Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea cu moace


Alberto Păduraru

18.11.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am la îndemână un puzzle făcut cadou. Înainte să încep să îl fac, palpez fiecare piesă pe rând. Textura ei. Mă uit cu mare atenţie la forma ei. E un puzzle drăguţ. Natură moartă pe jumătate. Oameni pe cealaltă. Un puzzle cât o poveste despre ce înseamnă să exişti într-un timp anume. Nu am întors toate piesele cu faţa. Le mai amestec din când în când - atunci când simt că am ajuns să cunosc prea bine serii de câte 10 piese. Unele sunt întoarse, altele nu. Dacă le pui cumva greşit, intră mai greu. Cu toate astea, interesant e că intră. Oricât de tare ar părea că nu se potrivesc. Asta face puzzle-ul unul diform. Neconvenţional. Câteodată dau cu mâna prin el şi aleg o piesă cu ochii închişi. De cele mai multe ori - o ascund undeva şi încerc să o uit. Asta îmi asigură confortul de a nu-l termina niciodată. Asta îmi asigură teroarea de a nu termina niciodată. Puzzle-ul ăsta e un mare blestem. Şi un mare chin. Ar trebui să mă adun pe mine înainte. Şi eu am aproximativ aceeaşi construcţie - jumătate om, jumătate natură moartă. Revenind la jocul ăsta diform. Anula-i-aş regulile. Toate formele. Toate figurile. Marginile. Echilibrul. Începutul jocului presupune grupări de piese care se potrivesc. Care au o poveste comune. Până acum am numai două. Şi o să merg cu amândouă. Atunci când o să se unească - povestea lor o să fie aşa cum ar fi trebuit să fie. Dar acum mă tentează să iau - în parte - piesele rămase neîntoarse. Aşa ar face oricine dacă ar fi în locul meu şi dacă nu ar avea o poză - în prealabil - pe cutie. Când nu ştii ce faci devine mult mai uşor şi să faci ce nu ştii. Încă. Să descoperi ce faci. Să spunem doar că - personal - mi se rupe de tot puzzle-ul ăsta şi de tot ce are el previzibil de oferit. Eu - acum că nimic nu e clădit încă - aş putea doar să întorc o singură piesă. Fără legătură cu nimic anume. Şi să încep să regândesc un alt puzzle de acolo.

Întorc o piesă - cum am zis. Pe bune că o întorc. E o piesă de mai târziu şi - acum - raţiunea îmi dictează că nu am nimic de făcut cu ea. Dar are o poveste blană. E o piesă din aia care dezvăluie laterala unui iris. Frumos. Albastru. E un început bun pentru o improvizaţie.

Mai întorc o piesă. Pe bune că o întorc. Nu mă poate opri nimeni. E o piesă centrală. Raţiunea îmi dictează - în acelaşi fel absurd al ei - că nu am nimic de făcut cu ea, pentru moment. Mă uit la prima piesă. Mă uit la asta nouă. O jumătate de iris căprui lângă o jumătate de iris albastru. Pot spune că sunt norocos când vine vorba de puzzle. Două piese antropomorfizate între atâtea care conţin în jur numai natură moartă. Hazardul mi-a dictat pe ce trebuie - cu adevărat - să mă axez.

Niciodată nu o să încep cu începutul. E plictisitor când construieşti - progresiv - un orizont de aşteptare. Dacă vă arunc pe voi direct în mijlocul ideii pe care încă nu o am, am ceva mai multe şanse să îmi daţi - la rândul vostru - una. E doar o încercare, n-are ce să fie rău. Un mic trial din care nu pot garanta că o să înţelegeţi ceva. Dar iată-ne. Toate fragmentele improprii vor avea locul în povestea puzzle-ului iniţial. Acum nu vă aşteptaţi să aibă vreun sens.

*
Portiera unei dacii break se deschide cu un scârţăit metalic, parcă sfidând timpul şi deranjând natura moartă din împrejurimi. Se deschide cu o vitalitate mai mare - în aparenţă - decât cea a proprietarului ei. Tipul coboară - şi el parcă sfidează timpul şi natura moartă dimprejur - dar într-un fel apatic, lipsit de orice vlagă. De parcă unicul său scop era să reducă totul la minimul existenţei.

La o primă vedere nici măcar nu îţi poţi închipui că acelaşi tip a ridicat siguranţa, a împins mânerul vechi şi - concomitent - portiera. Gesturile lui sunt seci. Şi reci. Proiectate undeva departe de locul ăla. Întocmai ca nişte reminiscenţe ale unei alte vieţi. Pare atât de neputincios încât nici măcar proprii paşi nu o să îi mai susţină greutatea până la capăt. Iminent - lucrul ăsta se consumă mai departe. Genunchii îi cedează. Cade întâi pe ei. Apoi îşi pune mâinile pe pământ. Mâinile cedează şi ele - copleşite de trunchiul oarecum solid, prin comparaţie. Omul pare diform de-a dreptul. Nu e bătrân, dar membrele îi sunt chircite. Cumva subdezvoltate - în aparenţă - dar la o privire mai atentă - doar extrem de prost proporţionate. Dă impresia unei creaţii de laborator. Un experiment care nu a apucat să se dezvolte până la capăt, înainte să evadeze.

Nu e rănit. Nicio urmă de leziune pe corp, atât cât se poate observa. Se ridică, fără să înăbuşească vreun sunet sau vreun oftat. Ăsta e semnul clar că - orice condiţie medicală ar avea - nu a apărut de azi, de ieri. Se învârte undeva în jurul vârstei de 40 de ani. Asta după chip. Cel mai ciudat e că fiecare parte a corpului lui pare să aibă o altă vârstă. Iar lipsa aproape totală de coordonare dictează aceeaşi concluzie. Se întâmplă ceva ciudat, cu astfel de oameni nu prea te întâlneşti - în general.

E singur în locul ăla. Probabil evită şi el să fie văzut. Caută mereu zonele cele mai obscure. Chiar şi în lumina zilei. Nu e nici cocoşat, nici neapărat urât. Noutatea e - să-i spunem - că nu poate fi asociat cu nimic deja consacrat. Are ochi de aceeaşi mărime, dar de culori diferite. Unul albastru şi unul căprui. Ceea ce nu e tocmai neobişnuit, dar completează seria de incertitudini cu privire la originea lui.

Nu se oboseşte să comunice, în fond, nici nu are cu cine. Nu e tocmai cel mai prietenos mediu, dar pare că singurătatea îi face bine. Nu se plânge de nicio durere. Nici nu ar avea cui, ce-i drept.

Din maşină nu mai coboară altcineva, ceea ce nu poate însemna decât că el a condus - inexplicabil, după aceleaşi aparenţe - până acolo. Deja înapoi în picioare, se uită în spate. Poate departe. Poate doar la portiera rămasă deschisă. Privirea lui trădează aceeaşi prăbuşire, doar că sistematică şi fără cale de revenire. Ca un loop infinit în care - din când în când - alura lui strigă ajutor chiar înainte ca el să poată face acelaşi lucru. Totuşi - nu e bolnav. Sau cel puţin nu are simptome cunoscute. Dacă nu îl vede nimeni, s-ar putea crede chiar că nu există. Cu siguranţă simte şi el senzaţia asta constant. Inexistenţa.

Portiera maşinii a descris un arc de cerc - imitând întrucâtva deschiderea unui mugure primăvara. Asta până la nefericitul scârţâit. Şi - pentru că se ştie că orice lucru are atât simetria cât şi asimetria lui - acum e izbită puternic înapoi, până când scârţăitul devine mut. Atât de puternic încât ricoşează puţin înainte de a se închide etanş. Ca un ecou mecanic a tot ce e nerăbdător pe lumea asta. Apare din nou întrebarea: cine a trântit portiera aia? Dar nimeni nu o pune. Dat fiind că în jur nu apăruse între timp cineva mai puţin vlăguit, punem totul pe seama individului de care vorbeam. Se prea poate ca tipul să îşi adune toate puterile doar în unele cazuri. Sau - pur şi simplu - să înşele orice aşteptare.

Dar asta nu explică nicicum lentoarea rămasă dominantă. Iese din comoditate pentru unele acţiuni atât de simple încât efortul lui creşte exponenţial - până în punctul în care ajunge să orbecăie în căutarea celui mai simplu lucru rămas de făcut. Din nou şi din nou. Ca într-un cerc vicios. Nu pare să aibă vreun plan măreţ şi nici să aibă resursele pentru aşa ceva. Dar nici lucrurile astea nu sunt vizibile - e singur. Şi asta îi justifică aproape orice, oarecum. Nu e nimeni acolo să îl privească. Doar el. Şi reflexia lui în geamul portierei. Un ochi căprui şi altul albastru. Şi totuşi - un gând care circulă cu poate alte sute de dacii break îi dă tocmai lui şansa să i se întâmple ceva memorabil. Asta şi aşteaptă, dar nu ştie încă. Se conservă.

Natura din jur îşi începe freamătul sub soarele amiezii. Se naşte din fiecare por aceeaşi moleşeală ca cea a intrusului. Totul pare destul de clar acum, pare că spune - în cor - acelaşi lucru: primăvara s-a dus. Uite un nou pretext pentru lipsa acută de vitalitate.

Intrusul - cred că numele i se potriveşte - se uşurează acum la baza unui copac mai ferit, după care îşi reia drumul spre maşină. Acelaşi tipar - picioarele se moleşesc cu totul. Cade întâi pe genunchi. Apoi lipeşte şi palmele de sol. Din nou, fără niciun sunet în plus. Important e că în sfârşit s-a consumat pentru el şi prima acţiune continuă de când cu popasul. Lucrurile devin promiţătoare. Un lucru bizar e că - dintr-un reflex social - tipul a căutat un copac mai ferit. În ciuda singurătăţii sale.

Ajunge la maşină. Trage de portieră, dar nu suficient de tare cât să se întâmple ceva. Aşa cum ne-a şi obişnuit. A doua oară trage ceva mai tare, dar vizibil nu suficient pentru un rezultat satisfăcător. În ciuda a tot, omul nu se enervează. Nu schiţează niciun gest în plus faţă de cele deja considerate suficiente. Respiră adânc. Pare a fi iar momentul în care îşi adună toate forţele. Trage. Suprascrie minimului existenţei sale un efort suplimentar. De data asta pare a fi suficient. Doar pare. Şi totuşi - alta e problema.

Unde vrea - de fapt - să ajungă? Cu ce scop? Până nu îşi pune la punct toate incertitudinile, la ce bun să acţioneze în vreun fel?

Banalul - supus uneori unui ochi ultra-analitic, unei omniscienţe vicioase - devine filosofie. La ce bun că am insistat atât pe o simplă oprire cu maşina în câmp? Totul s-ar fi putut consuma altfel. Normal. Sau chiar accelerat. Dar am ales opţiunea greoaie. Gesturi puţine. Apăsate. Am şi spus că e singur, dar se simte de parcă am stat lângă el tot timpul ăsta. Şi totuşi. Dacă gândul nu m-ar fi oprit asupra lui, nu ar fi existat nici acum. Cu omul ăsta se întâmplă ceva. Sau - cel puţin - o să se întâmple cât mai curând. Altfel, nu îmi explic de ce am vizualizat asta. De ce am avut pornirea asta obsesivă să îi studiez fiecare mişcare în parte. L-am făcut să arate ca un nebun doar pentru că i-am încetinit dimensiunile existenţiale. I-am relativizat datele realităţii.

Şi totuşi, iată ce ar fi perceput ochiul obişnuit, conectat la o minte mai mult practică decât analitică.

*
O primă tentativă de alipire a unor piese care nu au nimic de-a face una cu cealaltă. Totuşi - scânteia dintre ele - şi faptul că aparţin aceluiaşi mare puzzle - le face - paradoxal - să funcţioneze. Nu oferă nimic concret. Doar ideea asta că amândouă vin din neant şi încearcă să dezvolte o existenţă de sine stătătoare. Ce ar fi dacă fiecare piesă ar reprezenta - în sine - completul? Întregul. Un întreg fără parte. O frântură a unei frânturi a unei alte frânturi de infinit. La terminarea raţionamentului - acelaşi infinit. Acum - imaginaţi-vă două piese. Două piese nepotrivite. Total din alte filme, cărora tot ce facem e să le forţăm potrivirea. Alegem una ca fiind principală. După niciun criteriu pertinent. Doar anulând - pur şi simplu - premisa de egalitate. Piesa aceea devine grozavă. Cealaltă - mai puţin. De ea ne plictisim repede. Ne plictisim de ea de tot. Ştiţi cum funcţionează. În fond, chiar şi ideea de puzzle ne plictiseşte. De fiecare dată. Pe cea de care nu ne mai place o rupem dintr-un colţ, apoi plângem şi spunem că a fost un accident. Aşa e jocul. Piesa devenită anapoda va avea acum o ruptură care are o şansă universală să fie întregită de forma unei piese momentan necunoscute. Eventual - pusă şi oblic. Jocul ăsta e mai mult decât ceea ce se poate - concret - face. Şi de două ori mai mult decât ceea ce se poate gândi că se poate - concret - face. Potrivirea nu e accidentală. Nu e întâmplătoare. E voită totdeauna - ceea ce implică tumultoase demersuri în arta potrivirii. Întocmai cum e cazul celebrului jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop.

Revenim la piesa considerată - inechitabil - principală. O alipim - după regula haosului - unei alte nepotriviri. Acum e o altă poveste. Sau - după noroc - aceeaşi poveste, doar că într-o altă manieră. Cam aşa ceva.

*
Portiera unei dacii break se deschide obişnuit, scoţând la iveală silueta unui om de vreo 40 de ani. Tipul e plictisit de natura moartă dimprejur. Probabil şi din cauza drumului obositor de până atunci. La urma urmei, a ajuns într-un loc prin care nu pare că o să mai treacă vreo altă fiinţă prea curând.

Sfârşitul primăverii aduce cu sine o stare de moleşeală, care îl cuprinde chiar şi pe intrusul nostru, dar numai în ceea ce trădează ochii şi mimica feţei. Numele de intrus - după cum se poate înţelege de ce - i se potriveşte perfect. Tipul nu e prea plăcut ca aspect, dar nici nu e hidos. Îl poate scuza şi faptul că a condus până aici şi e extenuat. Cade. De câteva ori bune. De data asta din graba de a ajunge la un copac cât de cât ferit. Vrea să se uşureze. Nu e nimic de condamnat în asta. Scopul pe termen scurt: nevoia de a merge la baie e vizibilă de la o poştă. Din cauza ei, omul se deşiră haotic pe jos imediat ce iese din maşină. Are nişte gesturi calculate, tăioase. Trânteşte portiera cu zgomot. Se uită în spate. Foarte puţin în zare. Apoi îşi admiră - la fel de puţin, cu coada ochiului - maşina. Care - la drept vorbind - nu e cine ştie ce achiziţie. Mai degrabă moştenire de familie. În fine, pare că face tot ce face cu gândul că urmează să întâlnească pe cineva în viitorul apropiat. Ceea ce nu se întâmplă. Se grăbeşte şi înapoi. Se împiedică în nişte iederă, gândindu-se că poate maşina lui nu e în siguranţă. Lucrurile se întâmplă exact aşa cum ar fi trebuit de la bun început să se întâmple.

La o privire mai atentă, ceva pare în neregulă cu tipul ăsta. Corpul lui pare contopirea unor bucăţi separate, din corpuri distincte. Dar e departe de a fi ceva înspăimântător. Şi are o privire interesantă - un ochi căprui şi altul albastru. E un om rar. Cu atât mai rar prin părţile alea. Dar nu atât de neobişnuit cum s-ar putea crede. E şi liniştit. Nu prea vorbeşte. Îşi vede de treabă. Pleacă. N-a fost decât o oprire banală - de rutină. Nu reflectează la nimic. Nu ezită. Totul e prompt. Timpul nu se mai dilată şi în niciun caz nu îl mai aşteaptă acum. Revine ritmul obişnuit. O singură acţiune care contează. Minimalism în restul detaliilor, dar totuşi păstrarea câtorva semnificative. Poate singurele care o să conteze mai târziu.

Cuvintele se condensează. Aşa e mereu când acelaşi lucru se întâmplă de două ori. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să se întâmple la infinit. Asta ar însemna să fim blocaţi aici mult şi bine. Şi - sincer vorbind - nici măcar intrusul nu stagnează. Pare mai degrabă într-un început de metamorfoză. De parcă ar fi consimţit de foarte puţin timp să aparţină unei singure lumi. Sau unei singure vieţi.

Ca întotdeauna, detaliile fac diferenţa. Depinde de ochiul vostru. Format - sau nu. E la latitudinea voastră dacă tipul ales dintr-o mulţime de alţi şoferi de dacii break - intrusul - se mişcă în vreun fel anormal. Sau lent. Sau prea rapid. În general - când prezint două variante ale aceleiaşi situaţii - am pretenţia întrucâtva să vă imaginaţi o combinaţie între cele două. Un echilibru. Puteţi filtra şi singuri exagerările. Dar aveţi şi libertatea să exageraţi în adaos - la rândul vostru. Puteţi alege - de exemplu - o altă culoare a ochilor. Un început de calviţie. O altă vârstă.

Customizarea vă aparţine de acum. Vă zic şi din experienţa de cititor. Dacă un pasaj oarecare rezonează cumva cu imaginea voastră asupra unei persoane apropiate - sau a unui actor din ştiu-eu-ce film preferat - acolo se va aşeza mintea voastră în continuarea poveştii. Tot ce pot să garantez e că vizualizarea personajului meu presupune pluriperspectivism, în aceeaşi măsură în care voi îl veţi asocia instant cu omologul său dintr-o amintire. Mai veche, mai recentă. Nici nu contează.

Eu - de exemplu - mă întâlneam la supermarket cu feţele personajelor mele. Moment în care realizam cât de demne sunt unele persoane de a deveni - pur şi simplu - personaje. Din momentul ăla - începeam să le asociez o oarecare duplicitate. Începeam să le dublez acţiunile.

Prima dată - aşa cum numai un ochi analitic pătat de un astigmatism auctorial ar putea să o facă. Obsesiv şi adâncitor. Răscolind fără pic de atenţie asupra intimităţii. Întocmai ca pe un cobai involuntar.

A doua oară - aşa cum oricine ar putea observa. Detalii reduse. Concreteţe. Niciun substrat filosofic sau psihologic. Acţiune aproape pură. Spun aproape - întrucât spre perfecţiune doar se tinde.

Acum - nu vreau să vă sperii. Nu o să povestesc fiecare chestie de pe aici de câte două ori. Poate doar în cazul unor elemente cheie. Aşa că nu o să aveţi chiar atâta bătaie de cap cu descifratul. Am procedat aşa acum doar fiindcă e vorba de introducere. Nu le am cu introducerile. Fraze catchy sau gogoşi super evidente. Nu. Merg pe principiul simplu al unui element cheie. Sau al unui personaj cheie.

Şmecheria e că - dacă laşi două variante de draft oriunde - laşi şi impresia cititorului că are el de ales. Măcar din când în când. E vitală o asemenea importanţă. La ce bun să scriu o introducere bombastică? La care să nu aveţi decât de îngurgitat. Şi niciun fel de implicare. Nu am pretenţia unui roman occidental. Dar - cu tehnica mea, cu regulile mele - pot să dorm liniştit noaptea. Cititorii mei chiar există. Ştiu la ce să mă aştept. Ştiu şi când se plictisesc. Totul.

Şi atunci... de ce nu pot niciodată să ştiu dinainte tot ce vor face personajele mele? La fel cum am dedus mai-nainte că vă veţi imagina pe cineva familiar - şi că trăsăturile vor diferi de la persoană la persoană, cu tot cu gradul lor de diformitate - tot aşa pot să îmi asum şi că declicurile mele se produc progresiv. Când scriu rândurile astea am un gol imens în cap. Nu pot să spun nici măcar dacă o să mai scriu - în mod sigur - un altul. Raţiunea de a nu lăsa toate lucrurile în plop îmi spune că o să revin asupra personajului meu. Aşa ar fi frumos şi faţă de voi. Nu v-am aruncat într-un roller-coaster emoţional - mai mult sau mai puţin - doar ca şantaj. Sau experiment. V-am aruncat fiindcă - în ciuda aparenţelor - chiar am nevoie de un fel de ajutor. Sau cel puţin să citească cineva - până mă limpezesc eu şi aflu care e - de fapt - locul meu în povestea asta. Te pomeneşti că oi fi şi eu vreun personaj cheie, dar în momentul de faţă nu sunt nici mai mult nici mai puţin decât o mărturisire.

Îmi place - de asemenea - să cred că toate personajele mele sunt - într-o formă sau alta - eu însumi. Paradoxal. E ca şi cum aş admite fără nicio remuşcare că nu pot construi ceva decât în manieră pleonastică. Dar momentan asta explică de ce un singur personaj. Explică până şi nevoia unei explicaţii. Adevărul e că nu am încercat niciodată să scriu despre altcineva. Mereu totul s-a învârtit în jurul meu. Şi niciodată nu mi-a plăcut să fiu detaşat. Cum am spus - tot ce scriu cuprinde toate drafturile posibile şi existente vreodată. Dacă renunţ la ceva de care o să îmi amintesc? Şi după care urmează să tânjesc odată cu fiecare relectură? Mai bine pun totul aici, într-un maglavais diform. La fel ca intrusul - despre care nu avem nimic - în momentul de faţă - cu excepţia a două intrări. Văzute ca una şi aceeaşi, dar de către observatori diferiţi.

În caz că vă era dor - dacia break rulează acum liniştită pe drumul pustiu. Pe o coloană sonoră oarecare, dar veche de tot. Una din aia care nu se mai aude niciodată în locuri publice. E şi tipul în maşină. De parcă ar mai putea fi altcineva. Portiera din dreapta e întredeschisă. Acum e cealaltă. Semnul clar că ar trebui să mai existe cineva care să o deschidă mai tare - după care să urce, să rupă monotonia şi să spintece singurătatea - sau, din contră, cineva care să o închidă pe vecie.

E puţin după ora două. Amiază. Singurătatea curge din radioul supraîncălzit în forma unei piese Sade. Tipul îşi aprinde o ţigară. Fumul împânzeşte interiorul maşinii. Parcă sfidând timpul şi tentativa de urbe din împrejurimi. Fumează liniştit, dar bântuit de neliniştile unui om condamnat la singurătate. Cu totul alte nelinişti. Partea cu fumatul e o informaţie vitală în cunoaşterea cuiva, mai ales când vine la pachet cu muzică bună. Te face să te gândeşti că mai sunt o mulţime de alte chestii pe care tipul le face pe ascuns, asta fiindcă sunt ori interzise, ori prea rele ca să poată vreodată să fie spuse. În realitate, tipul nu pare să facă niciodată nimic. Dar face asta cu o candoare care sfidează timpul şi tentativa de urbe dimprejur.

Aşa e. Noroc cu detaliile astea reluate. Îmi bat obrazul înainte să apuc să o fac singur. E inutil să mai spun că orice drum conduce către cel puţin o altă persoană. Către cel puţin o casă. Sau o acasă. Aşa că iată-l şi pe tipul despre care am tot bătut câmpii până acum. Pare că a primit în sfârşit şansa să i se întâmple ceva neconvenţional.

*
Orice e aleatoriu are o explicaţie sau o posibilitate de determinare matematică, ceea ce face respectivul eveniment să devină relativ-aleatoriu. Pe urmă vine psihologia, care ne abureşte cu clişeul ăla că totul se întâmplă cu un motiv. Uitaţi-vă la mine. Eu nu am niciun motiv serios să scriu asta. E o simplă joacă, soldată cu alegeri recurente care se tot complică. Schimbând piesa principală de puzzle nu înseamnă că ştergi povestea de dinainte. E doar ca şi când ai deveni martor unei acţiuni noi. Ca şi când s-ar reconfigura scopul. Ce scop? Încă nu se ştie, nu există toate datele. Puzzle-ul e realist. Aşa e dat din cutie, de la mama lui. Dar - dacă eşti suficient de îndrăzneţ - poţi oricând forţa jumătatea aceea de iris albastru. Vei observa că efortul tău va fi răsplătit prin crearea unei simetrii noi. Unii pot înţelege ce ai creat prin asociere cu imaginea unei monstruozităţi. Noroc cu arta modernă - care conjugă asta normalului. Nu eziţi. Trebuie să crezi în creaţia ta. Să îţi obişnuieşti mintea că e ok să nu îţi impui limite uneori. Cineva poate considera asta genial. Altcineva - cea mai proastă formă de artă văzută vreodată. Pe al doilea poţi oricând să îţi verşi frustrarea, sau secreţiile, sau deşeuri biodegradabile. După care poţi şi să îi faci o poză. Altcineva o să considere poza aia genială. Alt altcineva - cea mai proastă formă de artă văzută vreodată. Şi tot aşa. E un cerc vicios. Nu intenţionez să spun că orice e ridicat la rang de artă, cum nu intenţionez nici să spun că orice nu e. Asta depinde de sufletul fiecăruia. Dacă puzzle-ul ăsta îl faci pentru tine - în intimitatea ta - mai bine salvezi planeta reciclând şi îţi sufli nasul în altă parte. Oamenii au dreptul să condamne şi să judece. Iar publicitatea negativă tot publicitate e. Mai bine faci totul pur şi simplu de dragul tău. E singurul fel de a rămâne liber, orice ar fi.

Revenind la ale noastre - metafora asta cu puzzle-ul merge de minune în completarea textului iniţial, fiindcă îi dă aşa un aer de parabolă. Vine - ce-i drept - cam malnutrită, subdezvoltată binişor - dar nu puteţi avea pretenţii de la un tip al cărui singur puzzle conţinea o scenă din Transformers. Ideea asta o să aducă din ce în ce mai multe ciudăţenii. În viitorul apropiat. Vă promit.

*
Dacia break se opreşte în dreptul unei carmangerii. Curtea nu arată prea primitor. Nici clădirea în sine - împărţită între spaţiul destinat magazinului şi cel al unei case de locuit printr-un tunel obscur. Unul din acelea pe care nu ţi-ai dori să le traversezi în toiul nopţii. De aici şi explicaţia orei de închidere. Nu e niciodată aceeaşi. Mereu e în funcţie de apus. De ultima lumină. Apoi - totul se închide brusc. Se sigilează. Se pecetluieşte. De parcă nu ar fi existat niciodată nimic viu pe acolo. Pentru intrus - omul diform - treaba asta sună cât se poate de familiar.

Tipul coboară din maşină şi aşteaptă, mototolind un bileţel între degetele transpirate. De pe bileţel nu se mai poate înţelege absolut nimic, ceea ce nu poate însemna decât că singura lui menire a fost să îl conducă până aici. Aşteaptă. Din nou - ca mai devreme, la prima oprire - nu scoate niciun sunet în plus faţă de cele deja necesare. I se aude doar respiraţia înfundată. Din când în când câte o tuse reţinută. În momente ca ăsta pare că ar da orice să nu ajungă în centrul atenţiei.

Ciudat e că omul chiar pare să aibă capacitatea uluitoare de a alunga orice urmă de viaţă dimprejurul său. S-ar fi putut crede că doar nimereşte prin astfel de locuri, sub nicio formă că are vreo implicare în starea asta întreţinută de singurătate. De inexistenţă. Dar pare a fi vorba de ceva mai mult decât un soi de ghinion absolut. E o dorinţă inexplicabilă nouă, dar care - poate - îi justifică aşteptarea.

Până să îşi aprindă o nouă ţigară, poarta metalică începe să se deschidă încet. Are acelaşi scârţâit metalic care sfidează - parcă - timpul şi întreg golul din împrejurimi. Tipul aruncă ţigara abia aprinsă şi o calcă apăsat, după care îşi aranjează mânecile bluzei şi se îndreaptă spre portbagajul maşinii. Dincolo de poartă nu se vede - momentan - nimic. Dar intrusul ştie exact ce îl aşteaptă. Mai bine spus - cine îl aşteaptă.

Un pechinez răpănos îşi face apariţia de îndată ce poarta se deschide într-atât încât să aibă un contact vizual cu intrusul. Scena devine una neplăcută. Zgomotoasă. Amplificată puţin şi de fobia de câini a intrusului. Cel din urmă se urcă singur - disperat - în portbagajul deschis. Acum e în siguranţă. Potaia nu poate intra, la fel de bine cum nici el nu mai poate ieşi. I-ar trebui o forţă mult prea mare să poată împinge bancheta spre interior. Şi o disperare pe măsură să se târască pe acolo. Încă mai are timp. Nu se grăbeşte nicăieri. Nici nu s-a grăbit - realmente - vreodată. Încă mai are speranţa unei întâlniri. Ceva ştiut numai de el îl ţine legat de locul ăla.

Închide ochii coloraţi diferit şi încearcă să adoarmă. Nu se gândeşte la nimic. Aţipeşte - la un moment dat - pur şi simplu. În somnul lui apar primele oftaturi. Pe urmă - primele strigăte. E un coşmar. Primele sunete care nu mai reflectă - paradoxal - doar strictul necesar. Începe să turuie cuvinte fără sens. De pe bilet nu se mai poate înţelege nimic oricum. A rămas prea mult încleştat în palma transpirată.

Câinele oboseşte şi se culcă lângă maşină. Omul doarme - şi el - dus. Poarta se deschide de tot. Un bărbat mai rotofei, cu o barbă deasă, neagră şi cu un şorţ murdar se apropie de maşină. Cu tot sistemul ăsta automat de deschidere, intrusul şi-a găsit timp să adoarmă. Probabil că şi cel gras se luase cu altceva. Asta în ciuda faptului că situaţia avea să fie mult mai urgentă decât părea la momentul acela.

Bărbatul rotofei se apropie de luneta maşinii şi aruncă o privire în portbagaj. Îşi fugăreşte câinele înăuntru. Pare un tip sobru. Genul de tip al cărui cuvânt poate fi pus la îndoială doar plătind un preţ destul de scump. Genul care nu acceptă compromisuri. Fixează conţinutul portbagajului cu mare atenţie, încruntat de-a dreptul. Apoi ciocăneşte dement. Cât să fie sigur că sticla geamului vibrează câteva zeci de secunde după.

Intrusul se simte neajutorat - la fel cum s-ar simţi oricine în faţa unei alarme de dimineaţă, când ştie că are ceva extrem de important de dus la capăt. Se ridică, buimac, într-un fel de poziţie lotus chircită. Şi se întoarce - vădit inconfortabil - cu faţa către luneta maşinii sale.

Balele tipului gras inundă sticla. Pare să vorbească ceva vital, dar cu sonorul închis. Totuşi - deşi saliva nu descrie vreun soi de subtitrare iminentă - tipul din portbagaj realizează situaţia nasoală în care se află. Are o tresărire uşoară, urmată de căutarea iraţională a bileţelului şters. După cum se putea uşor deduce - bileţelul devenise acum doar o grămăjoară de ciuciuleţi. Ceea ce se putea traduce drept un necaz în plus.
- Che cazzo fai? se aude vocea măcelarului. Nicio reacţie din partea primului tip. Maşina aceea e izolatorul fonic perfect. Dar tipul înţelege că nu îi mai poate merge aşa mult timp. Împinge cu umărul în partea superioară a banchetei şi se târăşte prin culoarul proaspăt deschis. De data asta buimac, trezit din primul lui coşmar în ceea ce avea să fie - probabil - cel de-al doilea. Trage siguranţa şi iese din maşină în patru labe. După care se prăbuşeşte.
- Sei disabilitado? Non morire qui. Azalti, nel mio cazzo! Azzalti!

Adunăndu-şi corpul diform de pe jos, bărbatul ridică ochii către silueta necruţătoare purtând un şorţ pătat de sânge. Cei doi fac contact vizual preţ de câteva secunde. Un ochi căprui şi altul albastru faţă în faţă cu doi dintre cei mai rari ai planetei - verzi. Parcă sfidând timpul şi pe câinele străjer al carmangeriei. În cele din urmă, grasul face un gest cuprinzător cu mâinile şi capătă o privire blajină dintr-o dată.
- Vai de mine, măi Mişule! Nu aşteptam vizita ta de nicio culoare. Ceva probleme? Scuză-mă că am reacţionat aşa, ştii cum e. Tre s-o arzi dur pe aici. Sunt mulţi care vor să pună gheara pe ceva. Mai bine! Eliberează-mi poarta şi hai înăuntru! Să avem o vorbă.

Tipul de la început dă din cap afirmativ, dar nu scoate - nici de această dată - niciun cuvânt. Înăuntru sfârâie micii. E ziua aia bună de duminică. Toţi sunt liberi. Carmangeria e închisă publicului larg. Sărbătoare, ce să mai! Doar că întotdeauna e loc pentru familie.

Aşa. Mă simt dator să fac o mică reconfigurare, atât pentru voi cât şi pentru mine. Primul tip poartă numele de Mişu. Asta e un fel de a nu spune cuiva Mihai. Mihai e un nume prea oficial pentru povestea noastră, ceea ce îl face instant complet neautohton. Tipul gras nu are - pentru moment - un nume stabilit. Pentru mine toate sunt în faza de testare. Nu are rost să aleg unul acum, ca după aceea să mă răzgândesc şi să o luăm de la capăt. Nici măcar nu îmi plac prezentările. Dar am divulgat primul nume dintr-o raţiune simplă. Aceea de a simplifica povestea, cu toate alambicăturile ei ulterioare. Câteodată devine copleşitor chiar şi pentru mine. Şi vorba aia - sunt autorul. Se presupune că ar trebui să vizualizez totul. Să premeditez totul. Dar adevărul e că o să cresc şi eu odată cu povestea asta, tot aşa cum cresc în greutate toţi invitaţii de la grătarul de duminică. Pe care - din aceeaşi raţiune a simplităţii - aleg să nu îi implic. Pentru moment. Acum simt că povestea are nevoie de altceva, de o altă notă.

*
Dacia break se opreşte în dreptul unei carmangerii. Singura carmangerie cât de cât de doamne ajută din oraşul ăsta. Curtea arată primitor. La fel şi clădirea - care separă spaţiul funcţional de cel de locuit printr-un perete tip duplex. E genul ăla de magazin îngrijit, pe lângă care ai putea foarte uşor să treci ca şi când nu ar fi nimic acolo. Avantajul în cazul de faţă e că i s-a dus vorba printre toţi împătimiţii după grătare. Chiar şi printre cei care nu suferă mezelurile mai mult de-o poftă. Le merge bine - ce să mai. Al dracului de bine. Curând o să îşi ceară extinderea.

Tipul coboară din maşină şi aşteaptă, răsfoind o biblie mică. Biblia mică are - pe alocuri - notate unele cifre, asociate unor nume de tot felul. Tipul pare să caute de zor un nume. Numele potrivit. Singurul căruia niciun număr nu îi corespunde. Îşi fixează degetul la o pagină anume, îndoaie colţul. Din buzunarul opus celui în care îşi pune cartea - mereu dreptul, dacă nu mă înşel - scoate o ţigară rulată. O aprinde, apoi se aşază în maşină. Pe scaunul şoferului.

Poarta se deschide rapid - cu un singur geamăt metalic alungit la sfârşit. Nici urmă de câine. Probabil doarme pe undeva. Poate pe terasa din spate - e singura despre care nu se poate spune nimic. Proprietate privată. Asta - şi politica firmei. Carmangeria e carmangerie - nu varsă strop de sânge în viaţa personală. Toate discuţiile cu clienţii se rezumă la orice - în afară de terasa din spate. Se pare că se întâmplă multe pe acolo. Sau - din contră - nu se întâmplă niciodată nimic.

Tipul clipeşte des. Ochii lui coloraţi diferit ies din orbite. Bat către uşa de intrare. Către ambele - de fapt. De acolo iese - într-adevăr - un tip durduliu într-un maieu alb. Îşi lasă şorţul agăţat în via de la intrare. Îl mănâncă mustaţa. O scarpină. Intrusul îl vede venind, aşa că se ridică în poziţie de drepţi. Îi întinde mâna. Dau mâna. Nu le ia nici măcar o fracţiune de secundă să se recunoască. Familia tot familie rămâne.

Cel abia apărut îi face un semn discret din sprânceană. Primul scoate biblia. Mica biblie. Deschide acolo unde a rămas îndoit colţul. Transferul de informaţii e pe cale să se producă. Era...

În următoarele clipe strada nu mai e pustie. Tipul durduliu se enervează şi o ia la fugă către femeia proaspăt apărută în peisaj. Femeia cară un landou, iar când îl vede pe nebun, întoarce stângaci şi o ia la goană în partea opusă.
- Vorrei prendere il mio cazzo nel tuo bambino! atât apucă să îi spună, dar femeia dispare ca ceaţa. Sau ca dragostea la treişpe ani.

Cartea cu moace. Aşa îi spune intrusul micuţei sale biblii. Asta dat fiind că - odată cu trecerea timpului - şi-a schimbat cu totul utilitatea. Amândoi par interesaţi de un fel de misiune de ordin superior, legată cumva de toate însemnările alea. Sunt - cel mai probabil - în căutarea altcuiva. Cine ştie ce secret dubios ascunde terasa din spatele casei?

De-abia ce am reuşit să stabilim că intrusul nu e literalmente singur. Într-un fel oarecum alambicat - e înrudit cu italianul ăsta. Proprietar de carmangerie. Vorba vine - italian. Fiecare are dreptul la propriile tabieturi ciudate. Dacă pentru primul era vorba de înfăţişare - cel de-al doilea vorbeşte în italiană doar atunci când înjură. Atât îşi mai aduce aminte. Nu e ceva de condamnat. Nu atât de aspru, să spunem. Problema adevărată e cea legată de gradul de rudenie al celor doi. Nu e tocmai unul uzual. Nu se găseşte nicăieri o definiţie pentru aşa ceva. Şi - cumva din fericire - nici de ceva incestuos nu poate fi vorba.

Ideea e că toată povestea asta a pornit cu mult înainte de episodul opririi maşinii în mijlocul pustietăţii. Cum începe orice viaţă, de altfel. Povestea asta a început - în realitate - doar cu măcelarul. Uite încă un motiv plauzibil pentru care nu i-am divulgat încă numele.

Ca orice reţetă pentru un potenţial dezastru - şi aceasta trebuie neapărat să conţină un italian - adevărat sau nu - un distribuitor ales total anapoda şi un colet nemaivăzut. Printre primele contracte încheiate cu furnizori de carne s-a situat şi cel care a pus bazele întregii situaţii.

Câteodată se mai poate întâmpla să se strecoare printre mezelurile obişnuite şi un procent infim de carne de cal. Iar dacă sunteţi de părere că asta devine - fundamental - de neiertat, puteţi sări cu încredere povestea din spate a intrusului.

Camionul ăsta provenea de la o societate-fantomă care se presupunea a fi închisă, pe motive nemediatizate, de vreo zece ani încoace. În principiu, despre orice ar fi vorba, nu iese nimic bun din încercări prea evidente de a te eschiva. Ultimul transport se presupunea că o să dea lovitura. Că o să fie cel care readuce pe picioare societatea, cu toate disfuncţionalităţile ei. Transportul nu a întârziat - asta e drept. A parcat exact în locul în car stătea acum dacia break a intrusului. Doar că lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Stocurile de carne - care obişnuiau să vină preîmpachetate - au scos la iveală câteva erori umane. La propriu. Culese toate şi puse cap la cap. Sau - în fine - corect din punct de vedere anatomic - au rezultat în forma actuală a intrusului. Fără să mai fie nevoie să menţionăm ulterioarele perfecţionări.

Procesul de reconstrucţie a durat câteva luni de muncă fără încetare, prestată de singurii doi chirurgi care s-au putut implica fiind - totodată - de acord să păstreze discreţia. Iniţial - nimeni nu îi dădea intrusului nicio şansă. A fost instruit - în stadiile finale - despre cum să îşi asume singurătatea. Despre cum să evite - în prealabil - pe toată lumea.

Învelişul superficial a fost conceput artificial în aşa fel încât să creeze iluzia normalităţii. I-au pus nume. Vreau să spun - titularii procesului de reconstrucţie. Mihai. Mişu. Unul doar aşa - cât să poată trece şi el cumva prin lume.

Semnul de întrebare apărea acum în dreptul societăţii fantomă - care între timp dispăruse. Ce fel de probleme cu personalul ar fi putut avea încât să recurgă la cea mai terifiantă soluţie văzută vreodată?

Intrusul are ficatul unui porc. Singurul compatibil. Asta e - aproape în totalitate - opera măcelarului. Partea de poziţionare - cel puţin. Funcţiile vitale au fost configurate integral de cei doi chirurgi, care - paradoxal - au dispărut fără urmă. Asta îi leagă de fapt pe Mişu şi pe proprietarul carmangeriei. Singurul ficat compatibil. Şi un şir imens de vizite, încheiat cu cea de care tocmai ce am amintit.

În ce mod au apărut componentele intrusului în camionul acela, în primă instanţă? De ce au dispărut fără urmă singurii doi oameni de pe lumea asta care au reuşit să creeze viaţă din - practic - nimic plauzibil? Cine e plasat în spatele operaţiunii iniţiale - cea deconspirată de incompetenţa unor şoferi?

Răspunsul la toate întrebările astea se găseşte în Cartea cu moace. Singura tentativă detectivistică existentă, care - în plus - are cele mai multe şanse de reuşită. Documentarea intrusului a fost făcută personal - în ciuda condiţiei sale precare - urmărind o singură pistă. Urmărind şi revenirea la aceasta - de fiecare dată când a fost nevoie.

După cum v-am obişnuit - un nume. Un singur nume. De asta atârna întregul lanţ de domino de după.

*
Să fi văzut ce faţă dezgustată aţi făcut când aţi citit toate aburelile de mai sus! Da, m-a cam luat valul cu doza ficţională, dar scuza mea - care merge de fiecare dată - e că mă abătusem din start de la firul iniţial al poveştii. Îmi şi imaginam cum aţi privit în interiorul minţii voastre către persoana aceea din realitate la care v-a dus personajul meu cu gândul de la început. Şi îmi mai imaginam cât de tare s-a putut concretiza chiar atunci când am ales numele. Mişu. Asta reduce paleta voastră reală de caractere la - poate - unul singur. Specific. Câte unul singur - voiam să spun.

V-am promis că experienţa Transformers o să aducă după sine din ce în ce mai multe îmbârligături. Mi se pare amuzant felul în care găsesc atâţia scriitori rezolvări pentru situaţii specifice. Fantasticul nu e o rezolvare. La fel cum ale realismului se propagă insesizabil. Dar - dacă le-ai avea în paralel pe amândouă - ai fi cuprins ori de un sentiment de împlinire, ori de unul de panică absolută. Mai ales dacă ai şi iluzia unei şanse de a alege. Uite o chestie care te poate responsabiliza al dracului de tare. Că tot am ajuns la chestia asta arhi-serioasă, moralizatoare, nu fac altceva decât să ofer o serie de invitaţii de introspecţie. Dacă - în cazul poveştii mele - ţi se amestecă în cap un amalgam de ficţiune logică şi ilogică - la urma urmei, tot ficţiune e - încearcă să te bucuri de propria realitate aşa cum e ea. Psihologie inversă. N-o mai băga pe de-aleate-ai tăiat când te-ai bătut cu un rechin. Sau orice de genul ăsta. Pe bune - realitatea e cool. Eu m-am retras aici din ceva frică. Experimentez. Mă gândesc în fiecare zi dacă să mă întorc sau nu. Mi-aş lua un job temporar - mai târziu - şi aş intra în personaj. Tot din dorinţa de a experimenta. E întocmai ca un modus pur. O plăsmuire care se propagă în interiorul fiinţei mele şi îmi dictează totul. Îmi fac griji dacă o să aibă sens. Dacă o să mai am vreodată chef să o iau de la început. Şi - dacă nu are sens? E unicul loc în care e justificat şi aşa ceva.

Dacă aş fi început puzzle-ul de la margini - cum face oricine e presat de timp şi cu alte lucruri - nu aş fi obţinut altceva decât o dublură a realităţii mele. Fără farmec. Fără utilitate. Am tot timpul din lume să încep nonsensuri pe care să mă decid pe parcurs dacă le mai reciclez sau nu. Ce scriu nu e prevăzut cu niciun buton de skip. Deşi - ar fi utilă o coloană sonoră Sade. Doar zic.

Cum spuneam. Sunt aici să mă simt şi eu stăpân pe câte ceva. De-aia nu e exclus să mă mai joc din când în când cu minţile voastre. Totuşi - dat fiind că e bine ca lucrurile să reintre pe făgaşul lor normal - o să revin asupra firului iniţial. Mă amuză că acum nu o să vă mai puteţi scoate din cap atât de multe detalii - pe care le-am anulat. În stilul meu caracteristic. Dacă m-aţi cunoaşte, vă garantez că aş fi o imensă bătaie de cap. Un nesuferit. Puteţi să vă enervaţi. Să îmi reproşaţi că vă pierdeţi timpul citind chestii care - de la o secundă la alta - nu mai există. În apărarea mea, vin eu şi vă spun că de fapt citiţi lucruri care nu au existat niciodată. Citiţi vise. Doar că - în restul viselor pe care le citiţi - nu e nimeni acolo care să îşi bată joc de voi. Nimeni nu are timpul necesar. Nici măcar eu, care îmi rup omniscienţa de la gură doar ca să nu îmi lase un gust amar libertatea asta prea mare pe care - deşi voi nu observaţi - v-o las.

Puteţi citi tot SF-ul de dinainte şi puteţi să şi credeţi în el. Puteţi să vă gândiţi că se potriveşte cu versiunea ultra-analitică a opririi din câmp de la început. Sau - puteţi fi pragmatici. Să mă anulaţi pe mine. Total. Închideţi cartea! Hai! Opriţi povestea acum. La urma urmei, nu vă ţine nimic aici. Nu vă ţine nimic niciunde, niciodată.

Am să las mereu deschisă o portiţă către versiunea dezgustătoare. Şi am să mai fructific viziunea aia, din când în când. Cartea cu moace o să se tot schimbe. O să intre peste tot. La urma urmei - despre asta e vorba cu adevărat.

Unde eram?

Aşa. Tipul de la început dă din cap afirmativ, dar nu scoate - nici de această dată - niciun cuvânt. Înăuntru sfârâie micii. E ziua aia bună de duminică. Toţi sunt liberi. Carmangeria e închisă publicului larg. Sărbătoare, ce să mai! Doar că întotdeauna e loc pentru familie. (Asta e din versiunea aia normală la cap, în caz că nu v-aţi prins).

Aşa. Mă simt dator să fac o mică reconfigurare, atât pentru voi cât şi pentru mine. Primul tip poartă numele de Mişu. Asta e un fel de a nu spune cuiva Mihai. Mihai e un nume prea oficial pentru povestea noastră, ceea ce îl face instant complet neautohton. Tipul gras nu are - pentru moment - un nume stabilit. Pentru mine toate sunt în faza de testare. Nu are rost să aleg unul acum, ca după aceea să mă răzgândesc şi să o luăm de la capăt. Nici măcar nu îmi plac prezentările. Dar am divulgat primul nume dintr-o raţiune simplă. Aceea de a simplifica povestea, cu toate alambicăturile ei ulterioare. Câteodată devine copleşitor chiar şi pentru mine. Şi vorba aia - sunt autorul. Se presupune că ar trebui să vizualizez totul. Să premeditez totul. Dar adevărul e că o să cresc şi eu odată cu povestea asta, tot aşa cum cresc în greutate toţi invitaţii de la grătarul de duminică. Pe care - din aceeaşi raţiune a simplităţii - aleg să nu îi implic. Pentru moment.

Într-o aşa-zisă formă clişeică, viaţa tuturor se împarte în două, după un ax transversal. Longitudinal. Într-o parte e aşezată - de eternităţi de-a rândul - logica. Supranumită şi lege a firii. De cealaltă parte sălăşluieşte ilogica. Supranumită şi viaţa aia la care doar te gândeşti în momentele în care un lucru deja se consumă - într-un fel care nu te mai atrage. Eu am chestia asta când vine vorba de tot ceea ce îmi cade în mână la citit. Dacă îmi place - pentru mine devine raţional indubitabil ca eu să devin - într-o proiecţie bolnavă - autorul de drept al acelei bucăţi. Cu alte cuvinte - îmi iau filme câteodată că tot ce s-a făcut pe lumea asta deja are un singur autor de drept. Eu însumi.

Reminiscenţele tabietului ăstuia bizar se deşiră - paradoxal, la fel de voluntar pe cât de involuntar - în decursul oricărei poveşti începute vreodată. Am talentul uriaş de a alege calea cea mai grea, cea regurgitabilă, cea pentru care trebuie să te scarpini pe după ureche. Singura cale posibilă pe care nu ar alege-o nimeni niciodată, cu excepţia unui profan în comoditate. Nu. Dacă pe mine nu m-ar intriga nimic din câte urmează să spun, fiţi siguri că nici nu mi-aş mai bate capul să le spun. Doar că, lucrurile se dezvoltă în paralel cu mine, desprinse al dracului de tare de pertinenţa iniţială. În fine, alterată şi aia cu înjurături italieneşti.

De data asta ceva nu corespunde ciclului obişnuit. Dacă - în general - primează calea grea, de data asta s-a întâmplat să existe două căi. La fel de îmbârligate. Cu nimic mai puţin complicate una faţă de cealaltă. Atâta doar că una pretinde a fi logică. Cealaltă - ilogică.

La fel cum raţiunea noastră de oameni se iubeşte în noi cu dorinţa de a fi animale şi moare, tot aşa nu se pupă deloc cele două intrigi lansate de "moi" într-un timp inoportun. Dacă mă gândesc mai bine, nu cred că aveţi ceva împotrivă dacă renunţăm - pentru totdeauna - la nume. Lucrurile devin prea personale, exact atunci când nimeni nu are nevoie de asta. Ştiu. E cam urât din partea mea să îl fi numit deja Mişu - să-i fi explicat etimologia - şi restul bazaconiilor... - doar ca să îl suspend, din dorinţa de a păstra unele aparenţe. Până la urmă - tot dorinţele mele sunt alea care primează. Şi voi încă staţi aici - în mare parte căutând o poziţie mai comodă de citit. În general te simţi un pic amorţit după 10 pagini. Asta presupunând că te mai simţi. Ce vreau să spun cu asta e că textul nu poate - din start - fi definit ca unul bun. Conform teoriilor recente, un text bun e numai ăla care poate fi citit dintr-o şedere. Cam lungi şederile. A voastră. A mea...

Băga-mi-aş! Ex-Mişu (ca să începem uşor-uşor să ne obişnuim cu depersonalizarea) - tipul procreat / diform / cu dacia break a rămas în freeze de când tot vorbim noi aici. Probabil că acum e supărat pe mine şi - întocmai ca un adolescent revoltat - o să îmi refuze tutela auctorială. Cum am putut să îl ignor, când toată povestea asta trebuia să fie exclusiv despre el?

Intrusul se îndreaptă acum spre poarta carmangeriei. Traversează uşor culoarul până în curtea din spate a măcelarului. Acolo - privirea lui întâlneşte vreo paişpe burduhănoşi de-a dreptul odioşi, cu slănina prelingându-li-se pe buricele păroase. (Trebuie să recunosc, detaliile de genul le-am selectat special pentru aceia dintre voi care obişnuiesc să mănânce orice în timpul lecturii. Adică, ce? Nu vă e de ajuns în rest? Dacă tot fac cea mai neserioasă treabă existentă, am pretenţia să nu mai ţineţi de lectura ei ca de un simplu hobby).

Povestea asta e întocmai ca o pătură cu foarte multe colţuri. Indefinibilă ca formă. Colţuri de care eu tot apuc - cu disperare. De care mă apuc. Cu disperare. De câte patru. De grupuri de câte patru. Şi niciodată parcă nu reuşesc să pliez nimic. Parcă sunt tot mai departe - cumva. Că tot veni vorba de ceva mult mai îndepărtat - fac un gest drăguţ de aducere-aminte - şi menţionez că până acum nu au putut fi identificate decât două acţiuni banale. Banale - nu dacă e să le ei după volum - ci mai degrabă după substanţa lor. Primul episod prezintă - efectiv - oprirea unui străin în câmp pentru a merge la baie. Al doilea episod prezintă - tot efectiv - aşteptarea în faţa unei carmangerii. Alte valenţe nu fac decât să definească incertitudinea umană. Neîncrederea mea că realitatea logică ar fi una suficientă. Una mulţumitoare.

Vom reveni - poate - la intrusul de care ne-am - mai mult sau mai puţin - legat până acum. Momentan, vă zic sincer, parcă aş avea chef de cu totul altceva. Şi o să îmi permit mai multe, acum că am început să ne cunoaştem. Cumva.

Totuşi - raţiunea scriitoricească (mai zic şi de data asta) mă obligă să leg tot ce fac. Să transform logicul în ilogic. Până acum - însă - am avut destul timp să vă bulversez.

Nimeni nu citeşte introducerile, să fim serioşi. Apropo de seriozitate - treaba o să devină foarte serioasă. Din punctul ăsta începe să se scrie scopul poveştii mele. Tot ce rămâne de făcut pentru voi e să reţineţi detaliile de până acum. Sunt numai hinturi. Despre câte o trecere fundamentală a romanului meu. Totul e codat şi - implicit - totul urmează a fi limpezit. Voi trânti o descriere sine qva non. Şi mă retrag din centrul atenţiei - în măsura pretenţiilor pe care le am. Doamne-ajută să se înţeleagă până şi cea mai mică frântură din ceea ce urmează să fie scris.

Deschidem - cu foarte mare discreţie - prima pagină a Cărţii cu moace. Timpul şi spaţiul ne sunt irelevante acum. Aşteptăm o lămurire aşa cum aşteptăm sosirea unor pantofi grozavi după o comandă plasată. Apoi pe a doua. Pe a treia. Cine sunt - în esenţă - oamenii ăştia? Şi care e istoria lor adevărată?

Gata cu puzzle-ul. Trebuia strâns - piesă cu piesă, grupaje cu grupaje - de îndată ce aţi prins ideea. Uitaţi de el - vă rog - ca şi când n-ar fi existat niciodată. Gândiţi-vă că vă pot pune oricând o întrebare capcană despre el. Luaţi în calcul să răspundeţi prin "Care puzzle?". Aşa cum fac copiii mici - sau adulţii prea mari şi care aproape au dat de belea - când le încredinţezi un secret şi ei trebuie să se poarte de parcă totul e normal şi informaţia nici nu le-a atins urechile. Nimic nu e normal când răspunzi aşa. În capul meu, deschide poarta către un cerc vicios care m-ar putea face foarte uşor să reiterez tot ce am convenit să uităm înainte. Totuşi - faceţi asta pentru mine. Formal.

*
Oraşul e suprapopulat constant de oameni care cred cu tărie că ăsta e locul lor. Nimic altceva decât natură umană - în forma ei pură. Blocurile se îngustează şi se înalţă. Se tot îngustează. Şi se tot înalţă. Numărul crescând de dacii break blochează alte cifre - mult mai importante. Statisticile se derulează zilnic în contorul personal al fiecăruia.

Oraşul-morman. Aglomeraţia - devenită virală - împânzeşte întreg cerul zilei. E cald. Incomod. Lipseşte cu desăvârşire intimitatea. Se cumpără. Se vinde. Nimeni nu are pe nimeni, dar toată lumea face vizite scurte cuiva. Scurte - în sensul că la un moment dat trebuie să se încheie. Toţi aşteaptă noaptea pentru ceva linişte în plus, întrucât nici măcar orele de linişte nu par să mai funcţioneze. La fel se întâmplă şi cu orele de bătut covoare. Singurul program rămas stabil în vremea asta anticipativo-cataclismică e cel de lucru. Doar el mai are întârzieri în limita bunului simţ. Orice altceva pare că nu se mai întâmplă deloc. Şi - cu toate astea - e tot mai multă gălăgie în jur.

Poeţii nu mor niciodată dimineaţa. Moartea lor aşteaptă prânzul - odată cu scoaterea capului în lume. Asta fiindcă în fiecare ochi se găseşte - încărcată - prea multă critică. Prea multă ură. Egoismul e mână în mână cu delicateţea. Oamenii se mănâncă între ei. Sunt prea atenţi la sine. Prea dedicaţi unor aparenţe. De asta fiecare om atipic sare imediat în ochi. La fel şi cei singuri - bine, la propriu, oricum toată lumea se simte aşa. Ochiţi sunt cei care refuză o cutumă. Cei care aleg trotuarul celălalt. Sau care ocolesc o grămadă. Ei - oamenii ăştia - caută liniştea. Ei sunt atipici. Şi - dacă mai au pretenţia să arate total neconform - se iniţializează o definire clasică a ciudatului.

Asta - de pildă - e povestea câtorva ciudaţi. Care fac chestiile lor de ciudaţi. Primului ciudat i se zice intrusul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer