Argument
Urbanitatea ne absoarbe într-un peisaj polimorf, formele într-o continuă mişcare. Şi, totuşi, există ceva fix în miezul acestei convulsii: omul, făcând regula jocului fără reguli în speranţa că va intra în prelungiri; deplasându-se printr-un timp cronometrat digital, cuprins de obsesia mistică a cifrelor; întrupând un mit gălăgios care locuieşte în confort şi consumă. Şi, dacă omul şi-ar pierde fermenţii, contururile oraşului ar prinde rigoarea unor ruine, iar această serie de stampe purtând titlul Urbarium ar deveni inutile ca un buletin de ştiri surd într-un televizor Braille.
Adrian Buz
1. Cartea Junglei
- Ce să mai discutăm, zice, în sfârşit, sunt mulţumit.
- De ce, ai păţit ceva?
- He-he, râde el, nu, domnule, sunt proprietar, mi-am luat un apartament cu trei camere, cu baie de serviciu, cu boxă în subsol.
E proprietar, e mulţumit. Are o colecţie de timbre, un copil absolut a-do-ra-bil, o soţie iubitoare şi e, în sfârşit, proprietar. Are, cum ar veni, toate motivele să fie mulţumit, fericit... sau măcar nu are nici unul să nu fie altfel. Şi atunci de ce vine aici cu aerul unuia care pare că îl dau afară ideile din propriul cap? Undeva echilibrul scârţâie.
Se întâmplă că tocmai azi-noapte am văzut la televizor un reportaj care ne povestea nouă, ăstora cu somnul pe dos, despre un incident petrecut la circ. Reporterul ne previne că ceea ce urmează să vedem nu e pentru cei slabi de înger. Un elefant a luat-o razna, n-a mai vrut să facă manej, tumbe, jonglerie cu farfurii, echilibru într-un picior pe o minge colorată. Elefantul s-a înfuriat atât de tare, încât a călcat totul în picioare, l-a tăvălit pe dresor, pe îngrijitor l-a înghesuit într-un colţ şi l-a strivit până i-au ţâşnit maţele, a demolat o tribună, a ţipat la fanfară. În acest timp, spectatorii s-au îmbulzit afară cuprinşi de panică, încercând să-i ferească pe copii de aceste imagini, care i-ar fi putut vindeca de circ pe viaţă. În cele din urmă, elefantul a ieşit în stradă unde a fost ucis de poliţie. A fost singura soluţie, de vreme ce animalul era chiar dement şi nu dădea semne să se potolească.
Îi citesc în ochi furia junglei. Dincolo de această mulţumire afişată, se vede ceva tulbure, ceva de elefant dresat, care lasă farfurioarele să cadă şi se ridică pe labele dinapoi ţipând. A intrat în apartamentul gol, proaspăt văruit, a verificat robinetele, bazinele closetelor, a verificat uşa la debara şi la camera copilului, apoi tencuiala.
grafica: Alexandru Neagu
Pipăia zidul alb, zidul lui şi a auzit din partea cealaltă o voce înjurând cu draci, s-a mutat la celălalt capăt al camerei şi a auzit o voce de copil urlând, şi tot aşa prin toată casa. A auzit cum, prin ţevi, rahatul vecinului de deasupra îi tranzitează proprietatea. Şi o parte din gândacii acestuia. Şi pisica. Adică această casă, casă mea, aceste ziduri, zidurile mele, nu sunt ale mele. Sunt şi ale vecinilor, podeaua asta e şi tavanul celuilalt vecin, tavanul acesta e şi podeaua ăluilalt. Adică ce fel de proprietar sunt eu? s-a întrebat el. Şi-a privit actul de proprietate, avizele de la asociaţia de locatari, de la fisc, de la urbanizări. O mapă de acte şi chitanţe. Ce am eu? se întreba el cuprins de o furie imposibil de controlat. Se simte ca un elefant care face jonglerie. Jonglerie cu chitanţe. A ieşit în stradă. Şi-a înălţat ochii şi a văzut un bloc uriaş plin cu proprietari, fiecare cu chitanţele lui, zăvorât în câte o colivie. S-a uitat în jur şi a văzut omenirea cuprinsă de un frison straniu, o febră sub care dorinţe intime putrezeau sub formă de vise în străfunduri de umanitate: unul pescuind pe un râu răcoros şi umbrit, altul escaladând ruine în jungla boliviană, altul susţinându-şi tezele în faţa unui auditoriu încremenit, altul cântând în corul bisericii, o tânără aplecată peste o carte la lumina unei veioze. Şi toţi se deplasează cu repeziciune, dirijaţi de un agent subtil.
A doua zi vine iar.
- Auzi, am văzut şi eu reportajul despre elefant. În reluare.
Despre care din ei. Nu-l mai întreb, l-aş necăji mai mult decât merită.