Artă, artişti, administraţie în anii '80. Amintirile unui fost director la Fondul Plastic al Uniunii Artiştilor Plastici

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Gelu Culea (n. 1935) este inginer constructor de formaţie. A lucrat mulţi ani în industrie şi în Ministerul Comerţului Interior, apoi în administraţia municipiului Bucureşti. În anii '80 a fost director al Fondului Plastic, iar în 1995-1996 consilier al ministrului Culturii.

România socialismului târziu punea încă arta în inventarul «activităţilor» din societate. Cu rubrici despre «produse» şi «producători». Totuşi, în registrul cultural şi în realitate, ţara trăia cu opere şi artişti. Între politica administrativă a unei uniuni de creaţie şi substanţa vieţii artistice au stat însă mereu funcţionari, catastife, controale şi libertăţi - un spaţiu despre care avem aici una dintre foarte rarele mărturii.


Şi iată-mă instalat la Uniunea Artiştilor Plastici! Sediul se afla într-o fostă clădire de administraţie financiară de pe strada Rosetti. După 1990 acesta a fost preluat de stat, rămânând ca Fondul să se descurce cum o putea. Dar nu numai în acest caz Uniunea a fost pusă în stradă. Aşa s-a întâmplat şi cu sediul său din strada N. Iorga, de lângă Paşapoarte. Atunci când îi fusese repartizat, acel sediu se găsea într-o stare jalnică la toate nivelurile (parter, etaj, demisol şi acoperiş). Primul nivel avea pictura murală deteriorată, vitraliile sparte, oglinzile din hol crăpate, corpurile de iluminat aproape distruse (ce să mai vorbim despre parchet şi tâmplărie...), iar la etaj parcă trecuse uraganul! În curte erau în aceeaşi situaţie clădirile-anexe despre care se spunea că ar fi avut altădată destinaţia de grajduri şi adăpost pentru caleşti. Obştea a cheltuit sume imense pentru a restaura totul, iar artiştii şi Combinatul au lucrat cu osârdie.

La sediul din Rosetti, configuraţia interioară a imobilului nu a fost modificată. Au rămas neatinse ghişeele de relaţii cu publicul de la parter, în spatele lor fiind amplasate birourile de primire a lucrărilor de artă ce urmau să treacă prin comisii. M-am urcat la etaj, unde erau Aprovizionarea, Juridicul, secretariatul şi biroul directorului. Secretară era «Doamna Dida», care părea a fi un fel de emblemă a instituţiei. Cunoştea pe toată lumea şi toată lumea o cunoştea pe ea. Avea cineva nevoie de vreo informaţie? La Dida apela. Aveai impresia că, exact ca în versetul biblic «La început a fost Cuvântul», şi aici «La început a fost Dida» şi în jurul ei s-a format Fondul Plastic.

Cum ne găseam aproape de finele anului, am lăsat lucrurile să curgă, fără a interveni. Încercam să intru în atmosfera instituţiei, să iau contact cu oamenii, într-un cuvânt, să aflu măcar pe unde calc.

Salariaţii, constatând că, în afară de femeia de serviciu, pe care o atenţionasem să ia mai în serios curăţenia din imobil, pe ei doar îi chestionam cuviincios despre sarcinile ce le revin, cred că s-au declarat mulţumiţi de noul şef. Acela n-avea decât să se ocupe de praful din birouri şi de mizeria de la closete, iar ei puteau să-şi vadă în tihnă de ale lor. Unii - am aflat mai târziu - îmi imitau gesturile: trăgeau cu degetul pe suprafaţa mobilierului şi ziceau pe un ton pretenţios «Este praf mult aici! Să fie şters zilnic!». Viorel Mărginean, ştiindu-mă activ, probabil că se minuna şi se întreba dacă nu ar fi fost mai bine să mă fi lăsat la Primărie, măcar de acolo aş fi continuat să-i ajut...

Ce am constatat în această scurtă perioadă de adaptare? Destule, şi multe lucruri bune, dar şi unele îngrijorătoare. În primul rând, personalul se făcea mic în faţa artiştilor sau îi ocolea pentru că era complet neputincios, iar conducerea administrativă nu lua nici o iniţiativă pentru a rezolva mulţimea de probleme cu care se confrunta breasla. Cum nu întocmiseră nici un studiu privind frecvenţa şi cantitatea de materiale consumate anual, reacţionau doar la cererile tardive şi sporadice ale secţiilor sau ale unor membri UAP. Dar şi în aceste cazuri fără rezultat pozitiv, căci conexiunile lor la nivelurile superioare ale organelor de stat erau ca şi inexistente - conducerea administrativă, dar şi cea artistică pur şi simplu nu se implicau pentru a crea relaţii utile obştei, ci doar pentru interese personale. Prin urmare, răspunsurile serviciilor erau de-a dreptul dezarmante: «nu se poate», «noi am cerut, dar nu ne aprobă», «nu ne dă» etc. O duceau în toate cele de azi pe mâine şi se instaurase o atmosferă descurajantă.

Colac peste pupăză, unii membri ai Uniunii au primit cu neîncredere şi chiar cu ostilitate numirea mea ca director. De regulă, ţineau să mi-o arate ignorându-mă când ne intersectam. Alţii voiau să mă dezavueze «în direct». A fost, de pildă, cazul pictorului Pavel Codiţă, care a venit la mine în birou să-mi spună:
- Dumneavoastră staţi pe scaunul lui Văzdăuţeanu, să nu uitaţi asta! El a fost o somitate. Cine sunteţi dumneavoastră? Ce căutaţi la noi?

Nu l-am întrebat cu ce s-a soldat benefic pentru breaslă patronajul «somităţii». L-am ascultat, am tăcut, el şi-a ţinut pledoaria şi dus a fost. Ce era să-i spun?! Să-mi iau angajamente? Să-l asigur de tot devotamentul meu? Nu vedeam rostul. După aproximativ un an, domnul Codiţă m-a vizitat din nou. Spre cinstea sa - ceea ce dovedea că era sincer în tot ce întreprindea -, mi-a dat mâna, s-a aşezat pe fotoliu şi mi-a declarat cu multă căldură:
- Domnule director (la Uniune se utiliza, pe lângă apelativul «tovarăşe», şi «domnule», ceea ce mi-a atras mai târziu o ameninţare că voi fi reclamat la Partid), am venit să îmi cer scuze. Am fost nedrept cu dumneavoastră. Abia acum am înţeles ce poate face o conducere activă pentru noi, artiştii. Până la dumneavoastră, noi nu am avut o administraţie autentică, performantă.

Nici de data asta n-am ştiut ce să răspund. M-au bucurat însă spusele lui. Ca orice om, eram şi eu sensibil la vorbele cuiva care-mi aprecia strădania. Până la urmă însă am spus:
- Nu trebuie să vă cereţi scuze. Spusele dumneavoastră au fost pentru mine o atenţionare binevenită. Am înţeles că mă aflu printre oameni care au aşteptări mari de la mine. Deci vă mulţumesc pentru sinceritate. Vă propun să uităm animozităţile. Am nevoie ca astfel de persoane oneste să-mi fie apropiate şi uneori să mă tragă de mânecă.

Şi am rămas în relaţii corecte. Vorbe bune am primit şi de la Biţan când am adus becuri «spot», obţinute cu mare greutate de la Întreprinderea de Târguri şi Expoziţii, care le importase pentru a pune în valoare exponatele. Numai ei deţineau asemenea rarităţi. Biţan mi-a zis atunci: «Este reconfortant să ştii că se gândeşte cineva la tine!»

E, poate, locul să povestesc despre tărăşenia adresării cu «domn» în loc de «tovarăş» în contextul în care toată ziua-bună ziua aveam de-a face cu artişti de prestigiu dar şi cu înalţi funcţionari. Trebuie ştiut că, deşi investiţiile se realizau strict din fondurile UAP, nu ni se permitea să cheltuim aceste fonduri decât cu aprobarea Ministerului Finanţelor, ce ne cuprindea în planul naţional, că doar nu era să pericliteze planurile cincinale îndreptând resursele umane şi materiale către cultură, care nu contribuia concret la bunăstarea materială a poporului muncitor de la oraşe şi sate şi nici la îndeplinirea planului de export. La un moment dat, sfădindu-mă destul de aprig la telefon cu directorul Petruţ - care lucrase şi în Ministerul de Externe şi de care depindea cât avem dreptul să investim -, i-am spus aşa cum eram obişnuit în breaslă:
- Domnule director...

Atâta mi-a trebuit! Petruţ, care, de fapt, nu dispunea de argumente cu care să mă «încuie», s-a înfuriat şi m-a atacat «politic»:
- Nu vă permit să mă insultaţi! Eu sunt membru de partid din ilegalitate. Am să vă reclam... Şi mi-a trântit telefonul în nas.

Pe aceeaşi temă am avut un diferend cu o secretară a comitetului PCR de la sectorul 6. Fiind amândoi pe bulevard şi inspectând spaţiile comerciale, la un moment m-am adresat doamnei cu «doamnă». Cum discuţia nu curgea în favoarea ei, s-a burzuluit pe loc: «Eu nu sunt doamna dumneavoastră, aşa să-i spuneţi soţiei, nu mie. Mie să-mi spuneţi "tovarăşe"!»

Dacă m-o fi reclamat Petruţ n-am aflat, fapt este că am reluat cu timpul relaţiile «diplomatice» şi am dat uitării incidentul. S-a dovedit a fi în particular un om plăcut, educat, un bonom. În acele timpuri însă, restricţiile aberante ale directivelor nu-ţi permiteau să discuţi constructiv în exercitarea funcţiei, erai nevoit să devii «cap pătrat». M-a invitat acasă - locuia într-un apartament de bloc, nu departe de Bucur Obor - şi mi-a arătat colecţia sa de tablouri, care era impresionantă, cuprindea Pallady, Ciucurencu şi alte nume mari. Dar, dincolo de nume, lucrările se dovedeau a fi alese cu competenţa unui adevărat cunoscător. Deţinea şi câteva desene de artişti francezi, printre care şi Marie Laurencin. Am văzut, după 1989, lucrări din colecţia sa într-o galerie de tip consignaţie, iar patronul magazinului mi-a confirmat provenienţa. Nu m-am putut împiedica să gândesc: Strânge omul ca furnica... Sau, cu vorbele Ecleziastului (2, 21): «Căci este câte un om care a muncit cu înţelepciune, cu pricepere şi cu izbândă, şi lasă rodul muncii lui unui om care nu s-a ostenit deloc cu ea. Şi aceasta este o deşertăciune şi un mare rău.»

M-a mai «torpilat» şi Spiru Chintilă. Probabil că destui funcţionari şi galerişti îi turnau în urechi reclamaţii la adresa mea fiindcă îi cam sâcâiam. Aşa că într-o zi, aflându-mă în atelierul lui din Pangrati, m-a avertizat că nu-i prea sănătos să-l irit:
- Tovarăşe Culea (mi se adresa numai cu «tovarăşe»), eu am fost pe front. O schijă mi-a spart un os de pe cap. Am suferit o operaţie pe muchie de cuţit. Am supravieţuit, însă bucata de os eliminată a fost înlocuită cu o plăcuţă de argint. Deci, fiţi atent, eu nu prea răspund de acţiunile mele!

Sigur că a fost o glumă, căci persoana era una paşnică şi binevoitoare, dar nu era mai puţin un avertisment că la adresa mea se spuneau vorbe urâte. Am rămas în relaţii foarte bune şi uneori, după orele de program, îl vizitam. Aşa am aflat că a fost o vreme profesor de pictură în China - o experienţă pe alocuri deconcertantă:
- Dragă directore, eu le explicam, dar ei mă priveau ca absenţi. Nu desenau, nu reacţionau în nici un fel. Mi s-a explicat că ei doreau ca şi eu să pun mâna pe creion sau pe cărbune, să trag o linie, iar ei să mă imite. Am procedat aşa, altă cale nu era...

Un adjunct de ministru care văzuse într-o expoziţie lucrări de Chintilă m-a rugat să-i fac cunoştinţă cu acesta, căci voia să achiziţioneze un tablou. Fiind adus de mine, i s-a făcut un preţ mic, parcă 600 de lei. Adjunctul l-a cumpărat, dar, după un timp, mi-a zis, aşa, într-o doară, că l-a plătit prea scump. Degeaba i-am explicat eu cât îl costă pe artist doar pânza, şasiul, culorile, rama, atelierul, nemaivorbind de timp şi de efortul intelectual. Omul se gândise, probabil, că o să primească gratis lucrarea. Se mai vedeau şi asemenea lucruri...

Spiru Chintilă mi-a spus o vorbă plină de miez a pescarilor din Deltă, de unde se născuse el. Când aceştia ciocnesc un pahar de votcă, nu urează «Sănătate!» sau «La Mulţi Ani!», ci «Moarte uşoară!». Imensă înţelepciune populară! Doar poate abia la senectute îi pătrundem adevăratul, preţiosul sens.

După un timp însă, bârfele nu au mai avut ecou nici în lumea artiştilor, nici în cea a funcţionarilor de la Fond, iar unii au început să-mi arate cine erau cei care lansau zvonuri. Aşa am aflat că până şi Dida mai flecărea verzi şi uscate despre mine. Într-o zi, când nu era nimeni la secretariat, am întrebat-o:
- Măi Dida, ia spune-mi tu mie, cu câţi m-ai bârfit?

Dida nu a negat. S-a îndreptat de spate şi, vorbind sacadat şi ferm, ceea ce mi-a forţat un zâmbet, a zis:
- Da... domnu' director... este adevărat... v-am bârfit. Noi eram obişnuiţi cu Văzdăuţeanu. El era mereu calm, zâmbitor şi amabil. În schimb, dumneavoastră păreaţi prea sever, eraţi tot timpul încruntat. Îmi era şi frică de dumneavoastră. Pe parcurs, după ce au început să vină materiale, să se deschidă galerii, să crească încasările, să se liniştească apele, aţi devenit mai apropiat. Mi-am dat seama că eraţi încruntat, de fapt, fiindcă eraţi preocupat. În realitate, sunteţi un suflet bun. I-aţi ajutat pe mulţi în situaţii dificile.
- Dragă Dida, i-am spus, când nu te apasă nici o responsabilitate, îţi permiţi să şi cânţi la serviciu. Eu sunt învăţat ca la Primărie. Acolo, dacă nu aveai rezultate, te zburau de nu te vedeai...

Dida mi-a fost o colegă de nădejde şi mi-a rămas apropiată şi după ce am plecat din instituţie. E printre cei cu care m-am tot telefonat. Alţi funcţionari, căutând să-şi facă «pavăză» din artişti, au încercat să lanseze ideea că eu am fost adus la Fond de Partid ca să le mai «tai din nas» artiştilor. Un excelent grafician mi-a relatat că şeful de la Contracte i-ar fi declarat: «Noi suntem de partea dumneavoastră, a artiştilor!» Am trecut cu surâs peste multe incidente. Personalul era, în realitate, unul profesionist, vechi la Fond şi trebuia menţinut. Pe cine să fi adus în locul acelor oameni? Cu timpul, relaţiile noastre au devenit normale.

Cu Viorel Mărginean mă întâlneam, în afară de zilele cu şedinţe, la atelierul său din Pangrati. Ţineam sfat tot în interesul breslei, constituindu-ne în ceva ce azi s-ar chema «laborator de idei». Aşa ne-am hotărât să batem ţara în lung şi în lat. Datorită bunei aprovizionări cu materiale, creşterea «producţiei» artistice sufocase Bucureştiul, care era ticsit de marfă, venită şi din provincie. Noi galerii de artă trebuiau deschise urgent în judeţe. Pentru spaţii trebuia să apelăm la organele locale. Dar spaţiile nu puteau fi amenajate decât în centrele localităţilor, pe principiul că după pâine se duce omul oriunde, în timp ce arta trebuie să fie în buricul târgului, accesibilă circulaţiei pietonale şi comerciale, în locuri prin care trec toţi, fie şi numai la plimbare. În plus, argumentam noi, galeriile urmau să devină un punct de atracţie culturală, contribuind şi la înfrumuseţarea oraşului, care primea astfel o imagine mai nobilă. Am bătut pe la mai toate uşile, am fost primiţi la vârful conducerilor locale şi am căpătat un răspuns favorabil în majoritatea cazurilor. Aşa s-a creat o reţea de galerii de artă în toate reşedinţele de judeţ, precum şi în alte oraşe mari.