Credeam, până mai ieri, că scrisul
Îşi ia puterile de aur,
Din ce s-a scris, şi că o carte
Aprinde torţa altor tomuri,
Că cititorul fură umbra
Artistului care veghează.
Dar, nu... când intru-n bibliotecă,
Mi se năzare că misterul
Care-a dictat atâtea pagini
Nu s-a aflat, încă, pe sine
Şi ce descopăr în cuvinte
E coroziva nostalgie
După un sens care le scapă.
Ce pun, ca-n transă, pe hârtie,
Vine din alb, sunt instrumentul
Prin care-același duh încearcă,
De mii de ani, să se reverse.
(în perioada 1 ianuarie 2020 - 31 martie 2020, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)
0 comentarii
Arhiva rubricii
Descântec, Simona PopescuFiul risipitor, Gabriele Tinti, traducere de Ioana IeronimSamuel, Mariana MarinPământ pătruns în inimă, Gabriela MelinescuRuga cuvintelor, N. Scott MomadayToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate