Grafica este semnată de Alexandru Neagu
Pentru că am o treabă care implică parcurgerea unor distanţe mari prin oraş, mă gândesc să iau un taxi. Opresc unul, urc în el şi ne angajăm în traficul aglomerat. Şoferul nu pare un terchea-berchea – daţi-mi voie să am această prejudecată, sunt, cum ar veni, fript. Nu după mult timp, nimerim în spatele unei căruţe, undeva prin centru şi ne târâm aşa până la primul semafor unde oprim. Europa, zice el făcându-mi semn din cap către vehiculul rustic. Noi vrem să intrăm în Europa. Cică. O duhoare de grajd inundă maşina în timp ce armata de schilozi-spălători de parbrize o acoperă din toate părţile, ca un roi de insecte prădătoare. Omul, vizibil sictirit, se apleacă şi deschide radioul. O voce în ultrascurte anunţă tema emisiunii de astăzi a celebrului DJ A.G.: drogurile şi dependenţii... opinii la numărul... Şoferul pufneşte şi demarează. Ai ceva marfă, îi citesc eu aiurea reacţia, ca să mai anim atmosfera. Domnule, uită-te la mine, sunt om serios. Am acasă un animal de-ăsta, zice, făcând semn cu mâna către radio. Am încercat cu el tot ce e omeneşte posibil, mi-am vândut maşina şi casa pe care o moştenisem de la părinţi, am renunţat la slujbă, o slujbă bună la bancă, doar ca să stau pe capul lui. Şi nimic. Acum trebuie să-i dau cotizaţia zilnică pentru marfă. Două sute de mii... zilnic. Din radio se aude o doamnă care îşi punctează indignarea. ...nişte nenorociţi, ar trebui băgaţi în puşcărie... statul cheltuie bani cu ei... cu ce suntem noi de vină?... fură, dau în cap la oameni ca să facă rost de bani pentru substanţele alea... Îl opreşte plin de indignare. Cobor după primul colţ.
Drogurile? Întâmplarea face să ştiu despre ele câteva lucruri pe care aş vrea să vi le împărtăşesc. Dacă sunt cumva redundant şi vă plictisesc, îmi cer scuze. Cu excepţia opiatelor (heroina, morfina), toate celelalte droguri (cocaina, amfetamina, cânepa indiană) nu dau dependenţă fizică. Însă opiatele sunt un dezastru. Îţi modifică metabolismul astfel încât, chiar dacă pacientul (da, în acest caz se poate vorbi de o boală) are voinţă de vindecare, acest lucru devine aproape imposibil, mă rog, în funcţie de gradul de dependenţă. El are nevoie de marfă zilnic pentru a mai putea trăi. Deşi a trăi e un fel de a spune. Pentru că el nu mai e tocmai viu, de vreme ce sub efectul drogului trăieşte deconectat de le funcţiile vitale, nimic nu-l mai stârneşte la nimic, nici măcar foamea, doar nevoia de marfă. Fără marfă, efectele fizice sunt devastatoare. Cineva spunea că, pe lângă sevraj, epilepsia pare o glumă. Am auzit un puşti spunând că durerile sevrajului sunt similare cu cele ale unui bolnav de cancer la oase în metastază, aşa cum îşi imagina el cancerul. În orice caz, chinuri de neimaginat. L-am întrebat de ce a luat. Pentru că există, mi-a răspuns. La fel şi bomba atomică, au folosit-o pentru că există. Orice motivaţie e stupidă şi neavenită. Era un puşti isteţ. Era.
Hazard. La întoarcere opresc un taxi şi dau tot peste omul meu. Îi povestesc ce ştiu eu despre droguri, lucruri pe care le-am citit în cartea unui american. E impresionat. Se gândeşte că, acum, dacă ştiu, îmi pasă. Da, domnule, fiu-meu ar vrea să se vindece, dar nu mai poate, îi e imposibil să se lase, arată ca un muribund. Cobor în centru şi îi las, din compasiune, un bacşiş generos. Îmi aruncă o privire înfrântă. Lasă, zice, văd că eşti un om cumsecade. Îmi dă înapoi bacşişul şi demarează. Iar eu mă întorc mult mai fericit la nenorocirea mea. Am nevoie de nişte acte, ceea ce implică manevre cu adevărat diabolice în câteva birouri funcţionăreşti.