferite,
Şi astfel, fatalmente, toţi oamenii greşesc.
Adevărata prevedere nu-i simplă potriveală de cuvinte,
Căci altfel, diferenţele nu s-ar fi ivit nicicând.)
În altul era scris: "Tu însuţi eşti adevăratul tău stăpân,
Căci tu nu eşti străin de cel ce e Stăpânul tuturor;
Fii om cu-adevărat, nu vita de povară a altcuiva!
Urmează-ţi propriul drum şi ţine-ţi judecata dreaptă!"
În altul era scris: "Tot ce vedem e Unul.
Oricine-ar spune că sunt doi, are vedenii".
În altul era scris: "Şi-o sută sunt tot unul".
Dar cine crede asta este-un om smintit.
Fiece hrisov are, retoric, un altul izvodit pe dos,
Ce-n formă şi substanţă cu totul i se-opune,
Şi astfel toate laolaltă nu se potrivesc nicicum.


Această carte face parte din Campania Naţională Te aşteptăm în librărie!, 2019. Mai multe detalii despre campanie aici.