Grafica este semnată de Alexandru Neagu
Poate că-l dor dinţii... sau îl strâng pantofii, altfel nu văd cum.
"Ce zici, în opinia dumitale, este acest lucru corect?" Îl privesc. Îşi face vânt cu ziarul şi ia o poziţie umilă, se adună mai bine pe oase, se apleacă de spate.
"Ei! Eu ştiu?" zic.
"Adică, insistă el, nu? întotdeauna ascensiunea politică se face cu susţinere... şi atunci de ce să ne mire clientelismul, nu?"
"Poate!" închei laconic.
Se întâmplă următorul lucru: în luptă cu balaurul... omul şi calul său. Doar că azi calul pare să se fie cuprins de ambiţii, se bâţâie, are idei şi voinţă proprie, îl trânteşte la pământ pe om, îl acuză de lucruri grosolane, te-ai dat cu lighioana, omul protestează, îi sare la gât, scoate din dosar dovada colaborării calului cu instituţiile dinozaurului, bunicul balaurului. Are loc o încăierare. Între timp balaurul intervine, îi împacă, le aplică o reanimare foarte-foarte ieftină, suie dobitocul pe om, sau omul pe animal, ce contează, de vreme ce abia îl mai distingi pe unul de celălalt, dar ei trebuie să fie acolo, să nu moară mitul, să nu ţipe iar organismele internaţionale.
"Zi-mi, e corect?"
"Eu ştiu? zic. Aşa o fi?" Teribil de cald, îşi face vânt cu ziarul. E noapte şi uite cum ne-am nimerit noi aici, în compartiment, făcând politică. Întotdeauna facem politică în tren. Nu putem dormi, e prea cald. Privesc pe geam.
În fond, inamicul e comun, ar trebui să fie mult mai simplu. Un spectru larg de urât şi de rău, de la preşedinţi cu mandate neconstituţionale, de la demagogi veroşi cu aere de mamă ocrotitoare, la analfabetismul care ia proporţii, la diplome universitare de vânzare, la afaceri cu falsuri celebre, avizate de oficiali dubioşi, la scuipaţii de pe asfaltul din faţa primăriei. Pe câmpul de bătălie, armata de 15.000 cavaleri albi discută. Din motive greu de înţeles, încep să se ciopârţească între ei. Îşi retează mâinile şi picioarele, îşi scot ochii. Sunt epuizate rapid toate combinaţiile de alianţele posibile, strategii de negândit se schimba de la o clipă la alta. Spre seară, are loc un prim bilanţ. Apare un jurnalist independent care constată dezastrul. Face o poză pentru gazetă. Portretul cavalerului alb e un fel de peticeală tăvălită, complet neconvingător, ciung, chior, şchiop. Sindicatele se simt datoare să intervină, organizând o grevă.
Trenul şuieră prin noaptea incendiată. Îmi amintesc cuvintele domnului P.. Patria se regăseşte, printr-o serie de contrageri, în minimul spaţiu intim al unei locuinţe, universul minuscul al lucrurilor dragi. Cam atât a rămas, celula de beton. Împing afirmaţia şi mai departe şi spun că patria e propriul meu creier. Protecţie şi confort maxim doar acolo, zăvorât în propriul meu cap, nu plătesc chirie şi întreţinere, curent şi lumină, nu plătesc nimic pentru incompetenţa specialistului în economie, sau pentru clientelismul politic, nu sufăr de isteria unor nuanţări doctrinare sau de frustrarea unor pariuri politice ratate, ultimul refugiu în care mă contrag.
Stau acolo, în compartiment, cu o carte pe genunchi, o carte orbitoare, plină de metafore metafizice şi visez năuc, privind în gol noaptea. Şi am, nu ştiu cum, proasta inspiraţie să-mi focalizez privirea în sticla care funcţionează, noapte fiind, ca o oglindă neagră. Mă văd în reflexia ochilor mei, care se văd reflectaţi în proprii mei ochi, care se reflectă în reflexia... Văd în acel înăuntru, printr-o succesiune de reflectări şi focalizări, un spaţiu insuportabil de intim, pe care, în virtutea celor deja afirmate, îl numesc patrie. Şi îmi văd patria locuită de ceva, un punct mic, negru, un păduche ocrotit de cheratină păroasă, tremurând des, cuplat la tensiuni satanice. Închid ochii o clipă pentru a-mi şterge secretul. Degeaba, simt tensiunea zbârnâindu-mi în cap.
Poc-poc. Companionul meu şi-a scos pantofii şi îşi masează picioarele. Zâmbeşte cuprins de o mulţumire luminoasă şi aproape a adormit. Lucru pe care mi-l doresc şi eu. Inutil. În patria mea se face brusc o gălăgie de nedescris.