Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Oricât de îngrozitoare ar deveni lumea, oamenii găsesc puterea de a spera


Anca Mureşan, un interviu cu Richard Flanagan

08.11.2019
Radio Cluj, noiembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
"Romanele nu sunt un ghid pentru viaţă, nu oferă răspunsuri şi nu explică viaţa. Romanele sunt viaţă. Dacă nu sunt viaţă, ele nu reprezintă nimic." Sunt cuvintele pe care le-a rostit scriitorul australian Richard Flanagan la ceremonia de acordare a celui mai important premiu literar pentru ficţiune, Man Booker Prize, în anul 2014. Romanul premiat, O cale îngustă spre nordul îndepărtat, spune povestea cumplită a miilor de prizonieri de război ce şi-au pierdut viaţa construind, sub comandă japoneză, o cale ferată a morţii, între Thailanda şi Birmania. I-a luat 12 ani să o scrie, a distrus primele cinci variante ale cărţii şi se bazează pe relatările tatălui său, care a fost făcut prizonier de către japonezi, în cel de-al doilea război mondial. Cînd am citit-o, am avut certitudinea că tocmai am descoperit unul dintre cei mai buni prozatori contemporani şi lectura ei m-a lăsat cu un nod în stomac, dar cu satisfacţia pe care numai o carte senzaţională ţi-o poate aduce. Am început febril să caut şi celelalte romane scrise de Richard Flanagan şi am fost încântată să constat că niciunul nu seamănă cu celălalt. Pe majoritatea dintre ele le găsiţi acum publicate la editura Litera, dar merită să căutaţi şi titluri mai vechi, poate daţi prin anticariate sau biblioteci de Cartea cu peşti a lui Gould, apărută în 2011, la editura Paralela 45.
Când am auzit, acum câteva luni, că Richard Flanagan vine în România tocmai de la capătul lumii, unde locuieşte (adică din Tasmania, cea mai sudică insulă a Australiei), am fost aşa de entuziasmată, că nu puteam rata o asemenea şansă. La întâlnirea programată cu cititorii din Sibiu, Richard Flanagan a vorbit despre viaţă şi moarte, despre cărţi şi despre lucrurile care ne definesc ca oameni. A povestit experienţa pe care a avut-o la 20 de ani, când era călăuză pe un râu din Australia şi a fost pe punctul de a se îneca. Acela a fost momentul-cheie ce l-a determinat să scrie cărţi şi să spună poveşti. După acea situaţie limită, când a văzut moartea cu ochii, nimic nu a mai fost la fel pentru el şi de atunci tot ce a mai contat au fost prietenii, familia şi scrisul. Romanele, spune Richard Flanagan, sunt forma supremă pe care oamenii au inventat-o pentru a spune poveşti şi fără ele nu putem trăi, dar ar fi o greşeală să considerăm că literatura este mai presus decât viaţa. O carte bună, crede el, te ajută să călătoreşti în propriul tău suflet. Când scrie romane, se comportă ca un jurnalist: nu îşi judecă personajele, ci lasă cititorul să decidă, însă urmăreşte să transmită un adevăr fundamental: acela că noi, oamenii, indiferent de situaţie, suntem creaturi definite prin capacitatea de a spera.



În anul 2015, BBC a realizat un documentar despre Richard Flanagan, numit Life after Death. Într-unul dintre cele mai intense şi emoţionante momente ale filmului, scriitorul spune "With each book I became less / Cu fiecare carte devin mai puţin, dau ceva din mine", iar realizatorul, Alan Yentob, îl întreabă de ce. Richard Flanagan cade pe gânduri, se lasă tăcerea şi, după câteva secunde răspunde, vizibil marcat: "Nu există de ce. Pur şi simplu aşa e." După ce, cu multă răbdare şi modestie, a răspuns întrebărilor adresate de tinerii sibieni veniţi să îl asculte (e fascinant să îl asculţi vorbind, credeţi-mă! - ascultaţi aici ca să vă convingeţi), şi a acordat autografe (având grijă să îi scrie corect fiecăruia prenumele), am avut privilegiul şi onoarea de a sta de vorbă cu Richard Flanagan. Am început dialogul cu el reamintindu-i acele cuvinte şi l-am întrebat dacă şi acum simte acelaşi lucru.
Richard Flanagan: Da, cu siguranţă simt la fel. Documentarul vrea să arate oamenilor că scrisul este o carieră şi că fiecare carte este ca o treaptă pe care o urci pe o scară. Însă scrisul nu este o carieră, ci înseamnă să păşeşti mărunt, să faci pas după pas, sperând mereu că vei găsi un sens în abisul care se cască între visul pe care îl ai despre cartea pe care vrei să o scrii şi lupta pe care o duci ca să o scrii efectiv. Să găseşti ceva care să merite să fie citit.

Anca Mureşan: Potrivit unui citat din O cale îngustă spre nordul îndepărtat, istoria omenirii este istoria violenţei. Când am citit prima oară cartea, am fost de acord cu această afirmaţie. Zilele trecute, când am recitit-o, mă gândeam că istoria omenirii este deopotrivă o istorie a iubirii. Sunteţi de acord cu mine?
R.F.: Nu cred că istoria omenirii este doar o istorie a violenţei. Cărţile nu sunt o argumentaţie, nu sunt un articol ştiinţific, nu sunt sinonime cu politica sau cu jurnalismul implicat, cu cruciadele din presă. Când am scris O cale îngustă spre nordul îndepărtat am vrut să prezint mai multe idei şi opinii, şi unele dintre acestea se contrazic între ele. Dar, mai presus de toate, este o carte despre multe forme de iubire în umbra morţii; este despre iubire, pentru că, până la urmă, iubirea este cea mai puternică expresie a speranţei. Oricât de îngrozitoare ar deveni lumea, în cele din urmă oamenii găsesc modalităţi de a spera; de aceea omul e diferit de alte specii şi sper că romanul meu transmite acest lucru. Nu poţi să ieşi din întuneric dacă nu trăieşti cu speranţă. Dacă speri, eşti cu adevărat o fiinţă umană.

A.M.: V-a schimbat viaţa în vreun fel câştigarea premiului Man Booker Prize?
R.F.: M-a făcut să fiu mai împăcat cu ceea ce eram şi cu ceea ce am făcut. Până atunci poate că mă temeam că sunt un impostor, că alerg pe o pistă falsă. Însă acum fac ceea ce îmi doresc să fac, scriu ceea ce vreau să scriu şi nu-mi fac griji despre modul în care o fac. Obişnuia să-mi fie frică înainte că, dacă nu sunt publicat mult timp, voi dispărea ca scriitor. După Man Booker Prize mi-am dat seama că orice s-ar întâmpla cu mine, oricât de rău ar merge lucrurile, voi fi întotdeauna scriitor. S-ar putea să sune ciudat că simt aşa, însă a fost o eliberare pentru mine şi sunt foarte recunoscător că mi s-a acordat acest premiu.

A.M.: Ce fel de cărţi citiţi?
R.F.: Citesc multe romane, nu prea citesc non-ficţiune. Când sunt copleşit de lumea din jurul meu, de toate aceste lucruri ciudate şi îngrozitoare care se întâmplă şi mă simt pierdut, fără busolă, dau peste câte un nou roman şi dintr-o dată simt că nu sunt singur, că mai există cineva care, nu neapărat că răspunde unor întrebări, dar care împărtăşeşte aceleaşi spaime, aceleaşi speranţe şi aceeaşi nevoie de dragoste. Asta mă îmbărbătează şi îmi permite să continui să trăiesc mai departe, cu bucurie, şi să fiu într-o dispoziţie bună.

A.M.: Spuneaţi că râsul este o expresie a speranţei. Ce vă face să râdeţi, domnule Flanagan?
R.F.: Ce mă face să râd? (Râde). Multe lucruri. În fiecare zi sunt atâtea lucruri drăguţe şi minunate pe lumea asta, doar să vrei să îţi deschizi ochii să le vezi. Venind azi pe drum încoace (n.r. de la Bucureşti la Sibiu) erau doi câini vagabonzi într-o parcare pentru tiruri - am descoperit că sunt ceva obişnuit pe-aici - stăteau exact în mijlocul parcării şi fiecare maşină era obligată să îi ocolească. Câinii stăteau acolo netulburaţi bălăngănindu-se ca doi beţivi, iar asta m-a făcut să zâmbesc. Era ceva foarte comic şi simpatic în toată scena, cu toţi oamenii aceia ocupaţi şi cu cei doi câini râioşi care cumva controlau situaţia şi îi obligau pe toţi să ţină cont de ei.

A.M.: Acum totul este public, cu toţii avem facebook, postăm tot ce ni se întâmplă. Ne prefacem că suntem deschişi, dar de fapt purtăm o mască şi mimăm anumite lucruri. Aveţi cont de facebook?
R.F.: Nu, nu am, nu folosesc deloc social media, nu am simţit nevoia să fac asta. Cred că trăim cu impresia că ne scriem viaţa prin instagram, prin facebook, dar scrisul acesta începe să ne scrie el pe noi, să ne modeleze şi să fie folosit împotriva noastră. E ca şi cum coşmarurile oamenilor sunt folosite acum împotriva noastră. Nu consider că social media e în sine un lucru rău, dar ar trebui cumva nişte reguli şi ar trebui să existe un control. Acum este un instrument foarte puternic care nu este controlat în niciun fel şi nu cred că e o coincidenţă că ne confruntăm cu o pandemie de tristeţe, de singurătate şi de depresie. În acelaşi timp, aceste noi tehnologii atât de puternice au un scop şi ar fi nevoie să fie reglementate şi reformate în aşa fel încât să lucreze în favoarea noastră mai mult decât să fie folosite împotriva noastră.

A.M.: Puteţi să îmi daţi o definiţie scurtă a literaturii?
R.F.: Literatura nu poate fi prinsă în definiţii, dar o să vă dau trei cuvinte: iubire, râs, revoltă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer