Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Ad Acta


Patrik Ouředník, traducere de Helliana Ianculescu

16.10.2019
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Patrik Ouředník
Ad Acta
Editura Vremea, 2019

traducere din limba cehă de Helliana Ianculescu.
 Citiţi epilogul acestei cărţi.

***
Intro

După succesul răsunător al Europenei (2001) şi al Momentului prielnic 1855 (2006), autorul se reîntoarce, în Ad Acta, la universul aparent limitat al Pragăi post-comuniste, care devine pretext şi mijloc pentru sondarea unor teme universale, printre care relaţia dintre individ şi societate, tranziţia de la un sistem politic la altul sau rolul şi natura creaţiei literare în contemporaneitate.

*
Fragment

3

Cei mai răi erau desigur adolescenţii. Numiţi înainte tineret, avangarda societăţii noastre, păşind pe urmele părinţilor lor, care nu reuşiseră să fie decât o ariergardă. Mai apoi, odată cu schimbarea regimului, tineretul a fost înlocuit cu tineri mai puţin importanţi şi cu o înfăţişare mai modernă, care se potriveau mai bine noilor timpuri.
- Vă plac tinerii? Nu!
- Iubiţi tinerii?! Nu!!
- Aveţi ceva împotriva tinerilor? Jawohl!!!

Pe vremea când Dyk mai era încă la şcoala generală, termenul adolescent însemna un delincvent juvenil care din senin te lovea în cap în timp ce coborai liniştit pe scările de la şcoală, te lua de ceafă ca pe un iepure şi încerca să îţi ia mărunţişul pe care ţi-l dăduse mama ca eventual să îţi cumperi un croissant. După ce mai târziu Dyk a intrat în categoria tinerilor, mult deasupra lui se aflau alţii, nişte tineri cu vechime mai mare, care îl loveau în cap, sâsâiau la lolitele de la fabrica de textile din apropiere şi, cu o mişcare obişnuită a arătătorului, îşi storceau coşurile de lângă nas. Şi Dyk, chiar fără să se străduiască, s-a încărcat atât de mult, s-a prostit într-atât încât până astăzi îşi amintea cu o scârbă amestecată cu neîncredere cum îi lovea cu pumnii în cap pe colegii de şcoală mai mici, le băga degetele în gât atunci când coborau încet pe scări în jurul lui, sâsâia la lolitele de la fabrica de textile apropiată, îşi storcea cu nonşalanţă coşurile de pe faţă şi ţinea în buzunarul de la spate un pieptene soios.

Puberii! Adolescenţii! Fui! Privirile lor de viţel! Mutrele lor placide! Convingerea de turmă despre propriul lor caracter excepţional! Prostia care se naşte din adâncurile preistoriei larvare! Acel ego de dinozaur căruia ajunge să-i şopteşti Sieg Heil, Slavă comunismului sau Think different!

Şi după ce analfabeţii ăia izbutesc să facă sex, îşi doresc atât de mult să îi anunţe pe ceilalţi despre triumful lor orgiastic, încât trebuie să închizi fereastra într-o zi caniculară.

4

Banca lui Dyk se găsea, de fapt, într-o piaţă sătească, care pe o latură era mărginită de o biserică modestă, dar barocă, iar pe cealaltă de fostele grajduri, astăzi muzeul Andy Warhol. Grajdurile făcuseră parte dintr-un mic castel de vânătoare, astăzi Academia de arte plastice; în regimul trecut aici se aflase muzeul mişcării de rezistenţă muncitorească. Însăşi Academia era ascunsă în spatele primei alei din parcul care ocupa aproape un sfert din oraş. Cartierul, locuit în cea mai mare parte de vechi localnici, se remarca prin liniştea lui, din ce în ce mai preţioasă în noul mileniu, când un ţărănoi oarecare a dat năvală în Europa. Singura pată remarcabilă a împrejurimilor pastorale o formau cele câteva case de raport locuite de nişte familii de ţigani. Ţiganii, numiţi de asemenea romi sau baragladine, vorbeau o limbă ciudat de neinteligibilă, ceea ce tulbura atitudinea paşnică a cetăţenilor de origine neromă, numiţi gagii sau brânzari; invazia unei alterări lingvistice năştea în ei sentimentul neplăcut că lumea este ori prea mare, ori prea mică.

Lângă parc se aflau biserica şi un mic cimitir, care, lucru de mirare, rezistase entuziasmului pentru evacuări al comunismului şi elanului constructor al capitalismului timpuriu. Curând începuse să umble zvonul că o firmă canadiană venise cu oferta de a construi o casă cu trei etaje şi terasă. Construcţia urma să se sprijine pe nişte coloane, în aşa fel încât cimitirul să nu fie afectat, deoarece respectul faţă de înaintaşi era un reflex natural al oamenilor de afaceri canadieni. La primul şi la al doilea etaj urma să fie deschis un supermarket sau un supermagazin, iar la etajul trei aveau să fie plantaţi tei şi cenuşeri la umbra cărora cetăţenii să poată privi acoperişul bisericii şi să fie amenajat un loc de joacă pentru copii, cu pereţi suedezi, pe care aceştia să se caţăre, şi cu nisip, ceea ce trebuia să creeze o simbioză sugestivă cu cimitirul de la parter: joacă-te, joacă-te, oricum vei muri. Canadienii s-au obligat să amenajeze frumos cimitirul devastat, să înlocuiască crucile şi pietrele funerare sparte cu altele noi şi, în general, să vină în toate felurile posibile în întâmpinarea răposaţilor şi a praghezilor, până acum majoritari.

Pe zidul cimitirului erau scrijelite mai multe inscripţii. Prezicerile (M. o iubeşte pe J., Romane, pupă-mă în fund şi Cine citeşte asta e un bou) erau completate de două inscripţii ambiţioase, una interogativ-carteziană (Lída este o curvă, David o iubeşte pe Lída, David este un curvar?), cealaltă prudent-optimistă (Dacă cineva îl citeşte pe P. Verlaine, să-şi scrie aici numărul de telefon sau e-mailul).

Din când în când, în piaţă dădea buzna câte un turist doritor de artă pop şi de avangardă, dar acestea erau evenimente relativ rare. Muzeul se afla în afara traseelor turistice şi doar puţini vizitatori străini erau la curent cu faptul că Andy Warhol a fost de fapt ceh, adică slovac, ceea ce e totuna, cel puţin în cazul lui Warhol, originar din Pittsburg. În rest, majoritatea oamenilor care au realizat ceva pe această lume au fost de origine cehă: Sigmund Freud, Madeleine Albright et passim. Slovacia, oricât de separată ar fi, numără alţi viitori cehi celebri, suflete delicate într-un corp plin de viaţă; Andrej Warhola a fost unul dintre ei.

Cartierul avea reputaţia că oferă un cadru liniştit şi datorită prezenţei parcului. Nu era potrivit pentru prostituţie, iar pentru traficanţii de droguri era prea departe de centru. Dacă nu ar fi fost numărul în creştere al nebunilor care, la orele dimineţii şi ale serii, practicau activitatea numită Djo-Ging menită să înlocuiască exerciţiile de înviorare din faţa ferestrei deschise cu vedere la fabrică, puţine lucruri ar fi dovedit, la o privire superficială, că şi aici se întorcea roata istoriei.

Unica dovadă reală a evoluţiei istorice se afla pe platforma artificială ridicată în parc. În locul unde cândva se înălţa generalissimul Stalin, victima celui de-al douăzecilea congres al PCUS, astăzi se află un pendul uriaş care reprezintă într-o măsură cuviincios de egală între mecanică şi simbolistică, mişcarea timpului. În cursul penultimului an din secolul trecut, promovat de mass-media la nivel de ultimul, sub pendul a fost montat provizoriu un ecran cu leduri, din care se scurgeau secundele care despărţeau oraşul de prezumatul sfârşit de veac. Între întâi ianuarie şi ultimul decembrie 1999, din fostul monument al generalissimului Stalin au trecut 31 536 000 secunde. De la pretinsul sfârşit al veacului au mai trecut încă 111 758 400, una la fel de împlinită ca cealaltă. Dar astăzi, prieteni, astăzi putem să vorbim deja despre secolul trecut fără să avem idei preconcepute, cu o privire de ansamblu şi o judecată la rece, iar în capitolul despre evoluţia tehnicii de război, generalissimul ocupă un loc lângă Pericle şi bomba atomică stă alături de obuzierele asiriene şi tunurile din lemn din bătălia de la Crécy. Nu că în veacul nou secundele ar trece într-un mod mai inteligent, ferească Dumnezeu, se gândea uneori Dyk, cu speranţa că acesta va fi poate ultimul. Nu era totuşi posibil ca acest experiment să continue la nesfârşit. Ca fost student al facultăţii de ştiinţe naturale şi mai târziu cunoscător al vieţii caridelor, Dyk era conştient de faptul că în natură existau alternative. Poate că odată furnicile vor avea un cuvânt de spus. Sau meduzele. Ce larmă va fi atunci! Deocamdată însă nimic nu dovedea acest lucru, în pofida gălăgiei ecologiştilor, a scăderii numărului gheţarilor şi a reducerii spermei din organismele speciilor civilizate, dar o sută de ani este o perioadă lungă, darămite o mie. Pe moment continuau să existe vechiul şi cunoscutul colector de războaie, epidemii de ciumă provocate de foamete, schilozi ucigaşi şi schilozi plini de bube, dar meduzele nu sunt atât de proaste cum ar părea, iar dorinţa lor de putere este la fel de pătimaşă - este suficient să te uiţi la ele cum înghit cu voluptate şi conştient tot ce le vine la gură.

5

Şi uite, acum altcineva se apropie agale. Un bărbat voinic cât muntele, plesnind de sănătate, un idiot dintre ăia pe care şi bolile îl ocolesc. În mână ţine o sacoşă din plastic.
- Ce vreme frumoasă, nu-i aşa?, exclamă foarte vesel.
- A, domnul Krebs!

Domnul Krebs se opri în faţa băncii.
- Ei, ce mai faceţi pensionarilor? Îmi faceţi şi mie loc, dacă şi eu sunt unul dintre voi?

Doamna Procházková se lipi de Dyk, sperând că domnul Pražák - bărbatul cu bască - se va mişca în partea cealaltă, iar ea va ajunge între domnul Dyk şi domnul Krebs. Domnul Dyk şi domnul Krebs erau favoriţii doamnei Procházková. Doamna Procházková aprecia mai ales cultura domnului Dyk, în timp ce domnul Krebs i se părea un tip amuzant.

Mişcarea a reuşit. Domnul Pražák aproape alunecă de pe bancă atunci când namila de Krebs s-a aşezat între el şi doamna Procházková.
- Asta viaţă!, spuse domnul Krebs. Cumperi un filtru, curge! Îl dai la reparat, nu curge! Hahaha!
Păi, am zis asta, se gândi tresărind Procházková.

Apoi spuse:
- Dvs., domnule Krebs, mereu glumiţi, dar pe doamna Horáková a călcat-o maşina.
- A murit?, întrebă înveselit domnul Krebs.
- Se zice că s-a târât până acasă şi mai avea ochii larg deschişi. Ca stelele, a spus domnul Dyk.
- Ca stelele?
- Îi străluceau ca stelele. Trebuie să fi fost un şoc. Avea capul plin de sânge.
- Cu capul nu spargi un zid, trebuie să îl sfărâmi. Hahaha!
- Vai, domnule Krebs!

6

Doamna Horáková nu a murit în urma accidentului. Autoturismul nu a avut nicio vină. Abia a atins-o, după ce a înaintat hurducăind, până la colţul străzii Lomnická. Doamna Horáková a căzut, s-a lovit la genunchi şi şi-a rupt ciorapul. A ajuns acasă, înjurând şi şchiopătând. Aici a dat drumul la gaz, a deschis cuptorul şi a băgat capul înăuntru. Se spune că femeile, mai ales la o vârstă înaintată, manifestă foarte rar înclinaţii suicidale, şi dacă se gândesc mult până să facă acest pas, aleg de obicei mijloace mai puţin radicale decât bărbaţii. Dar statisticile reflectă viaţa indivizilor într-un mod doar imperfect: în această privinţă, doamna Horáková ieşea din tiparul unei reprezentări sexuale. Era sătulă, sătulă până peste cap. De surorile ei, de copii, nepoţi, de umblatul pe la doctori, de blonda de la magazinul cu autoservire, de şoferii care nu respectau trecerea pentru pietoni. Ba chiar şi de domnul Dyk, cu care putea să vorbească despre orice, care ştia atât de multe lucruri şi alături de care şedea pe bancă sau se plimba în parc când era vreme frumoasă, ba de câteva ori l-a invitat acasă la ea duminica la prânz, ea era văduvă, el - văduv -, ea vorbea despre Tonda, el despre Aněžka. După ce şi-a băgat capul în cuptor, a început să râdă: cu cine va mai sta pe bancă domnul Dyk?

Primul lucru pe care l-au observat pompierii atunci când au intrat în locuinţă, după câteva ore, când se simţea miros de gaz pe tot etajul, a fost dezordinea din dormitor şi sufragerie, care era în deplin dezacord cu bucătăria aranjată şi curată şi în general cu imaginea caselor femeilor bătrâne. Căci nici în această privinţă doamna Horáková nu îndeplinea criteriile sexului ei. Din punct de vedere antropologic, atitudinea femeilor faţă de haos este preventivă: ele fac curăţenie ca să nu trebuiască să facă curăţenie. Poate că e vorba despre o logică discutabilă, dar are consecinţele ei. Dimpotrivă, atitudinea bărbaţilor este una curativă: ei fac curăţenie abia atunci când se simt direct ameninţaţi de haos.

Se pare că doamna Horáková a fost reprezentanta celei de-a treia categorii, de compromis, care nu a fost încă cercetată de ştiinţele sociale.

Vom vedea mai târziu dacă şi în ce măsură aceste nepotriviri statistice influenţează desfăşurarea întâmplării noastre şi care a fost soarta celorlalţi protagonişti. În orice caz, pompierii au simţit nevoia să cheme imediat acasă la doamna Horáková un criminalist. Ceea ce au şi făcut; iar pe noi ne-a ajutat să creăm o tensiune promiţătoare şi să întărim linia dramatică a romanului. Pompierii nu au avut parte de ea, după cum nici cititorii.

Şi încă un lucru le-a atras atenţia: în cadă au găsit un smoc umed de fire de păr din cap şi de pe corp şi bucăţi încă lipicioase de săpun. Întrebarea ale cui erau firele de păr, cine şi când s-a spălat cu săpun în cadă, au lăsat-o însă altor persoane mai îndrituite.

7

Doamna Procházková alungă cu o mişcare nervoasă a mâinii o albină care coafa un permanent cu o floare exotică.
- Anul acesta sunt multe ca muştele, se văită ea.
- Ştiţi ce spunea Einstein?, o întrebă domnul Pražák, legănându-se într-o parte. Se simţea dat la o parte şi îi era clar că, dacă dorea să rămână în continuare membru cu drepturi depline al colectivului, trebuia să spună ceva inteligent. Dacă albinele ar dispărea, în patru ani toată omenirea s-ar duce de râpă.
- Atunci în locul bombei atomice ar fi trebuit să inventeze ceva să ne ajute să ne descurcăm fără albine. N-am dreptate? Domnul Krebs izbucni în râs.
- Aşa au zis la radio, o ţinu Pražák în continuare pe a lui.
- Odată m-a înţepat un bondar, spuse doamna Procházková. Se zice că bondarii nu înţeapă, dar nu e adevărat. Am avut mâna umflată, nu v-ar veni să credeţi.
- Să fiu eu bondar, v-aş înţepa în altă parte! Hahaha!
- Nu vorbiţi prostii, domnule Krebs!
- Are legătură cu polenul. Dacă nu ar fi albinele, florile, copacii şi oxigenul ar dispărea. N-ar avea cine să-l strângă. Polenul, adică.
- Dacă n-ar fi albinele, l-ar aduna vietnamezii! Hahaha!

Domnul Pražák tăcu, cu un aer ofensat. Doamna Procházková folosi acest prilej şi se întoarse spre Dyk.
- De ce nu spuneţi nimic, domnule Dyk?
- Tăcerea este o formă de a discuta, răspunse Dyk.

Doamna Procházková se simţi stânjenită.
- Dimpotrivă, insistă Dyk. Vorbirea este doar una din formele de a tăcea.

Pe doamna Procházková o cuprinse ameţeala.
- Credeţi?, întrebă ea nesigur.
- Aşa cred, deşi nu vreau. Este ceva mai puternic decât mine.

8

Vilém Lebeda şedea în biroul lui de la postul de poliţie din strada Lipová şi citea Dicţionarul limbii cehe neconvenţionale[i] ca să înveţe limbajul străzii, care îi era străin, întrucât primise o educaţie de oraş. Era dezamăgit de dicţionar, i se părea superficial şi neverosimil, dar îi fusese recomandat de către şeful său, care îl primise de ziua lui de la iubita sa, iar Lebeda avea obligaţia profesional- socială să îl răsfoiască până la capăt.

Aflat într-un cartier lipsit de agitaţie, cu cetăţeni în general paşnici, postul de poliţie din strada Lipová era un birou liniştit. Majoritatea cazurilor care trebuiau rezolvate de poliţia din Lipová erau lipsite de dramatism: portmonee furate, genţi furate, umbrele furate, mărfuri furate din magazine, semne de circulaţie furate de la intersecţii, ţevi furate de pe schele, bănci furate din parcul cartierului, jeanşi furaţi de pe frânghia cu rufe dintr-o curte interioară, ştergătoare de parbriz şi anvelope de maşini furate. Numai rareori apărea prilejul de a interveni mai dinamic şi de a folosi sirena şi farul: în acest caz era vorba despre exhibiţionişti reţinuţi care agresaseră nişte şcolăriţe în floarea dezvoltării lor, sau despre beţivi care îi ameninţaseră pe trecătorii din jur cu o cărămidă furată. Dacă în cartier avea loc o crimă, de obicei ea fusese provocată de un accident nefericit, când soţul îşi dăduse soţia cu capul de duşumeaua din bucătărie fără să bănuiască cât de slabă era calota craniană care protejează centrul nervos al femeilor, ori când un scandalagiu îşi împuşcase din greşeală prietenul atunci când voise să se laude cu puşca lui cea nouă. Din când în când, nişte idioţi înjunghiau câte un ţigan, iar uneori ţiganii înjunghiau câte un idiot, dar în această situaţie nu era nimic de anchetat, era suficient să chemi ambulanţa, să scrii raportul la calculator, să alegi în meniu funcţia "salvează", să confirmi şi să îl tipăreşti în trei exemplare pe o imprimantă de dinaintea potopului care era instalată în holul care ducea la biroul lui Vilém Lebeda.

La postul de poliţie din strada Lipová, locotenentul- major Vilém Lebeda exercita funcţia de inspector-şef şi reprezentant al corpului de securitate, ceea ce, în afara unui serviciu în principiu regulat, implica (a) "beneficii adiţionale" prin care, în limbajul funcţionarilor însărcinaţi cu redactarea circularelor, erau denumite uniforma de serviciu sau o altă îmbrăcăminte adecvată, precum şi accesoriile destinate modificării ei, ori legate de întreţinerea uniformei în funcţie de cerinţele serviciului; "oportunităţi speciale" sau (b1) dreptul de a folosi o linie de telefon de serviciu pentru a anunţa imediat sarcina primită şi (b2) folosirea unei maşini de serviciu pentru ducerea la îndeplinire a misiunii primite, sau în legătură cu ea şi pentru uz personal, în scopul deplasării imediate.

În afară de aceasta, contra unui spor de 1810 coroane cehe, Lebeda exercita şi aşa-numita funcţie de "agent secret"; acest pleonasm însemna un ins discret şi receptiv care cutreiera împrejurimile, asculta bârfele şi îşi nota în carnet comportarea suspectă a unor cetăţeni. Agentul secret era folosit numai în situaţii şoc, atunci când era prezumată o activitate infracţională mai mult sau mai puţin spontană şi colectivă, şi tocmai un asemenea caz îl ţintuise luna trecută pe Lebeda în faţa unui maldăr de dosare unsuroase, cu o culoare nedefinită, care i se adunaseră pe birou. Cazul se numea "Deteriorarea suprafeţelor destinate reclamei în spaţiile publice". În ultima jumătate de an, metroul din oraş şi suprafeţele destinate afişelor stradale fuseseră invadate de însemnele unei campanii agresive, de tip anticapitalist, împotriva reclamelor, de cruci negre care tăiau de-a curmezişul întregul afiş, de inscripţii cu caracter general (Afară cu reclama, ReKLAMa ÎNŞAlă, Cetăţene, nu fi bou sau Daţi bani şomerilor) şi particular (Femeia nu este o marfă, Această maşină de spălat vă spală creierele sau Tu însuţi eşti un Budweiser) în timp ce pe autostrăzile D1 şi D2 erau atacate în mod brutal billboardurile. Firmele reclamante solicitau despăgubiri, deşi puteau să se bucure că tâmpeniile afişate de ei fuseseră observate, în general, de cineva, iar un consilier pentru mediul înconjurător de la minister a vorbit la radio despre actele inacceptabile de vandalism, care nu numai că nu ajutau la îmbunătăţirea mediului ambiant, ci dimpotrivă, contribuiau la distrugerea lui incorijibilă, deoarece culorile şi sprayurile folosite conţineau diverse substanţe chimice. Graţie muncii de furnică a criminaliştilor s-a reuşit a se stabili că primele grupuri de provocatori antireclamă au apărut în mod izolat la sfârşitul anilor nouăzeci ai secolului trecut, dar ele au început să producă pagube incalculabile abia odată cu sosirea noului mileniu. În prima fază, Vilém Lebeda a primit sarcina să elaboreze o tipologie a distrugătorilor de reclamă. Nu a fost o muncă deloc uşoară: se pare că grupurile de provocatori aveau orientări ideologice foarte diferite, de la PPR (Pacifiştii contra reclamei) sau TROPAK (Troţkiştii împotriva agresiunii capitalului), EPZP (Ecologiştii împotriva poluării planetei) până la MK (Tineri creştini) şi ZZ (Femei către femei), ca să nu mai vorbim despre diferitele elemente anarhiste, care în fiecare săptămână schimbau denumirile organizaţiilor lor clandestine, şi de indivizii care desenau cu sprayuri pe ziduri şi confundau lupta cetăţenească împotriva reclamei cu producţia artistică, chiar dacă proprie. Săptămâna trecută Lebeda a întâlnit şi aşa-numitul grup al Castraţilor, care desenau pe afişe nişte şoareci roz uriaşi cu o bulă de benzi desenate, care anunţa invariabil: "Eu sunt un şoarece şi cine este mai mult!"; o analiză grafologică atentă a dovedit că acest grup era format din doi membri activi. Se pare că unul dintre focarele distrugătorilor de reclame se afla în cartierul Lebedov, unde a fost constatat un număr neobişnuit de mare de reclame distruse, fie într-una din cele şase staţii de metrou, fie la suprafaţă.

Pe lângă reclamele mâzgălite, Lebeda se ocupa şi de cazul unei anume studente de la arte plastice care fusese violată, de două încercări de a provoca un incendiu la Clubul pensionarilor şi de o sinucidere suspectă. De asemenea, s-a ocupat din proprie iniţiativă de un omor petrecut cu patruzeci de ani înainte în apropiere de Stânca ursului din Munţii Metalici, care până atunci nu fusese elucidat. Pentru acest caz nu avea însă nici o competenţă; în afară de faptul că fusese amânat ad acta, dosarul intra în atribuţiile serviciului de criminalistică din Chomutov.

Vilém Lebeda puse deoparte Dicţionarul limbii cehe neconvenţionale, privi o clipă în gol, după care îşi ridică cu un oftat cele 110 kg, şi în ciuda temperaturilor neobişnuite din vara aceea, îşi luă sacoul de pe cuierul scorojit, îl aruncă pe umeri, băgă mâna în buzunarul din dreapta, îşi aprinse pipa şi ieşi din birou.


[i] Dicţionarul limbii cehe neconvenţionale scris de Patrick Ouředník (prima ediţie a apărut în 1988 la Paris, iar următoarele 3 ediţii adăugite au fost editate la Praga) este format din circa 16.000 de cuvinte şi reprezintă cea mai completă colecţie de cuvinte de argou şi slang din istoria lexicografiei cehe. (n.t.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer