Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Urbarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gânduri grele


Adrian Buz

30.03.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aceste proze scurte de Adrian Buz au apărut în Lama, suplimentul cultural al ziarului Cuvîntul libertăţii, Craiova.
Grafica este semnată de Alexandru Neagu



Ultima dată când s-au întâlnit, ea îi zisese că vrea de la el un copil. Fără acte, fără obligaţii. Îi lăuda calităţile, trecu repede peste defecte.
- Chestii de caracter, suportabile, nimic ereditar. Te cunosc bine, eşti sănătos tun. Râdea de el.
- Şi tu vrei un copil? Ce chestie, toată lumea vrea un copil.

Apoi tăcuse. O lăsase să vorbească, să turuie ca o apucată. Realiză deodată că el nu avea nici măcar o strategie cu care să-şi camufleze nehotărârea, să mai tragă de timp. Ce vreau eu? întrebarea îi inundă ţeasta în mod salvator. Preţ de o oră stătuse acolo, aşezat în fotoliu, încercând să găsească un răspuns. Timp în care ea vorbise neîncetat. Îi explicase ce simte ea, de ce simte ce simte... îi explicase că e normal să aibă aceste simţăminte. Avea o serie de argumente pregătite, pe care i le expunea cu sufletul la gură, nerăbdătoare să-l facă să priceapă. Însă el, surd, tocmai începea să înţeleagă. Privind în el adânc, dincolo de toate frustrările, de toate micile drame, de amarul născut din neînţelegere...

Îşi ţinea inima în palmă, o cântărea duios, singur, miraculos de calm. O văzu palpitând străvezie şi în ea acea lumină tulbure pe care, privind-o mai atent, pricepu că nu poate fi decât lumina unei lumi pe care se îndoia că are să o cunoască vreodată. O privea eliberat de orice emoţie. Cât de adânc, cât de departe putea să vadă? Nu mai departe de toată nesiguranţa, de delirul pe care un viitor necunoscut, grozav îl stârnea. Ce ar putea fi acolo? În nici un caz ce vedeau toţi aceşti oameni care se înghesuiau într-un fel sau altul în viaţa lui şi pe care el nu-i putea convinge cu propria lui fiinţă, care era altceva decât ceea ce vedeau ei. Imagini distorsionate curgeau ca plumbul topit, fierbinţi, pline de iluzii şi speranţe... curgeau grele, cleioase în forme rigide, imprecise, dezmembrate, aşezându-se în matriţe în formă de prunci. Simţise pentru o clipă, nevralgic, imprecizia lor, eroarea. Şi cu toate astea nu poţi face nimic, nu poţi schimba nimic. Lucrurile rămân la fel, o teribilă neînţelegere. Un copil? Poate doar printr-o minune creatorul acestei erori gigantice, râzând din toată inima, să adune urzeala asta sfărâmicioasă de fiinţe în palme, să sufle pe ea de trei ori şi să recreeze mitul edenic, mitul începutului, dar am ajunge tot acolo... suspinul primei nenorociri, al tentaţiei. Trezindu-se pe fotoliul moale, o văzu cum vorbea însufleţită, plimbându-se agitată. O înţelese şi îi dădu dreptate.

- Probabil că şi tu la rândul tău ai trăit o experienţă similară cu a mea şi ai înţeles, te-ai înţeles. Îţi dau dreptate, dar din nefericire experienţa mea e diferită de a ta ...eu am văzut altceva şi am priceput altceva, ţinându-mi inima în mână....
Îi aruncă o privire perplexă. Ce-o vrea să spună?
- Martin... dacă n-ar fi plecat... el ţi-ar fi putut oferi ceea ce-ţi doreai atât de mult.
Da, Martin. Dar Martin plecase. Se trezise fiert într-o dimineaţă, după ce toată noaptea se zbătuse în aşternut. Fără să zică prea multe, adunase în valiză câteva lucruri şi paşaportul... plecase să-şi caute norocul, aşa cum zisese de-atâtea ori că o va face.
- Pentru cei ca mine ceea ce caută se află întotdeauna în altă parte... iar când ajung acolo nu mai găsesc nimic, n-a mai rămas nimic pentru ei şi uite aşa pornesc mai departe...

Adică eu sunt nimic? gândise ea mâhnită.
Cât timp îi trebuise să-şi facă curaj să plece! Cât de mult îşi dorise Martin să plece!
Asta nu ştia el, amintind de Martin. Surprinsă, îl privise interogativ. ...adică ce găsise el acolo înăuntru? ...ce oare îl făcea să creadă că a priceput, că a înţeles ceva? De fapt, Martin era chiar mai rău. Ştia el asta? Trebuia să-i amintească de Martin! Nu ştia, nu ştia că plecase împins de-un neastâmpăr nărod care îl rodea mai rău ca un cancer. Să creadă că ar fi putut... ar fi fost în stare să stea aici lângă ea era o mare eroare. Aşa că renunţase la pretenţii. Ce dracu' se întâmplă cu bărbaţii ăştia? Renunţase, vroia doar un copil.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer