Ana Mărgineanu: Tot ce-mi trebuie ca să trăiesc

Pentru primul ei spectacol profesionist, Deşeuri, după Matei Vişniec, a fost nominalizată la Premiul pentru Debut al Uniter-ului. Doi ani şi două spectacole mai târziu, 89.89...fierbinte după ’89, scenariu al regizoarei după cinci autori dramatici români cvasi-necunoscuţi, montat la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti, cu Gheorghe Visu, Coca Bloos, Maria Ploae, Cristian Iacob, Isabela Neamţu în distribuţie, un spectacol despre România de dinainte de 1990 şi supravieţuirea ei până astăzi, în care publicul e un element activ, permanent provocat, a devenit la sfârşitul anului trecut unul din marile succese teatrale, răsplătit cu premii, aprecieri critice superlative şi săli pline la toate reprezentaţiile. După care a plecat la Arad, pentru Cheek to cheek, de Jonas Gardell, o piesă despre identităţi sexuale şi artistice incerte, despre căutarea disperată a simulacrului de iubire şi omniprezenţa morţii într-o lume care mimează viaţa. În acelaşi timp, face parte din dramAcum, grup de tineri regizori implicaţi activ în dezvoltarea şi promovarea dramaturgiei româneşti tinere. Ana Mărgineanu e în egală măsură o regizoare de succes şi un artist de curaj. Cum, cu cine, cât, de ce ar risca un astfel de om, în lungul drum al descoperirii propriilor teme şi construirii universului teatral în care crede cu atâta forţă?

Iulia Popovici: Simţi că ai succes?

Ana Mărgineanu: Mi se pare că parte din spectacolele pe care le fac au succes în mai mare măsură decât altele, sau pur şi simplu unele au succes şi celelalte nu. Iar ca traseu, da, cred c-am avut până acum unul de succes. Mi-e mult mai uşor să definesc succesul în raport cu spectacolele mele decât cu mine ca persoană: în clipa în care sala e plină, în clipa în care publicul vine şi se bucură de spectacol, cred că spectacolul are succes. Şi probabil când e foarte multă lume care vrea să lucreze cu mine şi am multe oferte de lucru, cred că şi eu am succes.

I.P.: Ţi l-ai dorit?

A.M.: Da. Sincer, da.

I.P.: Ai spune despre tine că eşti o aventurieră?

A.M.: Mi-ar plăcea să fiu una, să mă arunc oricând în ceea ce vreau să fac, dar asta nu înseamnă că mă consider una. Nu sunt atât de aventurieră pe cât mi-ar plăcea să fiu. Sunt prea fricoasă.

I.P.: De ce ţi-e frică?

A.M.: Nu m-am gândit niciodată la asta. De ce mi-e frică? Pentru ca să mă pot arunca în absolut orice, trebuie să am o încredere în mine şi în ce fac la momentul respectiv foarte mare; asta-mi lipseşte de (cele mai) multe ori, nu întotdeauna. Ca să poţi fi un aventurier, trebuie să acorzi foarte multă încredere unor lucruri despre care de multe ori nu ştii nimic, şi pe de altă parte să nu-ţi pese de consecinţe. Or, mie-mi pasă de consecinţe şi nu am mereu tipul ăsta de încredere nebunească.

I.P.: Să faci la Arad piesa lui Jonas Gardell nu e un fel de aventură?

A.M.: Spectacolul Cheek to cheek e pentru mine mai degrabă unul dintr-o zonă clasică, nu e tocmai o aventură, ci un risc minim asumat. Nu oferă un maxim de surprize spectatorilor, e o poveste cu care te poţi obişnui, personajele rămân pe scenă, nu vin să discute cu tine, se întâmplă lucruri de tip realist, pe care le poţi înţelege, situaţii cu care te poţi identifica. Poate fi şocant faptul că se ating şi nişte tabuuri sexuale, să zicem, dar nu cred că sunt cele mai şocante posibil. Nu mi se pare că e o poveste care să şocheze şi în mod clar nu e un spectacol care să-şi propună asta. E mai degrabă cuminte, iar ceea ce vrea, în realitate, să le spună oamenilor e cât de aproape suntem de moarte şi cât de important e să trăim. Dacă stau bine să mă gândesc, cea mai şocantă chestie în spectacol (în ipoteza că există aşa ceva) e iminenţa morţii şi nu faptul că există un homosexual sau că apare un bărbat îmbrăcat în haine de femeie. În permanenţă personajele trăiesc pe graniţa dintre viaţă şi moarte, iar pentru unele, moartea pătrunde, încet-încet, în viaţă; nici viaţa, prin rutina şi monotonia ei, nu aduce lucruri diferite de moarte.

Asta e o spaimă a mea, asta mi se pare că e ceva dur; nu ştiu dacă e şocant, toţi ştim că murim, toţi ştim că viaţa poate să nu însemne nimic sau poate să însemne un lucru minunat, nu e ceva nou, cu toate astea e dur. E o chestie pe care dacă ajungi nu doar s-o gândeşti pe un plan foarte îndepărtat, ci s-o realizezi pe propria piele, s-o conştientizezi, s-o simţi la un moment dat, te poate bulversa.

I.P.: Mie mi s-a părut o viziune foarte cinică asupra condiţiei umane.

A.M.: Pentru mine, spectacolul nu e cinic. Cinic ar fi dacă nu le-aş acorda personajelor nici o şansă, or, ele au şi frumuseţe, au şi şansă. Pe de altă parte, e adevărat că zona asta de duritate intimă, dacă pot să zic aşa, e cea care poate speria publicul, mai ales când media de vârstă a spectatorilor urcă spre 60 de ani. Cred că pentru un om de 60 de ani spectacolul e mai mult decât cinic, e grotesc, fiindcă un astfel de om nu e străin de lucrurile despre care vorbeşte Cheek to cheek. La ultima reprezentaţie la care am fost, au venit copii de vreo 15 ani; iarăşi, din punctul meu de vedere nu e publicul ţintă pentru spectacolul ăsta, iar reacţia lor a fost pur şi simplu de indiferenţă: n-aveau acel gen de probleme, nu le înţelegeau, judecau totul la primul nivel, se bucurau de costume, de fete cu picioarele dezgolite, se amuzau pe alocuri, nu cred că i-a atins cu ceva.

De-asta spun că e un spectacol cu risc minim; spun în el nişte lucruri care pentru mine sunt foarte adevărate, nu cinice, cel puţin aşa le percep eu. Publicul se poate raporta cum vrea el la o poveste de sine stătătoare, nu-i afectează în mod direct decât pe cei care au deja astfel de probleme.

Dicţionar esenţial pentru un nou teatru

Atitudine
Ceva ce te defineşte în raport cu ceilalţi. Atitudinea mea? Relaţia specială pe care o am cu publicul, e cea mai puternică marcă a mea. Relaţie pe care încerc s-o construiesc prin spectacol. Publicul e centrul spectacolelor mele.

Independent
Deocamdată e un soi de vis. În teatru nu prea ai cum să fii independent: depinzi, de la actor la regizor tehnic, prin însăşi natura lucrului. Poate doar Florin Piersic jr. a fost independent când a făcut Sex, Drugs, Rock and Roll şi l-a şi jucat, dar probabil ar fi trebuit să şi scrie textul şi eventual să-l şi joace singur la el în baie ca să fie cu totul independent. Independenţa e imposibilă în teatru: depinzi de public, de actori, de luminişti, sunetişti etc.
Sistemul nostru actual e o formă de dependenţă nefericită, depindem la modul nefericit de bani, de contracte, de tot felul de lucruri care vin în detrimentul spectacolului. Dependenţa ideală? Dacă oamenii ar depinde de teatru ca de-un drog. O relaţie pasională între public şi teatru, pe care n-o prea văd nicăieri.

Noua dramaturgie
Un lucru care sper să existe, pe care mi-l doresc şi încerc să contribui activ la existenţa lui. Mi se pare esenţial să avem o dramaturgie care să vorbească despre noi aici şi acum, şi atunci ea trebuie inventată.

Public
Raţiunea existenţei mele ca regizor. Din cauza lui şi pentru el fac teatru. De aici vine şi toată zona mea de căutări: de ce ar avea spectatorii nevoie de mine, de ce ar avea nevoie de ce fac eu, de ce vin ei, ce i-ar interesa, ce le-aş putea eu oferi? Acum nu ştiu.

Interactivitate
Este, din punctul meu de vedere, o mică forţare a publicului: “Spuneţi-mi voi, fiindcă eu n-am aflat încă, ce v-aş putea da?”. Pe de altă parte, interactivitatea e, înainte de toate, contactul direct cu publicul. De ce tu, Ion, nu mergi la film sau nu te uiţi la televizor, şi vii, în schimb, la teatru? Ce-ţi poate oferi, altceva, teatrul? Singurul lucru pe care-l are în plus faţă de cinema, televiziune sau internet e faptul că teatrul e live şi depinde de public. La film, nimic nu se schimbă, fie că sunt în sală doi oameni, o sută sau o mie; teatrul se modifică radical, dacă sunt doi oameni e un alt spectacol decât dacă sunt o sută, dacă ei au 60 de ani sau 20 de ani. Mi se pare că publicul trebuie făcut conştient de lucrul ăsta, de aceea ţin ca majoritatea spectacolelor mele să fie interactive, ca să fac această dimensiune vizibilă: suntem amândoi vii, eu-actor şi el-spectator, suntem aici, acum, şi avem nevoie unul de celălalt. E ceva ce nu poţi trece cu vederea.

Ce-mi dă mie teatrul/ Teatrul pe care-l văd, teatrul pe care-l fac
Îmi vine să zic cuvinte mari şi chiar n-aş vrea. Îmi plăcea să văd teatru înainte să încep să fac eu teatru, când eram în liceu. Pe urmă a devenit o chestie din ce în ce mai profesională şi prin asta rece, în contradicţie totală cu momentele când fac teatru şi când lucrurile devin excesiv de pasionale şi de fierbinţi. Acum îmi place să fac teatru mai mult decât îmi place să văd. Dar în clipa în care fac teatru, asta-mi dă, în afară de câteva lucruri, cam totul, tot ce-mi trebuie ca să trăiesc.

(interviu preluat din Ziua)