Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fanionul roşu (Să plivim şi în grădina noastră)


Radu Paraschivescu

23.02.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Radu Paraschivescu
Fanionul roşu
Editura Humanitas, 2005




? Citiţi un introducerea acestei cărţi.

*****

Să plivim şi în grădina noastră


Sunt într-un autobuz care îşi hurducăie pasagerii spre o destinaţie supravegheată de miliţieni. Mă uit la tânărul de lângă mine şi încerc să-mi dau seama la ce se gândeşte. Nu e foarte greu. Pe chip i s-a lăţit o expresie care adună nedumerirea, mila şi plictisul. Priveşte pe geam şi vede un nor de praf prin care se ghicesc străzi cenuşii, tivite cu blocuri aşijderea. Încearcă să-şi aducă aminte de ce a venit în ţara asta, dar îi vine greu. În minte i se înşurubează o întrebare abruptă. Cum o fi să trăieşti toată viaţa într-un asemenea bloc? Trag cu ochiul la ecusonul care-i atârnă la gât. Pe el scrie Frederick Carleton McKinley Lewis. Un nume mult prea lung. Crainicii şi comentatorii vor răsufla uşuraţi când tânărul drept ca o lumânare de smoală se va decide să-l scurteze şi să facă din el ceva pronunţabil într-un interval de timp decent. Ceva gen Carl Lewis.

Pe scaunul din faţa lui, chiar pe roată, un alt tânăr cu nasul turtit scrutează peisajul gri-moloz şi strâmbă din nas. Cu două săptămâni în urmă, Calvin Smith a aflat câteva adevăruri năuce. Că a nimerit într-un loc unde cine are valută merge la puşcărie. Că interpreţii care-i însoţesc pe sportivi sunt studenţi neretribuiţi pentru ceea ce fac, ba chiar obligaţi să muncească gratis, sub ameninţarea exmatriculării pentru cei cărora le-ar da prin cap să se sustragă. Că e criză de hârtie igienică şi lame de ras. Că de Paşti se vând ouă fără coajă, puse cu lingura în punguţe de plastic, ca să nu poată fi vopsite. Că omul căruia i te plângi la coadă la zahăr (iar pentru un kilogram aştepţi uneori şi trei ore) poate să te toarne meşteşugarilor de la cooperativa Ochiul şi Timpanul. Că Ubu, Caligula şi Pol Pot şi-au dat întâlnire sub pielea cu pete hepatice a unui bătrânel gângav, viclean, necioplit şi crud, care îşi obligă supuşii să-l aclame fiindcă o duc prost, neuitând să le promită (întrerupt de urale, scandări şi ovaţii prelungite) că or s-o ducă şi mai prost.

Aţi ghicit. Ne aflăm la Bucureşti, în vara lui 1981. Flămând de un eveniment care să-l omologheze în ochii Vestului pe plan sportiv, Nicolae Ceauşescu obţine dreptul de a organiza Universiada estivală într-o capitală tot mai obidită. Persoana numită în fruntea comitetului de acţiune pentru buna desfăşurare a Universiadei e Cornelia Filipaş. Tovarăşa Cornelia Filipaş, slujită cu elan patriotic şi înclinaţie spre represalii de o armată de trepăduşi, securişti de rangul doi, politruci şi veleitari gata oricând să facă impresie prin exces de zel. Batalionul de tovarăşi instituie măsuri draconice pentru ca dinspre lagăr înspre lumea liberă să nu se scurgă nimic. Totuşi, nici măcar ei nu pot evita anumite incidente. Bunăoară, nu pot modifica ordinea alfabetică a delegaţiilor ce urmează să defileze pe sub ochii lui Ceauşescu la deschiderea oficială. Aşa se face că, în tunelul care dă pe gazon, Irakul şi Iranul se trezesc vecine de paradă, deşi în viaţa de zi cu zi disputau chiar atunci un război de o duritate extremă. În ceasul al doisprezecelea, când duşmanii asiatici tocmai studiau posibilitatea încăierării generale, providenţa îşi întoarce privirile spre comandoul Filipaş şi pogoară asupră-i înţelepciunea supremă. În clipa când sportivii ies din tunel, între Irak şi Iran mărşăluieşte cuminte Italia, implorată să accepte rolul de tampon. La doi paşi de Primo Nebiolo, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Sportului Universitar, Nicolae Ceauşescu nu observă nimic suspect. Îşi agită braţele şi se lasă fotografiat de diverşi olandezi, australieni şi costaricani curioşi să vadă un dictator în carne şi oase. Primul pas a fost făcut. Sportivii prezenţi la Universiadă defilează ascultători şi îşi salută gazda de la tribună cu gesturi degajate, de oameni care se pot teme de inundaţii sau de cutremure, dar niciodată de alţi oameni. În delegaţia americană atrag atenţia doi puştani puşi pe şotii şi neconectaţi la miza festivă a momentului. E vorba de baschetbaliştii Kevin Magee şi John Bagley.

Pasul doi e mai complicat, dar pe ingeniozitatea românească în materie de fraudă se poate conta fără emoţii. O dată obţinută organizarea Universiadei, trebuie asigurată recolta de medalii. Iar pentru asta nu e cazul să-ţi alegi mijloacele. Oricine poate fi student, cu condiţia să fi absolvit de mult facultatea sau să nu fi dat pe acolo. Luptătorul Ştefan Rusu, de pildă, locuieşte în plin răsfăţ estudiantin. Nu contează că e deja campion mondial şi olimpic sau că vârsta lui sugerează vreo trei ani de repetenţie în facultate. Dacă partidul a decis că Rusu e student, atunci rămâne cum a decis partidul. Cazul lui nu e singular. Există şi alte sporturi (atletism, baschet, volei, box) populate de oameni care, ajunşi după opt încercări în anul trei, mai au cinci ani până la absolvire. Iar dacă alte delegaţii vin cu adolescenţi aflaţi în primul an de colegiu, le priveşte. Unele naivităţi se plătesc.

În 1981 Gheorghe Buruiană nu e o vedetă. Numele lui sună cunoscut doar pentru cei a căror competiţie supremă e Balcaniada. Pe continent şi în lume specialiştii maratonului sunt alţii - italienii, ruşii, japonezii. Buruiană a tocit însă Manualul Campionului cu Forţa şi s-a ataşat duios de capitolul Metodologia Raptului. Pe lângă asta, el a primit undă verde de sus. Partidul şi guvidul au confirmat fără ocolişuri: important e podiumul. Mijloacele de acces nu ne interesează. Într-o grădină unde erau deja destule bălării, o buruiană în plus nu avea cum să stingherească.

Până la finala de la maraton, episoadele picante ale Universiadei nu lipsiseră. Echipa de baschet masculin a Statelor Unite jucase fiecare meci în altă componenţă (cinci negri, apoi cinci albi, apoi cinci găligani, apoi cinci piticanii), conştientă că tactica de joc devenise un lucru rizibil, în condiţiile unei diferenţe uriaşe faţă de restul echipelor. Lotul feminin de baschet al Finlandei sucise gâtul tuturor spectatorilor care avuseseră norocul să vadă pe viu cea mai estetică formaţie aterizată vreodată la Bucureşti (în ciuda unei neputinţe funciare de a câştiga măcar un joc). Carl Lewis şi Calvin Smith îşi adjudecaseră suta de metri şi dublul ei înainte ca adversarii să se dezmeticească.

Însă nimic din toate acestea n-a egalat ca impact evoluţia echipei masculine de gimnastică a Libiei. Într-o sală plină ochi de oameni veniţi să aplaude marile glorii ale clipei, tripolitanii au confiscat atenţia şi n-au mai vrut s-o cedeze. Asta în condiţiile în care la băieţi evoluau japonezii, chinezii şi ruşii, iar la fete româncele, rusoaicele şi est-germancele. Cel care a dat semnalul fiestei a fost concurentul de la inele, aburcat la înălţimea de start după oarecari strădanii de antrenorul secund. Omul a făcut un stând în cap şi a rămas aşa, părând să fixeze cu o căutătură îndurerată podeaua. Ai fi zis că îşi căuta cheia de la casă sau că studia o specie nouă de gândac. După câteva secunde, misterul s-a dezlegat. Amărâtul îşi încurcase picioarele în frânghiile inelelor şi nu mai îndrăznea să mişte. Exista ceva în imobilismul lui care sugera convocarea urgentă a unei echipe de descarcerare. Stropii de transpiraţie care au început să cadă de pe fruntea libianului au înmuiat inima unui rus care, abia ţinându-şi râsul, a catadicsit până la urmă să se apropie de aparat şi să curme supliciul. Îmbufnat, africanul a recuperat o poziţie cât de cât normală, a salutat asistenţa şi a zbughit-o la vestiar, blestemând probabil ziua când îi venise ideea sportului de performanţă. Dar acesta a fost doar aperitivul.

La puţine minute după ce Nadia Comăneci stârnise o furtună de aplauze într-un alt colţ al sălii, Libia a revenit în forţă prin reprezentantul ei la bară fixă. S-a văzut imediat că aveam de-a face cu un sportiv de cu totul alt calibru. Mers hotărât, privire fixă, concentrare de şaman şi maxilare blocate într-o expresie cruntă. Africanul s-a prins de bară şi lumea şi-a frecat mâinile în aşteptarea exerciţiului. Libianul a efectuat o rotaţie lentă, de încălzire, primită cu un murmur binevoitor. A urmat o a doua, niţeluş mai rapidă. Publicul a adulmecat un program evident mai original decât al celorlalţi concurenţi. La a treia rotaţie a apărut prima mică nedumerire: oare o s-o ţină tot aşa? Vezi bine că nu. Sau, mă rog, nu tocmai. Rotaţiile nu au fost întrerupte de nici un alt element, e adevărat, dar viteza lor de succedare a crescut dramatic. La a cincisprezecea rotaţie devenise limpede pentru toată lumea că gimnastul cedase în războiul inegal cu inerţia. La a douăzecea, peste elicea umană de la bară fixă au coborât îngrijorate umbrele lui Aurel Vlaicu, Traian Vuia şi Henri Coandă. În cele din urmă, inevitabilul s-a produs. Nefericitul s-a desprins (nu se ştie cum) de pe aparat şi a aterizat pe burtă, cu un zgomot suspect de asemănător celui al unei bucăţi de cocă pentru cozonac când o izbeşti de blatul din bucătărie. Nimeni n-a avut timp să urle îngrozit, fiindcă africanul, deprins probabil cu acest gen de buclucuri, s-a ridicat prin forţe proprii şi s-a îndreptat necăjit spre colegi. Impermeabili la gaguri, arbitrii l-au notat cu 4, moment în care libianul şi-a ieşit din pepeni şi, spre deliciul general, a făcut contestaţie. Pentru ca farsa să curgă până la capăt, brigada a reanalizat exerciţiul şi a mărit nota la 4,5, ceea ce a părut să-l mulţumească pe reclamant. În tribune nimeni nu mai avea ochi pentru japonezi, ruşi sau chinezi. Nici măcar pentru Kurt Zilier al nostru.

Cireaşa de pe tort a adus-o în dinţi concurentul de la sol (vorbim tot de Libia, fireşte). La un aparat şi aşa destul de caraghios din cauza lipsei fondului muzical, protagonistul a reuşit să-şi depăşească ortacii în doar câteva secunde. El a salutat ceremonios brigada de arbitri, a luat-o la fugă de-a curmezişul covorului şi, după o tumbă aproximativă, s-a trezit cu pantalonii în vine. Îi plesnise elasticul. Altcineva în locul lui ar fi procedat normal: ar fi semnalat incidentul şi ar fi cerut voie să se schimbe şi să reia exerciţiul. Dar libianul nostru intrase în transă şi nu mai putea fi deturnat din proiect. El şi-a continuat evoluţia ţinându-şi nădragii cu o mână şi împărţind bezele cu cealaltă. De câteva ori a riscat o piruetă, o jumătate de cumpănă sau chiar o alergare uşoară, ferindu-se să încerce acrobaţii complicate. Zburdalnic şi hotărât să nu rămână iarăşi în chiloţi, a fost însoţit de ropotele isterice ale unui public pe care titlul de campion universitar nu-l mai interesa nici cât negru sub unghie. Pariul momentului era dacă africanul va reuşi să reziste pe covor mai bine de un minut fără o secundă de pauză. Căpos din fire, a reuşit. A făcut tot felul de semne cabalistice cu mâna liberă, a fâlfâit dintr-o aripă ca un avion atins de antiaeriană, a mai fugit de colo până colo şi la sfârşit a căzut secerat, într-o margine de covor, cu braţele date în lături şi cu pantalonii eliberaţi din marcaj. Emoţionată, asistenţa a apreciat tuşa finală a exerciţiului, scăpând din vedere un detaliu: nefericitul nimerise pe jos din cauză că, atent mai mult la izmene, călcase cu talpa stângă pe bombeul drept şi se împiedicase. Ca să nu-l nedreptăţim pe cezar, trebuie spus că ideea contestaţiei nu l-a vizitat.

Sala Polivalentă a mai cunoscut o singură dată o asemenea însufleţire în timpul Universiadei: cu ocazia finalei de baschet masculin SUA-URSS, transformată ad-hoc în manifestaţie politică de miile de norocoşi care prinseseră bilet. Americanii au învins cu 91-87 după un meci pe parcursul căruia crainicul sălii a intervenit de câteva ori, cu o voce tremurată, ca să-i implore pe spectatori să nu-i mai huiduiască pe tovarăşii sovietici. Duelul Magee-Tkacenko a fost tranşat în favoarea primului, iar fluierul final a consemnat o premieră pe care puţini au mai fost dispuşi s-o observe: conducătorul de joc Vladimir Kapustin, cel mai tehnic baschetbalist al finalei, a izbutit să nu fie penalizat nici măcar cu o greşeală personală.

Cam acesta a fost contextul în care, în creierii unei zile toride de iulie, câteva zeci de nebuni s-au trezit alergând patruzeci şi doi de kilometri pe străzile din Bucureşti spre a duce la bun sfârşit proba cea mai chinuitoare din istoria atletismului. Maratonul Universiadei trebuia, în mod normal, să fie o afacere sovietico-americană, cu posibila imixtiune a unui combatant nipon, finlandez sau italian. Examenul de anduranţă a strâns destulă lume pe trotuare. La rândul lui, stadionul Naţional (pe atunci 23 August) era plin. Era ziua multor finale aşteptate: săritura cu prăjina, săritura în lungime femei, ştafetele, alergările de semifond etc. România câştigase deja o mulţime de medalii, spre mândria patriotică a dulăilor oficiali. Totuşi, parcă mai era loc pentru încă una.

Aceeaşi idee îmbobocise şi în mintea gălăţeanului Gheorghe Buruiană. Maratonistul nostru asistase la succesele Anişoarei Cuşmir şi Paulei Ivan, ale lui Florin Segărceanu şi Ştefan Rusu, ale voleibaliştilor şi gimnastelor. "Gaudeamus igitur", imnul Jocurilor, se auzise şi datorită lor. La microfonul stadionului 23 August în acea zi de vară, crainicul de serviciu îşi dregea glasul, pregătindu-se să salute alte victorii tricolore. Nu avea de unde să ştie că, fără voia lui, va elogia un impostor. Că va cădea în capcana întinsă de fapt tuturor celor de pe stadion sau din faţa televizoarelor. Că va însoţi cu vorba o mârlănie şi va apuca să laude un borfaş.

Gheorghe Buruiană a plecat în cursă discret, dar cu gânduri mari. El văzuse deja cum erau priviţi sovieticii în Republica Socialistă România şi aflase că printre favoriţii maratonului se număra şi un rus. Mai mult, cu un an înainte, la Olimpiada moscovită din 1980, îşi otrăvise sufletul uitându-se la turneul de handbal masculin şi constatând că medaliile în sport se puteau obţine şi altfel decât prin luptă cinstită. Atunci, în 1980, România fusese bătută de Iugoslavia, dar învinsese URSS după un meci dement. Ca să ajungă în finala olimpică, românii depindeau de jocul Iugoslavia-URSS. Acolo o victorie a ruşilor la maximum patru goluri i-ar fi trimis pe Voina şi Birtalan în lupta pentru aur, un egal ar fi calificat Iugoslavia, iar un succes la cinci goluri al URSS le-ar fi deschis lor cale liberă. Sârbii au tras tare până cu vreo cinci minute înainte de final, dar, văzându-se conduşi în permanenţă, au abandonat total. Au ratat două aruncări de la 7 metri, au încasat trei goluri consecutiv şi i-au ajutat pe ruşi să câştige la exact cinci puncte. Buruiană a închis nervos televizorul şi a promis o răsplată cu aceeaşi monedă. Şi oare care era momentul ideal, dacă nu această Universiadă unde URSS-ul fusese fluierat din rărunchi oriunde apăruse?

Gheorghe Buruiană a continuat cursa la fel de discret cum o începuse. Cu puţin timp înainte de start, aflase că nu era cazul să forţeze. Exista un scenariu bine pus la punct, care, o dată respectat, avea să ducă la îndeplinirea obiectivului. Buruiană trebuia să alerge în aşa fel încât la un moment dat să rămână singur. Fireşte, era bine ca asta să se întâmple într-un loc ferit, după o curbă, într-o zonă cu pomi mulţi şi oameni puţini. Acolo el urma să fie preluat de una dintre maşinile care însoţeau grupurile de alergători. Maşina avea să-l depună într-un alt loc umbros şi izolat, de unde atletul, ajuns într-o poziţie fruntaşă, urma să dea asaltul final pentru medalii. Ce-i drept, aurul ar fi fost bătător la ochi, aşa că în şedinţa cu activul de partid pe linie de sport s-a decis: e bun şi bronzul.

Lucrurile s-au petrecut conform graficului. Buruiană nu s-a omorât cu firea pe traseu. La treizeci şi cinci de grade şi fără strop de nor, trebuia să nu fii în toate minţile ca să te agiţi. Cu atât mai mult cu cât ştiai că doar începutul era pedestru, continuarea desfăşurându-se motorizat. Puţini îşi amintesc acum dacă Ghiţă a făcut autostopul cu maşina presei, a Salvării sau a unui grangur cu număr mic. Şi de fapt nici nu mai contează. Are importanţă doar gestul în sine. Iar gestul a fost urât şi - am crezut noi ca nişte naivi - fără precedent. Puţintică răbdare şi vom descoperi că nu a fost aşa.

Între timp, pe stadion publicul admira în carne şi oase o sumedenie de sportivi pe care până atunci îi văzuse doar la televizoarele fixate pe bulgari, sârbi sau unguri. Prăjinistul Thierry Vigneron, sprinterul Sam Graddy, săritoarea în înălţime Sara Simeoni sau semifondiştii Said Aouita şi Doug Padilla ilustrau doar o mică parte din oferta de campioni a Universiadei. Sportivi aflaţi la început de carieră, care peste ani aveau să confirme fabulos. La microfon, crainicul de pe "23 August" prezenta evenimentele cu aceeaşi voce vibrantă cu care însoţise toate izbânzile de până atunci, fără să aibă nici un fel de premoniţie alarmată despre ceea ce avea să se întâmple. În timbru i se simţea bucuria de a vedea la lucru pleiada viitorilor jupâni ai pistei sau ai gropilor de sărituri. Asistenţa a avut la rândul ei o reacţie caldă, neprefăcută. Singura sincopă de comportament a fost - să nu ne mirăm - cea a vechilor noştri prieteni, libienii. Nimeni de pe stadion n-a reuşit să-i determine să se ridice în picioare când s-a intonat imnul Universiadei. Dacă americanii, de exemplu, au ascultat de fiecare dată "Gaudeamus igitur" cu dreapta la inimă şi cu capul descoperit, maxima concesie a africanilor magrebieni a fost înălţarea lălâie a unei mâini din poziţia şezând pe scaun, de parcă cincizeci de oameni ar fi semnalat concomitent că le curge sânge din nas.

Pe străzile capitalei, lupta maratoniştilor cu gradele Celsius a continuat, în timp ce Buruiană făcuse joncţiunea cu Dacia izbăvitoare. Răpit caniculei, el a fost transportat cu maşina şi a asistat din spatele geamurilor la calvarul care l-ar fi aşteptat dacă nu şi-ar fi traficat conştiinţa. Plimbarea a durat mult, căci clientul nu putea fi abandonat la orice oră. Slobozirea lui din maşină trebuia făcută în apropierea stadionului, înaintea ultimului kilometru din cei patruzeci şi doi. Vitaminizat, tratat cu un suc, o tabletă de glucoză şi poate chiar o cafeluţă, Ghiţă a privit lumea cu alţi ochi. Când ultimul fir de transpiraţie i s-a uscat pe piele, el a conchis în gând că onoarea în sport era cea mai mare tâmpenie de care auzise în viaţa lui. La ce bun să fii corect, când riscai să pierzi? Nu era mai sănătoasă şmecheria aducătoare de profit? Cum i-ar fi stat să alerge ca un tembel două ore şi trei sferturi ca să iasă al cincizeci şi optulea? Şi dacă în tribună s-ar fi aflat şi Tovarăşul? Frumos îi şedea să înşele încrederea partidului care, vorba aia, îi crease toate "condiţiili"?

Gheorghe Buruiană a coborât pe furiş din maşină şi a reluat alergarea întreruptă cu două ore mai devreme. Spectatorii presăraţi ici şi colo pe trotuare i-au consemnat prezenţa şi l-au aplaudat din reflex, fără să se întrebe de ce Dumnezeu, după patruzeci de kilometri de fugă, avea maioul uscat şi nu asudase deloc. Spre ghinionul lui, pungaşul nu s-a uitat în spate. Dacă ar fi făcut-o, poate c-ar fi observat silueta mişcătoare a unuia dintre alergătorii fruntaşi şi poate c-ar fi simţit venind spre el nişte vibraţii deloc paşnice din direcţia nepoftitului. Manevra se făcuse imperfect şi imprudent. Nu numai că existaseră martori, dar unul dintre ei era direct implicat în duelul pentru podium.

Maratoniştii au pătruns pe stadion în uralele generoase şi neştiutoare ale spectatorilor. Primul a ajuns sovieticul Ivan Kovalciuk, descompus de căldură şi dărâmat de efort. Chinul lui fusese atât de crâncen, încât publicul a abdicat de la ostilitatea clasică faţă de însemnele URSS şi l-a primit cu graţie. Un echipaj al Salvării l-a preluat urgent, l-a întins pe o targă şi l-a dus în fuga cea mai mare undeva la umbră. Au trecut două minute şi din tunel s-a ivit medaliatul cu argint. Era americanul Herbert Wills, gata şi el să-şi scuipe plămânii şi să leşine la fiecare pas. După ce-a trecut linia de sosire, procedura de stabilizare a decurs identic. Spectatorii şi-au îndreptat din nou privirile spre gura de stadion care făcea legătura cu oraşul, pândindu-l pe cel de-al treilea clasat. Acesta trebuia să fie italianul Alessio Faustini. Lumea ştia deja, fiindcă la staţia de amplificare a stadionului ordinea primilor trei maratonişti fusese anunţată din cinci în cinci kilometri. La un moment dat o siluetă sprintenă a sfâşiat semiîntunericul din tunel, a ieşit la lumină şi a declanşat stupoarea generală. Uzurpator cu acte, Ghiţă Buruiană a uitat să simuleze oboseala şi a parcurs jumătatea de tur de pistă rămasă cu un fuleu specific alergătorilor de la 400 sau 800 de metri. Apariţia lui l-a electrizat şi pe crainic, obligat să caute repede prin hârtii câteva date despre surprinzătorul medaliat cu bronz. Vocea lui tremurată a dat un contur şi mai viu întâmplării, în timp ce la televizor comentatorii de la faţa locului începuseră ca la un semn cavalcada superlativelor. Pentru toţi, bronzul lui Gheorghe Buruiană era mult mai important decât aurul rusului sau argintul americanului. Uite că România, ţară măruntă şi vitregită, găsea resurse să se bată de la egal la egal cu stăpânii absoluţi. Şi-atunci să nu suspini satisfăcut? Să nu bombezi pieptul? Să nu lăcrimezi solidar şi mândru?

Atentă la trioul medaliaţilor, lumea a ratat sosirea celui de-al patrulea clasat şi rău a făcut. Dându-şi seama că se petrecuse ceva necurat (ba chiar văzând cu ochii lui ce anume), Alessio Faustini a intrat pe gura de tunel a stadionului agitând furibund pumnul drept deasupra capului şi căutându-l cu priviri teribile pe trişor. Nu l-a găsit, fiindcă Buruiană fusese scos precaut de pe pistă şi mutat departe de zona de interes. Dându-şi seama că varianta unei răzbunări imediate căzuse, păcălitul a ales calea legitimă: semnalarea furtului şi depunerea contestaţiei. Faustini nu ştia cât de redutabilă era birocraţia românească, dar a avut ocazia să afle. El a fost plimbat de la Ana (peluza A) la Caiafa (peluza B), sperând cu o pardonabilă şi vehementă inconştienţă că va găsi un ghişeu deschis şi pe angajatul lui la post. Eroare. La peluza A tocmai se schimba tura, iar la B lucrătorul de serviciu plecase în pauza de masă. Dacă adăugăm distanţa parcursă de câteva ori între peluze, legitimările în faţa agenţilor de pază şi alte delicii spontane, înţelegem de ce s-au pierdut trei sferturi de oră fără rezultat. Iar contestaţiile erau luate în considerare doar dacă erau depuse după maximum patruzeci de minute de la săvârşirea abaterii...

Hoţia de bronz a lui Gheorghe Buruiană a făcut ocolul lumii mult mai repede decât Phileas Fogg. Şi dacă reacţia generală a planetei a fost una de dezgust amuzat, în ocolul carpatin s-au trezit câţiva românaşi verzi, care au plescăit încântaţi. Mulţumirea lor venea dintr-un soi de fudulie strâmbă: e adevărat, am furat, dar am făcut-o ca nimeni alţii. Cui i-ar fi dat prin cap aşa ceva? N-are decât să ne arate Europa cu degetul şi să ne facă hoţi, atâta timp cât nu ne contestă originalitatea. Avem atât de puţini inventatori, încât ar fi păcat să nu-l includem în cercul lor select pe savantul care a dus la plămădirea maratonistului pe patru roţi.

E momentul să-i dezamăgim pe apologeţii ocalei mici şi să le turtim fesul. Până şi în felul cum a furat, Gheorghe Buruiană a fost un jalnic epigon. Nu România socialistă a fost cea care a descoperit transportul clandestin al unui sportiv de la startul la sosirea într-o probă de anduranţă. Brevetul nu e al nostru, ci al americanilor. Anul trecut pe brevet este 1904, oraşul se numeşte Saint Louis, iar contextul malversaţiunii e cea de-a treia Olimpiadă modernă. Cu şaptezeci şi şapte de ani înainte de vara lui 1981, maratonul se alerga în alte condiţii decât acum. Unii concurenţi se vedeau siliţi să facă mici ocoluri ca să scape de agresiunile câinilor de pe traseu. Drumurile erau proaste, pline de praf şi de hârtoape. Cronometrarea mai avea mult până la fineţea de azi, iar timpul învingătorilor depăşea binişor trei ore. Predecesorul lui Buruiană în ale fraudei atletice se numeşte Fred Lorz. Conform propriilor declaraţii, americanul doar ar fi profitat de o conjunctură, fără urmă de premeditare. Ca să vedem cum au stat lucrurile, haideţi să deschidem albumul Jocurile Olimpice. De la Atena la Atena, 1896-2004, redactat de un grup de ziarişti de la L'Équipe şi apărut nu demult şi la noi (Editura Curtea Veche, 2004). Gérard Schaller evocă episodul după cum urmează: "Pe stadion spectatorii nu ştiau prin ce încercări treceau alergătorii pe traseu şi începuseră să se întrebe de ce nu sosea nici unul. Într-un târziu, la trei ore şi treisprezece minute de la start, şi-a făcut apariţia new-yorkezul Fred Lorz. Acesta a fost aclamat fără preget, aşa cum li se cuvenea învingătorilor. De altfel, victoria lui nu constituia o surpriză foarte mare, căci acest zidar de 24 de ani se număra printre specialiştii americani ai probei. El terminase al patrulea maratonul de la Boston din 1903 şi se clasase al cincilea în aceeaşi probă în aprilie 1904. Pe bună dreptate, această zi de 30 august putea să fie cea a deplinei consacrări. Lorz fusese deja fotografiat cu Alice Roosevelt, fiica preşedintelui SUA, şi era pe punctul de a primi medalia de aur când s-a aflat că trişase... După nouă mile, Fred Lorz a avut nişte crampe puternice şi s-a aşezat la marginea drumului, undeva pe Dallas Road. Invitat să urce într-una dintre maşinile însoţitoare, el a acceptat, cu gândul să se întoarcă mai comod pe Francis Field. Cum maşina a trecut prin dreptul mai multor alergători, Lorz i-a aplaudat şi i-a încurajat în gura mare, fericit că nu trebuia să treacă prin aceleaşi chinuri. După alte unsprezece mile, automobilul a făcut pană. Lorz nu mai avea crampe şi a profitat de faptul că-şi recăpătase suflul ca să-şi continue alergarea spre stadion, cu singurul scop de a-şi recupera hainele de oraş. Cel puţin asta a fost versiunea lui. Nici vorbă să vrea să păcălească pe cineva. Ca dovadă, nu se ascunsese în maşina oficialilor, ba dimpotrivă. Dar când a pătruns pe stadion, când a auzit mulţimea salutând cu atâta entuziasm prima victorie a unui american în cadrul unui maraton olimpic şi când i-a văzut pe oficiali pregătindu-se să-i înmâneze cununa de lauri, ei bine, a arborat un surâs larg, a ridicat braţele, a făcut semnul victoriei şi a trecut linia de sosire ca un erou naţional. Primirea publicului fusese o surpriză uriaşă, iar Lorz se lăsase prins în joc. Dacă trişase? Păi... trişase, însă doar în glumă. Spre ghinionul lui Lorz, membrii Federaţiei Americane de Atletism stăteau cam prost cu simţul umorului, aşa că l-au suspendat pe viaţă pe falsul câştigător." Iar după ce s-a făcut dreptate, laurii au trecut de pe creştetul lui Fred Lorz pe cei ai compatriotului Thomas Hicks, învingătorul de drept al finalei. E adevărat, la câteva zile după festivitatea de premiere lumea a aflat cu stupefacţie că nici Hicks nu respectase întru totul regula jocului. El recursese la o reţetă a succesului în faţa căreia astăzi surâdem amar sau clătinăm sceptic din cap: injecţii cu stricnină, coniac şi ouă crude.

Şi dacă tot am pornit pe panta evocărilor, poate că nu e rău să zăbovim niţel pe marginea unui alt caz de aceeaşi natură. Unul care aşează de data asta în prim-plan o femeie, fiindcă politica şanselor egale (inclusiv la hoţomănii) nu datează de azi, de ieri. Eroina episodului este Rosie Ruiz, o new-yorkeză care pe 21 aprilie 1980 câştigă cea de-a 84-a ediţie a maratonului feminin de la Boston. Este vorba, de fapt, de o cursă comună - bărbaţi şi femei - la capătul căreia se fac două clasamente separate. La momentul cu pricina, Rosie Ruiz are douăzeci şi trei de ani şi se califică pentru cursa bostoniană ca urmare a participării la maratonul de la New York. Ea scoate un timp formidabil (2h31'56"), cu doar douăsprezece minute mai slab decât cel al câştigătorului la bărbaţi, campionul pentru al patrulea an consecutiv Bill Rodgers. Zveltă, brunetă, tunsă scurt şi având W 50 ca număr de concurs ("W" de la women - femei), Rosie nu e nici ea foarte transpirată după 42 de kilometri alergaţi într-o după-amiază destul de caldă. La douăzeci şi patru de ore după ce primeşte medalia de aur, americanca îi vâră pe oficialii cursei la bănuieli. Totul pleacă de la faptul că Ruiz nu apare pe videocasetele înregistrate decât pe ultimul kilometru al cursei. Organizatorii studiază şi mia de fotografii realizate în timpul maratonului, constatând absenţa totală a sportivei. Mai mult, ei se duc cu poza alergătoarei la diverşii comisari de cursă şi-i roagă s-o identifice. Cu toţii ridică din umeri: n-am văzut-o, n-a trecut pe-aici. După cinci zile adevărul iese la iveală: neavând nici un complice, Rosie Ruiz a folosit transportul în comun din Boston. Ea a coborât la metrou, a parcurs cea mai mare parte a traseului în poziţia şezând pe scaun şi a ieşit la suprafaţă cu un kilometru şi ceva înaintea finişului. Reacţia organizatorilor e cea cuvenită: medalia de aur este luată din posesia new-yorkezei şi oferită canadiencei Jacqueline Gareau, adevărata câştigătoare a maratonului.

Revenind la oile şi buruienile noastre, suntem datori cu mai multe întrebări, dar ne limităm la una: Lucrează vreo nelinişte în foştii aranjori ai podiumului de la Universiadă pentru felul cum s-au făcut de râs? Puţin probabil. Cei mai mulţi erau profesionişti ai mistificării şi înşelau la fel de uşor cum beau apă. Nu-i exclus ca unii să-şi aducă aminte de acest episod cu un zâmbet şiret. Nu-i exclus să şi-l asume ca pe o vitejie patriotică. După cum nu-i exclus să ni se spună că nu Buruiană a fost de vină pentru că a furat, ci presa fiindcă a divulgat hoţia. Partea proastă este că, din acel iulie 1981, grădina sportului românesc a fost năpădită de tot mai multe buruieni. Era normal să se întâmple aşa, din moment ce grădinarul a fost ori neputincios, ori complice. Şi nu ştim dacă în cazul de faţă a privi e totuna cu a plivi. Avem însă alte certitudini, chiar mai triste.

Cea mai importantă dintre ele este, fără doar şi poate, permanentizarea escrocheriei. Dacă până în 1989 se fura cu aprobarea sau la indicaţia partidului, după 1990 a început ciupeala la liber. Cine a vrut să opereze ilegal nu a trebuit decât să găsească pretextul oportun. Transformarea sportului în "cel mai bun ambasador", respectiv clişeizarea oficială a unui loc comun, a permis gesturi dintre cele mai sfruntate. Dacă unele religii făceau rău în numele binelui, sportul românesc şi-a schingiuit menirea după paravanul mândriei naţionale. Totul e permis ca să ne cocoţăm la medalii, iată ipoteza de lucru a multor antrenori şi oficiali contemporani. Din această ipoteză au ieşit actele falsificate şi oasele strâmbe ale gimnastelor cu sediul la colonia penitenciară din Deva. Tot de aici a plecat şi farsa ciclistă la care editorialistul Alin Buzărin de la Gazeta Sporturilor a asistat în urmă cu câţiva ani la Târgu-Mureş, când la sosirea într-o etapă a Turului României primii clasaţi - turci şi bulgari - au fost îndrumaţi greşit şi au ajuns la margine de oraş, printre tramvaie, în timp ce ai noştri au beneficiat de un ghidaj corect, au respectat traseul şi au câştigat etapa. Vi se pare străvezie legătura dintre pungăşia lui Gheorghe Buruiană şi drama Alexandrei Marinescu, de exemplu? Aş spune că nu, dar poate că aş fi subiectiv. Cel mai indicat ar fi un dialog cu Oana Petrovschi, Sabina Cojocar şi Corina Ungureanu. Cu inima deschisă şi reportofonul închis. Vă asigur că ne-am lămuri.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer