Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Moartea poetului


Alberto Păduraru

07.10.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
V-am spus vreodată povestea cu băiatul care ţinea Poezia închisă într-o cutie de pantofi şi îi dădea voie să iasă doar ca să îl însoţească la câteva petreceri?
Petrecerile de acest fel erau puţine la număr şi plasate - strategic - în locuri diverse. Niciodată aceleaşi. Totdeauna cât mai obscure.
Poezia ţâşnea voluptoasă din cutia de pantofi şi îşi privea lung gazda, în fiecare seară în care era rostul unui eveniment.
Băiatul nu ştia să scrie, dar venea însoţit. Asta nu putea să însemne decât că atenţia o să fie îndreptată în întregime spre ei.
Poezia era naivă, avea un spirit ludic şi era total lipsită de critică. Nu avea decât unica viziune dinăuntrul cutiei de pantofi. Băiatul nici măcar nu se putea numi creator. Altcineva se ocupase de asta. Şi de asta. Cu mult înainte.
Un alt stăpân. Un precursor.
Poezia căzuse în dragoste cu băiatul - motiv pentru care nu îşi mai dorea să plece de lângă el. Sau nu ştia că îşi doreşte.
El îmbătrânea şi îşi pierdea uşor privirea iniţială. Ea nu îmbătrânea, dar creştea în fiecare zi. Promenadele începuseră cu ea agăţată de lobul urechii lui. Apoi - uşor-uşor - îi coborâse pe umăr. La ultima petrecere la care au ieşit, ea îl ţinea de braţ şi îl ajuta să meargă. Stătea lângă el şi îl ajuta să se ţină. Trecuse mult. Trecuse de mult şi vremea cutiei de pantofi.
Asta l-a trezit odată în toiul nopţii. Poezia crescuse. Nu mai putea locui acolo. Ceea ce nu putea să însemne decât că o va vedea şi el mai des şi se va îndrăgosti.
De acum era antropomorfizată. Proporţiile erau acelea ale unei femei în toată firea. Şi nu îmbătrânea. Niciodată nu îmbătrânea.
Stăteau împreună la masă şi ea îl ajuta să scrie. Băiatul... Bărbatul... Bătrânul. Cu greu se mai recunoştea acum pe sine.
Poezia începea să pună totul în ordine, de acum, în căminul lui. De parcă ar fi devenit căminul ei în sens deplin. Deretica fiecare ungher. Se ocupa de fiecare problemă administrativă.
Acum era rândul băiatului... bătrânului să încapă în cutia de pantofi. Ea era cea care hotăra - de aici înainte - petrecerile şi serile de ieşit. El nu mai putea. Nu mai avea chef. Nu mai voia. Iar ea se angaja să îi povestească totul. Cu condiţia să îl iubească necondiţionat. El o iubea.
Ştia asta acum şi regreta nespus că o ţinuse atâta vreme în cutia de pantofi. Era rândul lui să se chircească acum ca să intre între pereţii de carton. Calapodul crescuse.
Ea se întorcea în zori şi nu se sfia să îi ascundă nimic. Îi povestea că o invitau francezii la dans. Cocheta cu Baudelaire, cu Rimbaud, cu Mallarmé. Iar bătrânul înghiţea în sec, dar în ochii ei încă mai întrezărea sclipirea aceea de la început. El nu se putea numi poet. Nu se putea numi nicicum. Tot ce se mai putea spune despre el e că îşi aştepta - cuminte - destinul.
În ultima seară a vieţii - Poezia l-a scos pe băiatul devenit bătrân din micuţa cutie de pantofi şi i-a făcut o confesiune.
Se culcase cu un oarece Bukowski, după o plimbare drăguţă, plină de eufemisme, prin zona centrală. Cea în care el nu a plimbat-o niciodată.
Era liberă. Era obosită.
A adormit acolo - cu capul în mâinile lui. Cu capul în mâinile lui bătrâne, zbârcite. Mâini care mai târziu ar fi scris. Ar fi tot scris. Căutând-o.
Murise poet. Ca un poet. Legănând Poezia în braţele lui pentru ultima dată.
Ea plecase de foarte mult. Plecase încă de la început. Şi - paradoxal - nu plecase niciodată.
În aceeaşi măsură.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer