Bucureştii sculptorului Emil Wilhelm von Becker

O carte de dialoguri în genul deja consacrat al scriitoarei Victoria Dragu Dimitriu. De data aceasta, autoarea stă de vorbă cu Rodica Filip von Becker, nepoata lui Emil Wilhelm von Becker, sculptorul Casei Regale a României. Discuţiile ne poartă în timpuri îndepărtate, pe firul istoriei familiei von Becker, reînvie atmosfera nobilă din jurul artiştilor români şi vine cu informaţii inedite despre cele mai frumoase edificii ale Bucureştiului.


M-a tulburat întotdeauna felul în care îşi taie calea spre noi poveştile Bucureştilor. Cineva zăreşte din goana troleibuzului un nume încrustat pe o placă de marmură, la un colţ de stradă, şi povestea îşi găseşte de îndată locul în saga unei familii; altcineva recunoaşte în mulţime un profil, asemănător cu al unei fiinţe iubite, pierdute demult, şi şoapta devine strigăt ascuţit; un domn se apleacă asupra unei căţeluşe rătăcite pe stradă şi o trecătoare, din întâmplare pe acolo, îşi oferă ajutorul, o sută de poveşti vor înflori din crâmpeiul acelei clipe; un prieten vechi te caută în înghesuiala unui vernisaj, să-ţi comunice un fapt important; cineva a uitat tot şi se străduieşte să-şi deştepte amintirile; altcineva întinde o mână, sprijinindu-te să cobori câteva trepte în timp; undeva se deschide o poartă şi întâmplările locului ţâşnesc năvalnic din ziduri; o carte necitită lasă să cadă un petic de hârtie cu o adresă; un telefon îţi deşteaptă emoţii stinse demult. Descifrezi, scrijelită în piatră, pe postamentul unei statui, îngropat între crengi de măceş şi spini, semnătura unui artist. Istorioara tresare prin bucoavnele vechi, la bibliotecă, primul volum, luat în mână absolut la întâmplare, îţi furnizează, neaşteptat, detalii sublime.

Povestea pare că a şi început a se depăna, se stabilesc reperele, urzeala e pregătită, băteala abia aşteaptă să-şi împletească culorile printre firele întinse. Apoi undeva se rupe o aţă de păianjen, se rostogoleşte un bob de mac, cineva se teme că va deştepta adevăruri primejdioase, dureri împietrite, suspiciuni adormite, şi povestea se curmă. Trebuie să ai noroc, trebuie să te grăbeşti, altfel aurora boreală clipeşte şi se stinge pentru totdeauna. Sau dimpotrivă, povestitorului îi vin în ajutor alte glasuri, istoriile se amestecă, cărţile se deschid exact la pagina care îţi confirmă legenda, din cufere vechi ies la iveală teancuri de documente, povestea de familie devine act în regulă, cu număr de înregistrare şi ştampilă, amintirea vagă se năpusteşte materializată dintr-o fotografie înţepenită de jumătate de veac între două sertare ale scrinului încrustat, craniul de pe biroul medicului apare în tabloul de deasupra bibliotecii, pictat în anii 1920, cutia muzicală mai cântă încă, învârtind caruselul cu privighetori de aramă, îţi poţi trage pe braţe mănuşile albe de bal, lungi până la umeri, de la 1881, ale naşei contese, îţi poţi plimba degetele înfiorate pe efigia trandafirie, modelată în lut, a micii prinţese care nu a trăit nici patru ani. Poţi prelua, fără voie, toată sfâşierea sfârşitului ei, îţi poţi pierde respiraţia de durere auzind glasul mamei şoptind cuvintele biblice: Nu o plângeţi, ea n-a murit, ea doarme. O scrisoare veche, de fapt o ciornă rămasă din întâmplare prin dosarele familiei, adresată cuiva care a citit-o, transcrisă şi timbrată, acum aproape o sută de ani, îţi povesteşte cum se montează coloanele măiestru restaurate ale bisericii cantacuzine din curtea palatului Cotroceni. Sau cum se poate afla în însuşi chipul fiicei tale modelul ideal pentru a înfăţişa în piatră înţelepciunea, graţia, hărnicia şi seninătatea. Crezi că retrăieşti emoţiile, revelaţiile altora, descoperi rosturile rătăcite, căutările, izbânzile, tristeţile de demult. Totuşi, nu poţi să afli totul, pas cu pas, nu ţi-ar ajunge timpul tău pentru a retrăi timpul altora. Nici nu există retrăiri. Dar poţi spera să zugrăveşti o clipă.

De foarte mulţi ani îmi doream să aflu povestea inscripţiei de pe muchia unui postament de vas ornamental, o descifrasem întâmplător, în Grădina Icoanei: Sculptor Emil Becker, strada Bateriilor 50. La început, literele cioplite în piatra artificială abia se mai întrezăreau, apoi cineva a lustruit cu fineţe faţeta îngustă, a curăţat cu grijă lichenii înfloriţi în calcaruri şi literele parcă au ieşit la suprafaţă din timpul trecut. De câte ori aveam drum pe acolo, îmi spuneam: strada Bateriilor nu mai există, unde se va fi ascunzând povestea? Nu se poate să nu existe undeva... Şi într-o zi, fiul meu cel mare, Andrei, fără să-mi bănuiască nostalgiile, mi-a depănat surâzând un fel de basm modern. Una dintre colegele lui, o foarte frumoasă doamnă, îl întâlnise pe internet pe acela care avea să se dovedească alesul inimii sale... Se căsătoriseră şi locuiau undeva în raza Foişorului de Foc, într-o casă cu grădina potopită de arbori şi plină de statui, unde mirele se străduia să reînvie duhul unei alte vechi clădiri, distruse în demolările din anii '80, în urgia ce lovise dealurile de pe malul drept al Dâmboviţei. Casa aceea fusese a străbunicului lui, un mare sculptor. Iar strănepotul se numea Şerban Filip von Becker...


Pentru mine, a intra în casa sculptorului Emil Wilhelm Becker, aflată în mult chinuitul cartier Uranus, pe strada Bateriilor, care nu mai există, a însemnat să sun la o poartă dintr-un cu totul alt cartier, aproape de Foişorul de Foc şi de Calea Moşilor, pe strada Iancu Căpitanu. Acolo s-a strămutat universul artistului bucureştean, în anul 1983, când o ţesătură superbă de uliţi (Cazărmii, Lăzureanu, Alexandru Orăscu, Meteorilor, Miracolelor, Fenix, Salvatorului, Arionoaiei, Bateriilor, Schitul Maicilor şi multe altele încă) a dispărut sub buldozere. Acolo şi-a găsit un refugiu, în măsura în care un univers poate migra, casa de poveste, una dintre operele artistice ale marelui creator. Familia sa şi-a adunat puterile, înfruntând urgiile vremii, şi a reuşit să salveze, element cu element, pas cu pas, şi lucrurile care ştiu să vorbească, şi duhul adunat în fibra lor. Doamna Rodica Filip von Becker, nepoata de fiică a lui Emil Wilhelm Becker, m-a întâmpinat şi m-a ascultat cu un surâs inspirat, luminos, în odaia străjuită de dantelăria înflorată a unor coloane de piatră şi a unui şemineu ce aminteşte de interioarele palatelor regale.


- Am putea începe în multe feluri, doamnă Becker, evocarea artistului care a dăruit Bucureştilor statuia Avântul ţării şi i-a împodobit cu ornamente unice, încărcate de simboluri, clădirile cele mai elegante ale primei jumătăţi de secol XX, dar dumneavoastră şi numai dumneavoastră puteţi, dintr-o perspectivă unică, povesti cum a fost, e perspectiva nepoatei, a fetiţei care a trăit în aceeaşi casă cu bunicul ei, care a avut îngăduinţa să îi intre în birou şi în atelier, să îl vadă lucrând, să-l audă povestind, să înveţe de la el cum e viaţa pe pământ.
- Deşi sunt peste şaizeci şi cinci de ani de când bunicul meu, sculptorul Emil Wilhelm Becker, a părăsit această lume, eu îl simt prezent prin spiritul său şi sper să mă ajute în această încercare de reconstituire a vieţii sale. Pentru mine, el a fost un monument. Toată copilăria şi adolescenţa mi-au fost marcate de personalitatea lui. Mă impresiona voinţa lui puternică şi ambiţia pentru realizarea lucrului propus. De mică am vrut să fiu ca el, l-am venerat şi am priceput, cât am putut eu la vârsta aceea, capacitatea lui de creaţie, care m-a impresionat extraordinar. Şi eram copil destul de mititel şi-i spuneam: Otata, tu eşti un geniu! Eram pătrunsă de ce-i spuneam şi convinsă că aşa este. Pentru mine, era măreţ nu în primul rând în ceea ce priveşte relaţiile de familie. Poate că, în general, bunicii sunt descrişi diferit, mai bunuţi, mai drăguţi, că merg cu copiii în parc să-i plimbe, că le iau prăjituri, însă bunicul meu nu a fost în acest fel. Mă ducea la concertele de orgă de la Biserica Evanghelică, ţinea să-mi completeze educaţia muzicală primită acasă, cu lecţii de pian. Se pare că eram dotată cu talent, Otata şi-ar fi dorit să devin pianistă. Dar n-a fost să fie, au venit peste noi ani grei, anii de după 1944, şi am fost nevoită să renunţ. Frigul polar din casă, mâinile mele îngheţate, frica de viitor, sărăcia care ne-a lovit mi-au întrerupt studiile.

- Aţi trăit lângă bunicul dumneavoastră şi vremuri bune şi vremuri cumplite.
- Da, vremuri grele, ameninţătoare, distructive, şi le va veni rândul să le evoc. Acum, înainte de orice, aş vrea să îl amintesc pe bunic, aşa cum îl vedeam cu ochii unui copil fericit, iubit de toată familia. A fost, în primul rând, un om destul de sever, disciplinat, organizat, ţinea foarte mult la punctualitate, la corectitudine. Şi trăsăturile astea a încercat să mi le insufle mie, dar şi bunicii, soţia lui, Omama. Îmi aduc aminte că odată, când eram la Buşteni, am făcut nu mai ştiu ce poznă, probabil am întârziat la masă, şi Otata m-a pedepsit închizându-mă în camera mea. Eu, însă, am fugit pe fereastră, iar Otata s-a supărat foarte tare şi a vrut să mă trimită, ca pedeapsă, înapoi la Bucureşti. Împreună cu Omama. Părea neînduplecat! Am vărsat multe lacrimi până am fost iertată. Vedeam cât de mult ţine la ordine şi disciplină Otata, mai ales când eram împreună în vacanţă, la Buşteni, unde stăteam mai mult timp împreună, dar şi la Bucureşti, unde locuiam în aceeaşi casă din strada Bateriilor 50. Numai că la Bucureşti el muncea tot timpul şi-l vedeam mai puţin.

- Îl vedeaţi, însă, de foarte aproape.
- Da, aşa. Deşi era mereu foarte ocupat cu treburile lui, îmi acorda toată atenţia, când i-o ceream. Eu, de exemplu, îl ştiam întotdeauna la birou, aşezat în faţa unui teanc de albume, de reviste, de gravuri sau de planşe, şi imaginea asta mi-a rămas în minte până azi. Avea aprinsă lampa de birou şi se uita cu lupa la monede şi medalii vechi, le întorcea pe toate părţile, le privea atât de concentrat, că nu vedea nimic în jur. Ce faci tu, Otata? îl întrebam eu. Şi el răspundea scurt: Studiez! Toată viaţa lui a studiat. Am şi aici, la Bucureşti, am şi în biblioteca de la Buşteni albumele lui cu marii pictori. De fapt, cărţile mele cu poveşti acestea au fost, albumele cu lucrările marilor pictori şi sculptori. Velázquez, Rembrandt, Michelangelo.

- Vă explica, vă povestea despre ei?
- Mă ţinea pe genunchi, să mă uit în albume, le răsfoiam împreună, îmi mai şi povestea! Ştiţi cum îmi spunea el mie? Puricelul meu! Parcă-i aud glasul: puricel! Uneori jucam tabinet sau şah şi povestea. Pe urmă îmi dădea hârtie şi creion să desenez, iar el citea mai departe. Îmi dădea nişte foi mari de bloc, era o hârtie Ursus, făcută la fabrica de la Buşteni. Eu începeam să desenez mirese şi miresoi, aşa le spuneam, şi Otata îşi vedea liniştit de ale lui. Îmi plăcea foarte mult că îmi povestea şi despre voiajele pe care le făcea în străinătate, pentru că el a colindat aproape întreaga Europă. Cu Omama, e adevărat. Dar mergea şi singur foarte mult. Pentru că a lucrat la Mausoleul de la Liège, ştiţi, în Belgia. A câştigat premiul care l-a desemnat ca realizator al sarcofagului Eroului Necunoscut Român, şi astfel a putut să-şi lege numele de această operă în veci nemuritoare, cum se afirma în gazeta Viitorul din 17 iulie 1936. Această împrejurare i-a prilejuit o serie întreagă de călătorii. Acolo mergea singur. Sarcofagul era sculptat într-un bloc de marmură albă de Transilvania, în stil romano-bizantin, şi cântărea 6.000 de kilograme. Pe ecuson sunt trecuţi anii războiului: 1916-1919. Pentru că România a intrat în război la 16 august 1916 şi a luptat până în toamna lui 1919, contra trupelor ungare ale lui Béla Kun, până când capitala, Budapesta, a fost cucerită, Béla Kun a demisionat şi regimul comunist care se instalase a fost desfiinţat. Abia atunci, la 14 noiembrie 1919, ostaşii români au putut porni spre casă.

- Sarcofagul pentru Memorialul Eroilor Primului Război Mondial fusese lucrat acasă, la Bucureşti?
- Aşa, acasă! Când a fost dus acolo sarcofagul sculptat de el, cu trenul, bineînţeles, Otata şi-a luat un şezlong, s-a suit în vagonul de marfă, lângă lucrarea lui, şi nu s-a clintit de acolo tot drumul, timp de şapte zile, ca s-o păzească, să supravegheze manevrele hamalilor şi, mai ales, s-o aşeze cu propriile mâini la locul definitiv. Sarcina lui fiind îndeplinită, artistul s-a întors acasă fără să mai aştepte onorurile inaugurării, care au avut loc mai târziu. Am aici fotografia lucrării, Otata o ţinea pe peretele din birou şi, aici, am pus-o şi noi la fel, e o fotografie făcută în momentul când sarcofagul a ajuns acolo şi a fost instalat pe locul pregătit pentru el. Vedeţi, deasupra lui este desfăşurat steagul României, cu Stema Regală, şi mai este şi o candelă. În perete, în dreptul sarcofagului, este o nişă, închisă cu o uşiţă metalică, ce lasă să se vadă trei imagini-simbol, Stema Regală şi, cred, două icoane. Fiecare ţară aliată, Franţa, România, Spania, Grecia, Marea Britanie, Italia, Polonia şi Rusia, îşi avea monumentul ostaşilor ei, cripta ei. Unele părţi din marele monument au fost plasate şi afară, sub cerul liber, unde erau biserica şi un turn de 75 de metri, monument laic, având la picioare clădirea cu criptele.

- Capela nu era încă terminată în momentul acela, pe cât se vede în fotografie.
- Aşa e! Fotografia este făcută spre sfârşitul lucrărilor. Vedeţi, la picioarele sarcofagului este aşezată Coroana Regală, iar în lungul sicriului, pe capac, o spadă aurită, cu mânerul în cruce şi cu iniţialele Regelui Ferdinand în centru. Modelul ei se află în casa noastră, în sufragerie, e fixată pe unul dintre lambriuri, lângă şemineu. Mi-a spus bunicul că înăuntrul sarcofagului e pământ adus din toate regiunile ţării noastre şi câte puţin pământ al unora dintre ţările aliate.

- Prin ce ani se ocupa Emil Becker de Memorialul European de la Liège?
- Nu ştiu exact, pe la sfârşitul anilor '30, din 1936 avem noi un extras din Gazette de Liège despre lucrarea bunicului, dar am auzit că, de fapt, lucrările nu s-au terminat niciodată de-a binelea, conform proiectului iniţial.

- Oficial este denumit Memorialul Interaliat de la Cointe.
- Exact. Un an mai târziu, în 1937, când Otata lucra la cele două medalii legate de inaugurarea Memorialului, comandate lui, Regele Leopold al III-lea l-a primit pe sculptor, care i-a prezentat machetele având pe revers chipurile Regelui Carol I şi al Regelui Leopold. Când vom trece în revistă machetele şi fotografiile de lucrări o să revenim asupra lor. Îmi plăceau nespus amintirile lui de la Liège, le ascultam cu ochii închişi ori de câte ori îmi povestea, la cererea mea, despre Prinţesa de Merode, pe care o întâlnise cu ocazia lucrărilor de la Monumentul Interaliat, ea făcând parte din Comitetul de Iniţiativă, ca Preşedintă. Otata se bucurase de preţuirea ei, prinţesa fiind cucerită de erudiţia şi de talentul lui artistic. De aceea îl invitase la recepţiile oferite la reşedinţa ei şi cum eu, ca toate fetiţele din vremea mea, adoram poveştile cu prinţi şi prinţese, nu mă mai săturam ascultându-l vorbind despre o prinţesă adevărată şi parcă îl vedeam pe bunicul meu în ţinută de ceremonie, întâlnind lumea elegantă a acelor reuniuni. Otata îmi aprinsese fantezia şi cu un cadou special, o hermină cu ochişori de sticlă pe care o purtam cu multă mândrie, aşa cum Omama şi mama îşi purtau vulpile. O mai am şi astăzi, s-a păstrat bine. Văzusem în poze herminele prinţeselor din poveşti, le spuneam tuturor: Uite ce mi-a adus Otata din Belgia!

- Un dar încântător pentru o fetiţă mică, îndrăgostită de prinţese!
- Toate darurile de la bunicul meu mă încântau, să ştiţi. Iar Prinţesa de Merode, vizitată de Otata la reşedinţa ei, era pentru mine personaj de vis. Am şi o adresă a prinţesei, de pe plicul venit din Bruxelles, 213, Avenue Louise. Din acestea toate au rămas doar cuvintele ei de preţuire scrise pe spatele fotografiei lucrării lui Emil Becker, Sarcofagul Românilor de la Liège, şi semnate Princesse de Merode. Această mărturie o păstrez cu pioşenie şi cu părerea de rău că cerneala a fost decolorată de timpul trecut de atunci, peste 60 de ani. Cred că adresa din Avenue Louise nu este a reşedinţei Merode, ci a Comitetului pentru Mémorial Interallié, pentru că am găsit-o şi în dreptul numelui baronului Trostenberg, Secretar General al Comitetului, pe o notă unde se află şi numele arhitectului Joseph Smolderen, cu adresa lui din Bruxelles, 37, Rue Washington. Dar să mă întorc la relatările bunicului despre călătoriile lui prin lume. Îmi descria în amănunt hotelurile la care trăgea. Nu erau aşa cum sunt în ziua de astăzi, cu patru stele, cu cinci stele. Nu luxul conta în primul rând pentru bunicul. El alegea hoteluri cu tradiţie, unde poposiseră în timp mari personalităţi ale lumii. Numai acolo se ducea. Şi era un prilej să-mi povestească despre un scriitor sau un artist sau despre un om politic. Îmi descria diferite detalii de arhitectură, de ornamente, simplu, ca pentru mine. Îmi dădea amănunte pitoreşti. Îşi amintea, de exemplu, că la Londra, la intrarea unui hotel cu o veche tradiţie, oaspeţii erau întâmpinaţi de un portar-halebardier în costum de epocă. Pentru mine, detaliile acestea erau încântătoare, îmi plăcea grozav să-l ascult, eram extaziată. Îmi plăcea şi când îmi descria bagajele lor, numeroase geamantane, cufere, cutii pentru pălării, precum şi nelipsita pungă cu cocoşei de aur, pentru cheltuielile de drum. Acestea erau temele poveştilor lui pe când mai eram încă un copil mic. Până pe la începutul anilor '40. Mai târziu, în adolescenţă, a început să-mi vorbească mai mult despre familie, despre numeroşii Beckeri pictori, gravori şi chiar sculptori, despre cei pasionaţi de istoria artei sau de istoria religiei, autori ai unor studii importante, despre pasiunile lor de colecţionari, de numismaţi. Însă timpurile se schimbaseră. Bunicul povestea cu grijă, cu reţinere, dar convins că trebuie să îmi cunosc înaintaşii.

- Eraţi singurul copil din familie?
- Eram prima nepoată. Dintre fraţii mamei, numai Willy a avut copii, mai târziu, doi băieţi. Emil, nu. Otata, v-am spus, era foarte ocupat, dar când avea o clipă liberă, seara, fiind acolo, sub ochii mei, îl căutam şi mai urma o poveste...

- Aşa se desfăşurau serile în strada Bateriilor. Am mai scris, doamnă Becker, despre acest cartier dispărut, despre o casă aflată pe strada Bateriilor 28, la colţul cu Intrarea Iuliu Roşca, despre o alta, de la numărul 26... Case ale familiei scriitorului Petre Dulfu. Nora sa, doamna Eftimia Dulfu, mi-a evocat casele şi cartierul. Mă bucur să revin pe această stradă cu desăvârşire ştearsă de pe faţa pământului, pentru a evoca o mare personalitate a artei româneşti, pe sculptorul Emil Wilhelm Becker, pentru a pomeni şi strada, ca pe cineva foarte drag şi pierdut...
- Pe strada Bateriilor 28, da, puţin mai sus, mai spre începutul străzii. Nu am cunoscut familia Dulfu direct, dar, bineînţeles, auzisem de ei. În strada Bateriilor, acolo m-am născut, în casa din strada Bateriilor 50. Şi mama mea, Elsa Otilia, se născuse acolo, şi fiul meu, Şerban, la fel. Vă pot spune că de copil eram foarte mândră de casa mea şi conştientă de originalitatea şi de frumuseţea ei. Cu tot ce s-a mai construit de-a lungul anilor, cu adăugirile făcute de Otata, ajunsese să aibă vreo douăzeci de camere. Fiecare cu rostul şi personalitatea ei. La început, Otata, Omama şi părinţii mei au locuit în aceeaşi casă, cea cu foişorul dinspre stradă, de Otata făcut, apoi, prin 1940, Otata şi-a amenajat în spate, în fundul curţii, un apartament pentru el şi Omama, dar sigur folosea în continuare biroul lui obişnuit, din care intra în ateliere, şi toate camerele de jos. Holul, saloanele, sufrageria, sera erau locurile unde se întâlnea toată familia. Nu exagerez dacă vă spun că avea ceva de castel medieval casa noastră. Sufrageria era mobilată în stil muntenesc. Fumoarul, în stil moldovenesc. Aveam două nişe cu arme vechi, iatagane, pistoale cu cremene, teci de pumnale. Piese din costumele naţionale, etalate pe câte un perete, printre covoare româneşti, lucrate de mână, la război, cu motive tradiţionale, puse prin toată casa, pe divane, pe pereţi şi pe podele. Scaune cioplite cu motive populare şi jilţuri la fel. Arcade susţinute de coloane sculptate, între camere, tavanele, fiecare cu meşteşugul lui, unele cu grinzi cioplite, altele, cum era cel din biroul bunicului, cu arcade în ogivă... Fiecare tavan arăta altfel, unele, sus, la etaj, albe şi netede, altele, cele de jos, adevărate dantelării de stucatură. În hol erau nişte modele superbe. Nu a putut fi demontat tavanul acela, s-a sfărâmat. La fel, tavanul din salon, o dantelă de stucatură, o splendoare, nu s-a putut desface nimic... S-a sfărâmat cu totul. Tavanul sufrageriei, cu bârne din stucatură, a fost salvat, cumva l-am desfăcut piesă cu piesă şi se află în garaj, aşezat cu grijă.


- Bârnele nu erau din stejar?
- Din ghips. Dar imitau stejarul, erau vopsite în culoarea lemnului de stejar. Şi lămpile erau o risipă de fantezie. Din cristal, din metal, din stucatură, Art Nouveau, Art Déco, clasice, după anii în care fuseseră confecţionate. Holul era luminat de un frumos candelabru bisericesc vechi, din alamă, cu şase braţe cu lumânări. Când era nevoie se aprindeau şi aplicele cu două braţe de la baza arcadei. Salonul cel mare era luminat de un candelabru delicat din cristal de Murano, prins în tavan în mijlocul rozetei, după moda vremii. Salonaşul beneficia de lumina unui alt candelabru vechi, bisericesc, mai mic, cu numai patru braţe, care aurea măsuţa rotundă cu furnir de trandafir, reflectându-se în oglinda de deasupra şemineului. Întreaga ambianţă era de factură clasică. Îmi plăcea că acolo ascultam noi muzică, fie imprimată pe discuri, fie interpretată la pian de muzicantele familiei. În 1906 casa avea instalaţie cu gaz aerian, lămpile erau prevăzute cu tuburi prin care erau alimentate. Erau aprinse seara cu chibriturile. Deasupra şemineului, Otata pusese Stema Ţării, ca pe un blazon al casei. La Buşteni mai păstrez o lampă de tavan din casa bunicilor, mică, decorată cu tuburi din sticlă, care fusese cu gaz aerian. Fiul meu i-a pus un bec, a adaptat-o, mă bucur mult seara când o văd aprinsă, chiar dacă cele mai multe tubuleţe s-au spart în cursul sutei lor de ani, şi mă gândesc cum arăta pe vremea lor... Când m-am născut eu toate lămpile erau electrice, dar mi se tot povestea. În copilărie mă impresiona mereu, deşi o priveam zi de zi, lampa din seră, un vultur mare cu aripile desfăcute în zbor. Ducea în cioc două ramuri şi acolo erau montate becurile. În casa aceea şi-a gândit şi şi-a făurit întreaga operă Otata, acolo şi-a avut faimosul lui atelier, mai exact atelierele, pentru că în timp au fost mai multe în curtea noastră. Eu am apucat, de fapt, unul singur dintre cele trei-patru pe care le-a avut, unele aflate chiar lângă biroul lui. Se intra, direct din biroul lui, în primul atelier, o încăpere foarte mare, urmată de alte trei, concepute de el, pentru că Otata avea şi studii de arhitectură.

- Era de iznoavă casa, cum se spune? Pe un teren neconstruit până atunci? Când îl cumpărase, de la cine?
- A fost aşa: în 1906, când Otata s-a căsătorit cu Omama, cu Maria Faust, ea a venit cu o casă de zestre şi cu teren, aici, pe Bateriilor, stradă care se întindea între Sfinţii Apostoli şi Cazărmii. La poalele dealului Arsenalului, îl vedeam bine din curtea noastră. Pe aceeaşi stradă locuia şi familia bunicii mele, familia sculptorului Faust.


- Familia Faust?
- Da, Omama este şi ea fiica unui sculptor. Sculptorul Josef Faust...

- Străbunicul dumneavoastră matern! Artist, aşadar, ca şi bunicul, ginerele lui.
- Am multe poveşti cu familia Faust. Se leagă direct de începuturile casei noastre. Facem o paranteză?

- De ce nu un mic capitol al lor, doamnă Becker?

Familia Faust

- Veneau din Lemberg, Polonia, azi Lvov şi Ucraina, dar erau de origine austrieci şi catolici, Carol şi Matilda Faust, muzicieni, ei sunt părinţii lui Josef. Stră-străbunicii mei. Grosspapa Josef era născut la Lemberg şi era primul lor fiu. Mulţi ani mai târziu au mai avut un băiat, Karl, Carol, arhitect cu studii în Germania, născut, căsătorit şi mort la Bucureşti. Karl Karl Faust, cum arată actul lui de naştere: născut la 19 aprilie 1877, în suburbia Sfântul Ştefan. Fiul lui Carol Faust, muzicant, de 39 de ani şi al Matildei, născută Saltzman, 31 de ani. Date puţine, dar cuprinzătoare. Ce mai ştiu despre acest frate al străbunicului meu matern: locuia pe Bulevardul Aviatorilor, fost Jianu, am fost cu părinţii la el acasă şi-mi amintesc că avea o casă mare, frumoasă, cu o instalaţie de termoficare foarte modernă pentru timpurile acelea, îşi regla el, cum voia, temperatura din locuinţă.

- L-am găsit pe Karl Faust în cartea de telefon din 1938: Carol Faust, Şos. Jianu 68, sectorul 2. Telefon 2 - 9504. Totul se păstrează undeva...
- Unchiul mare Carol a găzduit atunci un eveniment de familie, nunta uneia dintre nepoate, şi de aceea ne-am adunat cu toţii acolo. Eu eram prin clasa întâi, cam aşa... Karl Faust era cunoscut şi apreciat în România perioadei interbelice, a lucrat printre alţii, ca arhitect, la renovări, la Palatul Regal de pe Calea Victoriei.

- Aşadar amândoi fraţii Faust au construit pe malurile Dâmboviţei.
- Exact. Bunica mea, Maria Filomena, fiica lui Josef şi a Amaliei Faust, s-a născut la Bucureşti, la 4 iulie 1887, la ora 5 dimineaţa, în casa părinţilor săi, din strada Cerbului 8, din suburbia Mihai Vodă, fiica lui Josef Faust, teracotist, 26 ani, şi a Amaliei, 17 ani.

- Ce tânără era Amalia! Bunica dumneavoastră, Maria Filomela, s-a născut în acelaşi cartier în care se afla strada Bateriilor. Înseamnă că şi-a trăit întreaga viaţă în acelaşi cartier. Am citit undeva că iniţial strada Bateriilor fusese parte din strada Cazărmii, apoi a devenit de sine stătătoare. Toate au dispărut.
- Da, şi nimic nu mă poate consola pentru ce s-a pierdut acolo! Amalia, mama fetelor Faust, străbunica mea, născută Dobesch, venise pe lume tot la Bucureşti, dar părinţii ei, bunicii lui Omama, erau şi ei catolici născuţi la Viena, Josef şi Elisabeth Dobesch, născută Hamaro. Am dat prin arhive de actul de naştere al uneia dintre surorile Amaliei, Josepha Otilie, născută în 1877, septembrie 20, la casa părinţilor din suburbia Gorgani, strada Grădina cu Cai, nr. 20.

- Strada Grădina cu Cai purta acest nume şi în 1877?
- De aceea v-am amintit de această soră, despre care nu mai ştiu altceva, dar, legat de ea, am aflat adresa familiei Dobesch. De altfel, străbunica Amalia mai avea încă trei surori, tanti Lizi, căsătorită Hartel, tanti Finy, căsătorită Silvestri, cu fratele tatălui lui Constantin Silvestri, dirijorul, şi tanti Liny, pe care mi-o amintesc văduvă cu mulţi copii, venind joia la masă la Omama, nepoata ei de soră.

- Câte nume, câte legături de rudenie nebănuite!
- Soţii Josef şi Amalia Faust au avut patru copii, trei fete şi un băiat, i-au educat atent, i-au înzestrat frumos. Cele trei fete Faust, Maria, prima născută, Omama a mea, Wilhelmina, cea de a doua, şi Eugenia, mezina, au făcut pensionul, cântau la pian, vorbeau curent limbi străine, dar fuseseră pregătite sistematic şi pentru a şti să conducă o casă, vedeau cu rândul, câte o săptămână, de câte un sector din gospodăria părintească, una se ocupa de curăţenie, alta era de serviciu la bucătărie, a treia avea în grijă alte treburi prin casă. Prin rotaţie, se confruntau direct cu toate problemele unei gospodării, erau crescute foarte riguros şi toate trei au fost gospodine desăvârşite şi cu ştiinţa comportamentului în societate.

- Unchiul, arhitectul Carol Faust, era numai cu zece ani mai mare decât nepoata lui de frate, Maria.
- Exact! Dar erau legaţi între ei fraţii, în ciuda diferenţei mari de vârstă. Otata a lucrat la început cu socru-său, Josef Faust. Cu viitorul lui socru, pentru că probabil aşa a cunoscut- o pe Omama, pe Maria Faust, lucrând în atelierul tatălui ei, Atelierul Faust, de sculptură în ipsos şi ciment, situat pe strada Bateriilor, numărul 17. În alte locuri, am găsit numărul 25. Atelierul era la locuinţa proprie, cum a fost şi cu Emil Wilhelm Becker, după cum se obişnuia pe atunci, iar Josef Faust a fost şi el un sculptor decorator de succes. Mi s-a povestit...

- Cine, Otata sau Omama vă povestea despre Josef Faust?
- Amândoi. Bunica, despre familie, iar Otata, despre atelier, despre lucrările de decoraţiuni ale lui Josef Faust, de exemplu, la Palatul Prefecturii din Constanţa. Ei doi au făcut împreună ornamente pentru pavilionul românesc de la Expoziţia Universală Paris 1900 şi au lucrat şi la pavilioanele Expoziţiei Naţionale de la Bucureşti, din 1906, organizată pentru aniversarea celor 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I, când s-a amenajat Parcul Carol. Păstrăm fotografiile lor de atunci, în albumul cu lucrările lui Emil Wilhelm von Becker. Dantelării de piatră! Câteva dintre aceste imagini îi reprezintă pe amândoi, în atelier. Otata, în halatul lui alb, cu spatele la obiectiv, este pe schele, lucrând la un basorelief superb, o compoziţie dinamică, foarte complicată, cu zei în zbor şi cai în galop, iar Grosspapa, în costum de stradă, cu pălărie, îşi contemplă colaboratorul din prag. În ultimul plan, se poate vedea, aşezată pe un raft, macheta lucrării ce prinde viaţă sub mâinile lui Emil Becker.

- Socrul şi ginerele se cunoscuseră bine unul pe altul, muncind împreună, iar participarea la amenajarea expoziţiei din 1906 era o consacrare.
- A contat mult felul în care s-au cunoscut! Muncind împreună! Omama a primit ca dotă casa, cu terenul ei. Nu avea numărul 50 pe atunci... Dacă mai exista actul de dotă, aş fi putut să vă spun imediat ce număr avea în 1906. O să îl găsim prin alte însemnări. În ceea ce mă priveşte, eu am păstrat întotdeauna cu grijă actele... Dar viaţa îţi pune atâtea oprelişti...

- Am văzut de cum am intrat teancul de dosare cu acte şi fotografii, foarte impozant, aşteptând pe masă.
- Şi nu sunt decât o parte, foarte multe documente s-au pierdut sau au fost distruse...

- Am venit pregătită cu fişele statuii Avântul Ţării, prezentată în cartea despre statuile şi fântânile Bucureştilor. Datele scoase din lista cu Abonaţii la Reţeaua Telefonică pe 1915 răspund la întrebare: Becker, Emil Wilhelm, Atelier de sculptură decorativă, Str. Bateriilor 56, telefon 23/74.
- Da, acesta era numărul casei la început, 56! Mi-am însemnat nişte detalii care figurau pe acel act de zestre pierdut, reconstituindu-l, parţial, după alte acte, peste care am dat răscolind arhivele. Omama primeşte dotă acest imobil, cumpărat de tatăl ei odată cu terenul, încă din 1887, anul în care s-a născut ea. Cetăţeanul de la care a cumpărat Grosspapa Faust casa şi terenul le cumpărase la rândul lui, cu ani înainte, de la Biserica Albă Postăvari, fuseseră proprietatea bisericii şi actele acelea erau scrise cu litere chirilice. Grosspapa le-a cumpărat cu scopul de a i le da de zestre primei născute. Totul, teren şi imobil, la preţul de 20.000 de lei. La care se adăuga trusoul, compus din îmbrăcăminte şi lingerie, plus mobilierul, 3.000 de lei. Mi s-a părut ceva deosebit faptul că, în acest act, mirele şi mireasa îşi declarau în scris mulţumirea faţă de părinţi pentru dotă. Otata nu primise avere de la tatăl său, August Becker, având înaintea lui o soră, Amalia Augusta, care se căsătorise, dar socrul, Josef Faust, cunoscând valoarea talentului şi ambiţia în ceea ce face a viitorului ginere, a apreciat că fata lui va avea alături de acesta o viaţă fericită.

- Şi nu s-a înşelat!
- A avut o mare încredere în el şi, mai mult, Josef Faust l-a trimis să studieze la facultate, la München.

- V-au povestit vreodată bunicii cum s-au întâlnit ei, cum s-au cunoscut?
- Probabil s-au cunoscut în casa părintească a bunicii, unde Otata lucra alături de tatăl ei, dar se vedeau în cercurile germane, unde se organizau felurite activităţi, lecţii de gimnastică, de dans, de cor, la Liedertafel, unde au mers cu toţi tinerii din familie până târziu. Acolo s-au apropiat. Nu mi-au povestit, dar presupun. Omama avea un caiet frumos de amintiri, cu coperţi groase, de culoarea fildeşului, desenat cu muguri de mesteacăn, pe care scria, cu litere ca de dantelă, Poesie. Şi cu nişte frumoase flori albastre, stilizate. Un caiet de la 1900! Aşa sunt datate rândurile scrise de prietenele ei, Elise Schara, Rosa Feldstein, Eugenie Bondy, Anna Vanina, Aurora, în franţuzeşte, în româneşte, în germană, la 1900, la 1902, la 1904.

- Numai domnişoare de la 1900?
- Apare şi un tânăr, Metzner Willy, despre el mi-a spus Omama odată că era unul dintre pretendenţii refuzaţi. Şi, fireşte, Otata. Vă daţi seama că dintre toate catrenele şi desenele, cel mai interesant mi s-a părut şi este, cu adevărat, mesajul lui Otata, care i-a desenat domnişoarei Maria Faust un personaj de basm romantic german, un pitic miner, ieşit pe jumătate dintr-o grotă, cu felinăraş şi un fel de daltă în mâini, uneltele muncii lui, zâmbind fericit, şi i-a caligrafiat spre prietenească amintire o strofă dintr-o poezie: O ringe nicht nach eitlen Kränzen/ Zu oft sind sie des Zufalls Spiel;/ Nein, still zu schaffen nicht zu glänzen/ Sei Seines Lebens schönstes Ziel./ Zur freund, Erinnerungen E.W. Becker. E un citat din poetul german din secolul XVIII, Friedrich Wilhelm Gotter.

- Era poate şi filosofia de viaţă a sculptorului Becker. Nu te lupta pentru coroane vanitoase,/ Sunt prea adesea jocuri de noroc,/ Nu, ţelul nobil al trudei tale/ Să fie liniştea, nu strălucirea. Iată cele patru versuri, într-o traducere sumară. Mulţumirea sufletească era ţelul vieţii tânărului artist.
- Vedeţi, doamnă Dimitriu? Nu dulcegăriile obişnuite în asemenea caiete de amintiri a scris el acolo, ci principii de viaţă, gânduri profunde, de prieten sincer. Bunicul preţuia liniştea sufletească, dar prin munca lui a şi strălucit!

- Citea poezie?
- Citea, citea, am şi acum în biblioteca de la Buşteni cărţile autorilor lui preferaţi, Lessing, Goethe şi Schiller! Cununia bunicilor a fost oficiată la Biserica Evanghelică din Bucureşti. Mirii şi nuntaşii au sosit în cupeuri trase de cai albi, domnii în fracuri şi cu jobene, doamnele în complicate rochii lungi, cu multe podoabe şi pălării cu pene. Tot ce era mai elegant în anul căsătoriei lor, 1906. Am găsit datele din actul de căsătorie de la biserică, era la 25 iunie/8 iulie, preotul se numea E. Heitz. Naşi de cununie: Rudolf Pauly cu Alexandrine (n. Obrescovisch) şi Michael Hartel cu Elisabeta (n. Dobesch), mătuşa dinspre mamă a miresei. Despre Alexandrine Pauly vreau să vă povestesc ceva: eu am apucat-o pe naşa bunicilor. Era o femeie frumoasă, cochetă, mereu perfect coafată, mereu elegantă, purtând tot timpul bijuterii scumpe. Când naşul Rudolf Pauly, om cunoscut ca foarte bogat, a murit, doamna Pauly s-a trezit cu portăreii în casă. A luat de îndată toate bijuteriile şi le-a ascuns în sicriul bărbatului ei!