Evadare de la Auschwitz

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Joel C. Rosenberg (n. 1967) a publicat 14 romane şi cinci lucrări cu caracter documentar. Şase dintre romanele sale s-au aflat pe lista de bestselleruri a ziarului New York Times, şi anume: The Last Jihad (2002), The Last Days (2003), The Ezekiel Option (2005), The Copper Scroll (2006), Dead Heat (2008) şi The Twelfth Imam (2010). The Ezekiel Option a primit premiul Gold Medallion pentru "cel mai bun roman al anului 2006" din partea Evangelical Christian Publishers Association. În calitate de consultant în comunicare, a colaborat cu o serie de lideri din SUA şi Israel, printre care Steve Forbes, Rush Limbaugh, Natan Sharansky şi Benjamin Netanyahu. A acordat sute de interviuri la posturi de radio şi televiziune renumite, precum ABC, CNN, FOX News, The History Channel şi MSNBC. A absolvit Universitatea Syracuse, fiind licenţiat în cinematografie.
Locuieşte în SUA, în apropiere de Washington, DC În timp ce maşina de război nazistă zdrobeşte Europa, tânărul Jacob Weisz este silit să-şi părăsească patria iubită, Germania, şi să se alăture mişcării de rezistenţă din Belgia. Dar, după ce o operaţiune de salvare scapă complet de sub control, Jacob se trezeşte prizonier într-un tren care se îndreaptă spre sudul Poloniei. Condamnat la muncă forţată în lagărul de la Auschwitz, Jacob se aliază cu un pastor francez, închis pentru că i-a ajutat pe evrei. Cei doi sunt hotărâţi să evadeze. Scopul lor este să ajungă în Occident şi să-i alerteze pe Aliaţi în legătură cu îngrozitoarele lucruri care se petrec în Polonia, înainte ca fascismul să distrugă întreaga Europa. Soarta a milioane de oameni atârnă într-un fir de păr.

"Rosenberg a făcut ceea ce ştie cel mai bine: a creat, într-un context politic şi religios concret, personaje credibile, care acţionează din convingere sau exploatează religia în scopuri egoiste ori malefice. Este cea mai impresionantă lucrare a lui Rosenberg de până acum." (Publishers Weekly)


12 mai 1940
Sedan, Franţa

"Dacă nu e controlat, răul este preludiul genocidului."

Era o frază citită cândva de Jean‑Luc Leclerc într‑o carte veche. Îi atrăsese atenţia şi îi rămăsese în minte. Acum nici măcar nu‑şi mai amintea cine scrisese cartea sau care îi era titlul, dar nu avea nicio importanţă. Cartea era uşor de uitat, nu şi acea frază. Acum, indiferent cât s‑ar fi străduit, nu şi‑o putea scoate din cap.

Se simţea de parcă toate moleculele din corpul lui s‑ar fi cutremurat. Răul se pusese în mişcare şi, cu toate că toţi cei din jurul lui păreau legaţi la ochi şi hotărâţi să nu creadă asta, nu se îndoia defel că naziştii veneau să‑i prindă pe ei, pe toţi francezii, mânaţi cu toţii de furia lor ucigaşă, şi se temea cumplit de baia de sânge care urma să vină, adusă de cizmele şi crucea lor încârligată.

Nu că l‑ar fi ascultat cineva. La urma urmei, cine era el,

să creadă că ştia ce destin îi fusese hărăzit ţării sale? De fapt, nu era decât un tinerel, chiar aşa, un tinerel de doar douăzeci şi opt de ani şi, când se uita în oglindă în fiecare dimineaţă, nu vedea nimic extraordinar. Nu l‑ai fi deosebit în mulţime. Nu era prea înalt şi nici prea bine clădit, avea părul nisipiu şi ochii verzi‑albăstrui. Purta ochelari rotunzi, cu ramă subţire, de aur, care‑i dădeau un aer ceva mai studios, chiar mai intelectual decât era de fapt. Îşi dorise dintotdeauna să‑şi lase barbă - măcar cioc -, dar chiar şi minunata lui soţie îl tachina pe tema asta, spunând că eforturile lui nu erau încununate de prea mult succes. Nu avea cine ştie ce funcţie, nici titlu sau putere, nici bani, faimă sau renume. Nu avea legături în casta politicienilor şi nici în cea a jurnaliştilor. Era, în schimb, urmaşul aproape lefter a cinci generaţii de fermieri. Protestant într‑o naţiune în care catolicii reprezentau de departe majoritatea, era pastor de rang inferior - de fapt, doar pastor asistent la o bisericuţă din cătunul Le Chambon, în sudul Franţei, loc de care nu auzise nimeni şi probabil nici nu va auzi vreodată. De ce l‑ar fi luat cineva în serios?

Nu avea nimeni niciun motiv, îşi spunea el, dar asta nu însemna că nu avea dreptate.

La nord, Winston Churchill avertiza că Hitler voia să pună stăpânire pe lume. Noul premier britanic spunea asta de ani de zile. Nimeni nu‑i dăduse atenţie. Acum der Führer pornise în marş, iar Franţa nu era defel pregătită. Nici oamenii nu erau pregătiţi. Nici politicienii. Nici presa. Nici măcar generalii.

La Paris, erau convinşi cu toţii că germanii nu ar îndrăzni niciodată să invadeze Franţa. Spuneau că naziştii nu ar putea niciodată să străpungă Linia Maginot, care era, de fapt, un zid de protecţie lat de douăzeci şi cinci de kilometri, puternic înarmat, străjuit de posturi de apărare, buncăre, baricade antitanc din beton, baterii antiaeriene, câmpuri minate şi toate construcţiile militare cunoscute, menit să‑i ţină pe nemţi în şah. S‑au amăgit că Hitler nu va încerca niciodată să‑şi treacă diviziile de panzere prin pădurile din Ardeni. Aceste păduri erau prea întinse, prea dese, prea înfricoşătoare pentru a le putea străpunge cu tancurile, artileria mobilă, transportoarele blindate şi alte unităţi mecanizate.

Dar Jean‑Luc Leclerc ştia fără doar şi poate că greşeau.
- Luc? Luc, mă asculţi?

De fapt, nimeni nu‑i mai spunea Jean‑Luc de când era copil. Părinţii lui, fraţii lui, bunicii lui - toţi îi spuneau Luc. Acum, deşi uneori se mai simţea copil, teoretic "se făcuse mare." Era căsătorit. Avea două fetiţe. O ipotecă. O parohie. Responsabilităţi tot mai mari.
- Luc, ai auzit vreo vorbă din tot ce ţi‑am spus?

Îşi dădu seama de îndată că sora lui, Monique, încerca să‑i atragă atenţia. Se ruşină.
- Da, da, bineînţeles, îmi pare rău... Ai nevoie de ceva?
- Vrei să stingi lumina şi să aduci şerveţelele şi furculiţele? întrebă ea, cu un zâmbet cald pe chip, în timp ce stătea în mijlocul confortabilei lor bucătării şi aprindea lumânările pe un tort făcut în casă, meşteşugit decorat şi fără îndoială foarte costisitor.

Luc făcu după cum îi ceruse sora lui şi o urmă în sufragerie, cântând alături de ceilalţi şi încercând din răsputeri să nu lase să i se vadă temerile pe chip. Nu voia să strice ziua de naştere a nepoatei sale. Micuţa Jacqueline, care avea părul şaten, strălucitor, aştepta acolo în rochia ei roz, încălţată cu nişte pantofi negri din piele. Ea nu ştia că războiul bătea la uşă. Nu ştia nimic de faptul că Herr Hitler invadase Polonia în septembrie anul trecut. Nici despre invadarea Ţărilor de Jos (Belgia şi Olanda) cu trei zile mai înainte nu ştia nimic. Adulţii ascundeau de copii grijile pe care şi le făceau pentru fratele lor mai mare, Philippe, care locuia cu familia sa în Bruxelles, capitala Belgiei. Jacqueline nu ştia că nu mai auziseră de Philippe de când începuse invazia germană şi că Luc se temea că fratele lui murise. Tot ce ştia fetiţa era că avea o casă plină cu rude şi prieteni, un tort cu lumânări şi o păpuşă nouă de la iubitul ei unchi Luc şi de la mătuşa Claire şi de la verişoarele ei Lilly şi Madeline. Era atât de nevinovată, se gândi el în timp ce‑i cânta "La mulţi ani", atât de neştiutoare în faţa întunericului care se lăsa peste toţi. Ea, cel puţin, avea o scuză. Avea doar patru ani.

Care era scuza părinţilor ei? Monique avea treizeci şi doi de ani. Soţul ei, Nicolas, avea treizeci şi şase. Erau o pereche atrăgătoare şi plină de energie, erau bine educaţi şi cu experienţă de viaţă. Amândoi studiaseră la Universitate. Ea se pregătise să devină asistentă medicală. El fusese la Sorbona şi era un medic talentat. Erau citiţi. Puseseră ceva bani deoparte. Avea prieteni interesanţi, în funcţii importante, pe tot cuprinsul Europei. Cum era posibil să nu vadă ce i se întâmpla lui Philippe? Cum era posibil să nu vadă pericolul de moarte în care se aflau? De ce nu fugeau cât încă se mai putea, departe de graniţă, de pildă la Le Chambon, alături de Luc şi Claire?
- La mulţi ani, dragă Jacqueline, la mulţi ani!

În încăpere răsunară aplauze, zâmbete, hohote de râs. Jacqueline strălucea de fericire, iar Luc se gândi că tare le‑ar fi plăcut soţiei lui, Claire, şi celor două fiice ale lor să fie lângă el.

Claire confecţionase păpuşa şi scrisese felicitarea pe care Lilly şi Madeline o coloraseră ca să o facă mai deosebită pentru iubita lor verişoară. Dar, în ciuda protestelor lor, Luc le interzisese să vină. Graniţa cu Belgia nu era un loc unde să‑şi aducă familia. Cu siguranţă, nu acum.

După ce Jacqueline îşi puse o dorinţă şi suflă în lumânări, iar Monique tăie tortul, Luc împărţi îndatoritor furculiţele pe care le avea în mână, apoi se duse înapoi în bucătărie pentru a lua câteva sticle de lapte rece.

Apoi, pe neaşteptate, casa fu scuturată de o explozie colosală, asurzitoare. Unda de şoc îi aruncă pe toţi grămadă la pământ. Toate ferestrele fură spulberate de suflu. Bucăţi de lemn şi cioburi zburară peste tot. Farfuriile şi paharele se sparseră cu zgomot de podea. Îngroziţi, părinţii îşi traseră copiii aproape, încercând să‑i protejeze cu propriile trupuri şi‑şi acoperiră capetele cu mâinile, ascunzându‑se sub masă şi în spatele scaunelor capitonate.

De îndată, prin ferestrele sparte, camera se umplu de praf şi de fum. Luc era convins că‑i va auzi pe oameni ţipând şi tânguindu‑se, însă, pentru moment, păreau cu toţii prea şocaţi să facă altceva decât să tuşească şi să se înece.
- Sunteţi teferi? întrebă el, acoperindu‑şi nasul şi gura cu cămaşa.

Se auzi un murmur nedesluşit, iar părinţii îşi cercetară copiii şi pe ei înşişi ca să vadă dacă nu fuseseră răniţi. Spuseră apoi că, în afara câtorva tăieturi şi zgârieturi, erau teferi, în mare măsură.

Luc se cercetă şi el. Şi el părea teafăr - cel puţin fizic - aşa că se ridică, se scutură de praf şi se îndreptă spre uşa din faţă.
- Aşteptaţi aici! le spuse celorlalţi. Merg să văd ce se întâmplă.
- Vin cu tine! spuse Nicolas, ridicându‑se şi înhăţându‑şi geanta de piele plină cu medicamente şi instrumentar medical.
- Nic, ce faci? întrebă Monique. Vino înapoi! Nu poţi să ne laşi aşa!
- Ar putea fi oameni răniţi, draga mea, răspunse Nic. Nu vă faceţi griji. Va fi bine. Mă întorc repede.

Nimic nu avea să fie bine şi toţi cei de faţă ştiau asta. Pe chipul lui Monique începură să curgă lacrimi, în timp ce o strângea în braţe pe fiica lor. Nic se aplecă, le sărută pe amândouă pe frunte, apoi se îndreptă spre uşă.

Luc nu putu decât să admire dăruirea cu care‑şi respecta cumnatul său jurământul de medic. Urmându‑l pe Nic, o auzi pe Monique scâncind:
- Ce se întâmplă? Să‑mi spună cineva ce se întâmplă.

Luc ştia prea bine ce se întâmpla. Începuse invazia nazistă.

Era îngrozit. Nu avusese nicio îndoială că germanii vor veni, dar credea că va mai trece o săptămână, cel puţin, până să înceapă într‑adevăr invadarea Franţei. De aceea şi venise aici. De aceea condusese toată noaptea de la el de acasă, din Le Chambon, până la Sedan, unde locuia sora sa. Nu pentru petrecere. Nu pentru tort. Ci pentru a‑i implora pe Monique şi Nicolas să‑şi împacheteze lucrurile şi să vină cu el, departe de graniţă, departe de pericol, în Le Chambon, unde ar fi fost în siguranţă. Îşi susţinuse toată ziua punctul de vedere. Întreaga zi stăruise pe lângă cei doi, însă aceştia refuzaseră să‑l asculte. Aveau de pregătit o petrecere. Trebuiau să se îngrijească de Jacqueline. Aveau pacienţi de consultat. Nu puteau pleca. Nici nu intra în discuţie! În plus, susţineau ei, Hitler nu ar fi invadat niciodată iubita lor Republică Franceză. De ce ar fi făcut‑o? Ar fi un gest sinucigaş, susţineau ei.

Acum, deschizând uşa din faţă şi ieşind din casa îngustă cu trei etaje aflată nu departe de râul Meuse, Luc fu îngrozit de imaginea din faţa lui. În stânga era un crater din care ieşeau flăcări şi fum. Cu o clipă înainte, acolo fusese o secţie de poliţie. Acum, mirosul de carne umană arsă era insuportabil. Fumul gros şi negru acoperea cerul de după‑amiază târzie. Oamenii se grăbeau spre acest loc, venind din toate direcţiile. Nicolas se repezi şi el şi‑i ajută pe câţiva să transporte supravieţuitorii într‑o biserică din apropiere, aflată mai încolo pe acea stradă. Clopotele din turla acesteia începură să bată frenetic, anunţând pericol şi chemându‑i pe oameni la acţiune.

Luc auzi sirenele maşinilor de pompieri şi ale ambulanţelor care se apropiau dinspre vest. Ştia că ar trebui să se grăbească să‑i stea alături cumnatului său şi să‑i ajute pe cei răniţi şi suferinzi. Dar pentru un moment ezită - nu pentru că nu voia să ajute, ci pentru că voia să înţeleagă ce se întâmpla cu adevărat.

Se întoarse spre dreapta şi se uită către răsărit, iar ce văzu aproape că îl lăsă fără suflare. Era o imagine pe care toţi cei din jur păreau s‑o ignore, copleşiţi de moartea şi distrugerea din jur. Nu‑şi dădeau seama ce urma să se petreacă. Dar Luc văzu şi rămase ţintuit locului, incapabil să se mişte.

Spre răsărit, cerul era plin de avioane cât vedeai cu ochii. Avioane naziste. Avioane de vânătoare. Bombardiere. Sute şi sute de avioane. Ca o invazie de lăcuste, venea Luftwaffe. Şi asta nu era tot. Din întunecoasele şi desele păduri din Ardeni, considerate de nepătruns, răsăreau acum divizii mecanizate germane şi roiuri de infanterişti, înarmaţi până‑n dinţi - atât de mulţi, că nu le puteai ţine socoteala. Jean‑Luc Leclerc nu fusese niciodată atât de speriat.

Germanii avansau rapid şi nu era nimeni să le ţină piept. Capătul nordic al Liniei Maginot era la mulţi kilometri depărtare. Grosul trupelor franceze era poziţionat de‑a lungul acestei linii, aşteptând un atac frontal german care, după cum îşi dădu seama Luc, nu avea să vină niciodată. Naziştii reuşiseră ceea ce generalii şi politicienii de la Paris susţinuseră că era imposibil. Îşi croiseră tenace drumul prin Ardeni. Se ascunseseră sub coroanele copacilor pentru a nu fi zăriţi de avioanele de recunoaştere ale francezilor. Iar acum lansau un atac‑fulger diabolic de inteligent. Depăşeau forţele franceze pe flancuri. Erau pe punctul să le ocolească şi să le atace din spate.

Era evident acum că micul oraş Sedan - cu o populaţie de mai puţin de optsprezece mii de oameni - era una dintre primele ţinte ale germanilor. Cât timp avea să le ia să ocupe şi să distrugă oraşul? Cât timp avea să treacă până vor pieri cu toţii sau vor ajunge prizonieri de război? Odată ce naziştii ajungeau să controleze podurile peste râul Meuse, puteau invada Franţa cu trupele lor, anihilându‑i armata şi mărşăluind către Paris.

Cât timp avea să le ia să ocupe şi să înrobească întreaga ţară?


Luc pălise.

Îşi simţea trupul amorţit. Gura îi era uscată. Trebuia să‑i avertizeze pe ceilalţi, dar parcă îi strângea ceva gâtul. Indiferent cât de tare se strădui, nu reuşi să scoată niciun sunet. Chiar atunci fu îngrozit de un urlet ascuţit din stânga lui. Apoi altul şi altul. Privi în sus şi văzu că avioanele germane ajunseseră deasupra lor şi lansau proiectile. Evenimentele păreau să se desfăşoare cu încetinitorul. Văzu cum se deschideau trapele pentru lansarea bombelor. Văzu cum punctele acelea negre şi lunguieţe se împrăştiau din burta avionului şi cădeau ca ploaia asupra oraşului şi asupra puţinelor unităţi franceze care flancau Sedanul. Bombele erau tot mai jos, deveneau tot mai mari şi mai mari. Atinseseră o viteză ameţitoare. Ştia că ar fi trebuit să fugă. Ştia că ar fi trebuit să se ascundă. Dar nu putea. Stătea ţintuit în acel loc.

Una câte una, bombele cădeau, mai aproape şi mai aproape, până ce una lovi în plin biserica. Forţa exploziei îl aruncă în spate pe Luc, aproape zdrobindu‑l de zidul de cărămidă din apropiere şi secerându‑l la pământ. Vacarmul era asurzitor. Nu auzise niciodată un asemenea zgomot.

Căzură şi mai multe bombe. Văzu cum o tânără care alerga să‑şi salveze viaţa fu aruncată prin vitrina unei patiserii. Văzu cum alţii erau sfârtecaţi chiar în faţa ochilor săi, în vreme ce bombele continuau să cadă, sporind numărul victimelor. Adrenalina începu să‑i curgă prin vine. Primul gând care‑i trecu prin cap fu acela că Nicolas se afla în biserică. Trebuia să‑l scoată de acolo şi să‑l ducă înapoi la familia lui.