Memorii. Lumea lui Sandy

 Citiţi prefaţa acestei cărţi.


O întâlnire providenţială: trei tineri istorici, angajaţi la CNSAS, cunosc întâmplător, la o lansare de carte, pe nepotul generalului Nicolae Rădescu. Numele lui: Alexandru Şerbănescu, de profesie neurolog. Se leagă o amiciţie de-a lungul căreia profesorul Şerbănescu îşi deapănă amintirile, readucând la viaţă o lume deja dispărută.


Gheorghe (Gigi) se născuse cu 2 ani înaintea mea. Eram foarte apropiaţi, dar aveam caractere diferite. De exemplu, când eram adolescenţi, tata a cumpărat nişte stofă, să ne facem primele costume. Ne-a trimis în Piaţa Romană, la un croitor renumit. Croitorul m-a întrebat: "Cum vrei să ţi-l fac?". Eu i-am răspuns: "Domnule, cum ştii dumneata că iese mai bine, că ştii mai multe decât mine. Uite, ăsta sunt eu, ia-mi măsura şi, dacă se poate, să nu mă chemi la probă, mi-l dai la sfârşit". Aveam oroare să mă dezbrac, să probez de câteva ori. Frate-meu s-a dus, l-a zăpăcit pe acela şi i-au ieşit nişte iţari, că a trebuit să-i împrumut eu costumul când avea nevoie.

Din punct de vedere al profesiei lui, Gigi era as. Dacă vorbeai cu el, era alt om. A terminat Matematicile şi Construcţii şi a ajuns cel mai bun seismolog din România. Fratele meu a lucrat la INCERC, seismolog, şi era singurul care cunoştea situaţia seismică în Europa de Est şi, din cauza aceasta, chiar înainte de 1990 a primit paşaport să plece în Grecia şi în Turcia, după nişte cutremure petrecute acolo. L-au invitat japonezii şi comuniştii l-au lăsat să plece. Nu ştiu care au fost condiţiile. Ştiu că a plecat pentru un studiu despre situaţia plăcilor tectonice, focarele cutremurelor, iar în Japonia se făcea o situaţie pentru tot globul. A plecat singur iniţial, fără soţia sa, dar apoi au lăsat-o şi pe ea să meargă. A ţinut cursuri şi are două cărţi publicate în Japonia. Era cam scârţar şi îmi povestea ce-a păţit. A ajuns acolo cu avionul şi, de la aeroport, cei care l-au întâmpinat i-au spus că rezolvă ei cu casa, mai ieftin. Cum el era cu "mai ieftin", a acceptat. După două săptămâni, vine la el altul: "Domnule, trebuie să iei metroul, să mergi pe jos până la Universitate, te duc eu undeva mai aproape". Aşa că s-a mutat. După o lună, îl cheamă decanul: "Dumneata nu ştii că ai apartament la noi, gratis?". A fost şi el fericit!

Când a venit înapoi, lucrurile au fost pentru el foarte proaste pentru că nu puteai să-ţi dai teza de doctorat dacă nu erai membru de partid, iar el nici nu voia să audă de asta. Nu concepea că poţi să trăieşti într-un asemenea sistem, nu voia să-şi plătească impozitele, spunea că atâta îi datorează statul român, că e o ruşine ce i se cerea. El a fost urmărit de Securitate, dar a şi fost informator. Am descoperit, cu tristeţe, acest lucru în Arhiva C.N.S.A.S. după moartea lui.


Prima mea amintire cu Unchiul Nicu (aşa îi spuneam eu şi fratele meu generalului Nicolae Rădescu, fratele bunicii mele materne) este dintr-o zi de iulie a anului 1938, când eu aveam ceva mai mult de 5 ani. În jurul prânzului, o limuzină foarte frumoasă, un Lincoln LaSalle cu 12 cilindri, a apărut în curtea noastră de la Predeal. Din ea au coborât mama, tata şi generalul Rădescu. Au intrat în casă, s-au aşezat pe o canapea şi povesteau cum făcuseră de la Bucureşti la Predeal o oră şi un sfert cu noua maşină. La un moment dat, cineva a strigat că au intrat caii unui vecin în curte şi e posibil să strice maşina. Toţi au ieşit afară, numai eu am rămas cu generalul pe canapea. Atunci el m-a întrebat foarte sec: "De ce nu te duci şi tu afară?". Eu i-am răspuns: "Pentru că vreau să stau lângă tine". A zâmbit şi mi-a zis: "Sper să nu regreţi niciodată această alegere". E adevărat că din momentul acela până când a plecat din ţară în 1946 n-a fost zi, chiar dacă eram la şcoală, să nu ne vedem.

Atunci, la Predeal, mi-a plăcut el mai mult decât maşina cea nouă. Şi când mi-a spus: "Bine, rămâi cu mine, dar n-o să-ţi fie uşor", m-am simţit mai mare decât eram. Probabil, părinţii mei fiind foarte ocupaţi, mie îmi trebuia un model. El nu mă trata ca pe un copil, aici era partea frumoasă. Mă trata ca pe cea mai apropiată persoană. E cert că el a vrut să mă modeleze după propriul lui sistem şi, în acelaşi timp, îmi transfera o parte din ce gândea, din ce ştia.

Unchiul Nicu era militar de carieră, obţinând multe înaintări în grad în împrejurări excepţionale. Am aflat abia în anii din urmă, în timpul documentării pentru volumul nostru Generalul Nicolae Rădescu. Profilul unui om de stat în imagini şi documente (Editura Oscar Print, 2015), amănunte despre viaţa unchiului meu dinainte de a deveni soldat. După ce absolvise clasele primare în satul natal (Păuşeşti Otăsău, jud. Vâlcea), familia l-a trimis la Bucureşti, unde a urmat cursurile Şcolii de Comerţ (actualmente Liceul "Nicolae Kretzulescu"). Pe vremea aceea, până la înfiinţarea Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (1913), Şcoala de Comerţ era cea mai înaltă instituţie a învăţământului economic românesc. După absolvire, Nicolae Rădescu a devenit funcţionar la Banca Naţională a României, în Centrală, apoi la filialele din Bârlad şi din Botoşani (în perioada 1893-1896). Poate că în timpul petrecut la Bârlad a fost atras de cavalerie, pentru că, în acel oraş, se afla garnizoana Regimentului 4 Roşiori.

A absolvit Şcoala de Ofiţeri, apoi Şcoala Specială de Cavalerie de la Târgovişte şi Şcoala Superioară de Război (un fel de Academie Militară). A făcut parte din Regimentul 4 Roşiori, al cărui comandant onorific era Regina Maria. Ofiţer cavalerist, a participat la campania din Bulgaria din 1913, iar pentru că şi-a îndeplinit serviciul "cu mult tact şi devotament", a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" clasa a V-a. A participat şi la Primul Război Mondial, făcând parte din Regimentul 5 Călăraşi, iar pentru fapte de eroism a fost decorat cu Ordinul "Mihai Viteazul" cls. a III-a (cea mai importantă decoraţie de război a României) şi înaintat, la excepţional, la gradul de locotenent-colonel. Şi francezii i-au recunoscut meritele din conflagraţia mondială şi i-au acordat medalia "Crucea de Război", tot în anul 1917. După război, cu gradul de colonel, timp de şapte ani a fost adjutantul Reginei Maria a României. În "Însemnările zilnice", Regina îl aminteşte de multe ori pe unchiul meu şi, chiar dacă nu era bucuroasă pentru că era prea serios, între ei exista simpatie şi încredere reciprocă, sentimente care au durat până la moartea Mariei, în 1938.

Unchiul Nicu şi-a continuat cariera la Londra şi la Bruxelles, în calitate de ataşat militar, iar în 1928 a fost înaintat la gradul de general de brigadă. La începutul anului 1933, din cauza comportamentului abuziv al Regelui Carol al II-lea faţă de armată, a demisionat din rândul cadrelor active. Pentru un timp, s-a înscris în Partidul Poporului, al cărui şef era mareşalul Alexandru Averescu, datorită simpatiei pe care unchiul o nutrea faţă de acesta. Până la abdicarea regelui, generalul Rădescu a fost unul dintre opozanţii săi cei mai aprigi, în articole de presă sau discursuri rostite la întruniri ale Partidului Poporului şi ale Asociaţiei "Cultul Patriei", exprimându-şi deschis criticile la adresa lui Carol al II-lea şi a camarilei din jurul său. Cu toate acestea, a rămas un monarhist convins, aşa cum s-a văzut după 1940, când fiul lui Carol al II-lea, Mihai, a urcat pe tronul României. Personalitate cu viziune democrată, generalul a fost împotriva dictaturii şi a totalitarismelor, curente care-şi făceau din ce în ce mai mulţi adepţi şi la noi în ţară. Mă refer, în special, la legionari şi la curentele antisemite şi xenofobe, împotriva cărora generalul s-a exprimat în nenumărate rânduri. El milita pentru patriotism, pentru iubire de ţară şi pentru educarea tinerilor în spirit democratic.

După ce n-a mai fost adjutant al Reginei Maria, unchiul nostru a locuit în casa pe care tata o avea de la bunica lui, în strada Nerva Traian, din Bucureşti. În acest timp, şi-a construit o casă pe strada Bateriilor, pe un teren cu care a fost împroprietărit pentru că era decorat cu Ordinul "Mihai Viteazul". Acea casă a fost atinsă de bombardamentele din aprilie 1944. Se afla în Cartierul Uranus, o bijuterie a Bucureştiului, care a fost demolat pentru a se face loc monstruozităţii arhitectonice numită "Casa Poporului".

În toamna lui 1940, când a aflat că Iorga a fost împuşcat de legionari, tata m-a luat de mână, ne-am suit amândoi în maşină şi am plecat acasă la general. Tata ştia că generalul era un adversar al legionarilor, dar şi că, fără intervenţia mea, unchiul Nicu nu va accepta să-şi părăsească locuinţa. L-am găsit la birou, cu două flinte alături. Tata i-a spus: "Să nu te superi, sunt convins că eşti un bun trăgător, dar ăştia ajung să te împuşte înainte să apuci să tragi tu cu flinta. În plus, ei întotdeauna sunt cinci, iar flintele alea nu au decât câte un glonţ". Au vorbit şi tata i-a zis: "Sandy este cel care vrea să vii la noi", ca să nu reiasă că trebuia să plece de frica legionarilor. Şi cu maşina cu care am venit a ajuns acasă la noi, în strada Clopotarii Vechi. Şi-a ales o cameră mică, iar lângă ea tata i-a făcut o baie. Acolo era linişte, avea birou, şi-a amplasat un telefon. Pe musafiri îi primea într-o cameră mare, dinspre stradă.

De atunci n-a mai părăsit Clopotarii şi nimeni nu bănuia că lucrurile se vor deteriora aşa de rău şi că va trebui să plece din ţară în iunie 1946. Încet-încet şi-a adus toate obiectele personale la noi.

Casa noastră din Clopotari era superbă. După venirea unchiului Nicu, atmosfera din casă s-a schimbat. Mai întâi, din cauza obiectelor. Într-o cameră mare pusese pe un perete numai arme, pe alt perete numai tablouri de valoare. Avea covoare frumoase, unele puse în casă, altele rulate, pentru că nu mai aveau loc. Biroul era englezesc, cu mobilă foarte frumoasă, sculptată. Era o cameră japoneză, cu masă de ceară roşie, cu pagode, un Buddha cu unul altul mai mic în braţe. Sala mare avea o masă din bambus, cu multe scaune de colecţie: mici tronuri indiene, chinezeşti, foarte frumoase. Toate aceste obiecte erau cumpărate în timpul călătoriilor lui cu Regina, când mergeau la licitaţii. Era un veritabil colecţionar. Camera din faţă era şi bibliotecă. Erau cumpărate numai ediţii complete, legate în piele, de istorie, de filozofie, literatură (Mommsen, Anatole France, Balzac, Shakespeare, Molière etc.). Cărţile erau foarte bine aranjate, pe teme. Unchiul Nicu vorbea germană, engleză, franceză şi italiană, dar nu citea mult în italiană. Cultura lui era în special în engleză, franceză şi germană. Toată biblioteca trecuse prin mintea lui.

Avea o disciplină extraordinară. Se scula dimineaţa devreme, la ora 7 era deja pregătit. Făcea un duş, gimnastică cu două greutăţi şi apoi ieşea în curte şi îşi făcea plimbarea, de la garaj la poartă de mai multe ori. Asta era în fiecare zi, ca să-şi menţină forma. Era foarte drept, avea un pas foarte elegant şi un zâmbet aparte. Zâmbetul acela era, însă, foarte bine dozat, adică nu era afişat decât atunci când era într-adevăr necesar.

Generalul Rădescu mă punea să citesc anumite capitole dintr-un volum sau o piesă de teatru şi a doua zi trebuia să-i fac un rezumat. Timp de o oră, era obligatoriu să-i sintetizez ce-am citit. Dacă observa că greşeam ceva, îmi punea o întrebare, acesta era sistemul; o întrebare care mă făcea să-mi dau seama că greşisem şi unde greşisem. Nu mă certa, dar întrebările lui erau de calitate, întrebări care te ridică, nu te scufundă. Cu el a fost o viaţă cu totul bogată. La început era ca un antrenament, dar pe urmă am căpătat plăcerea de a citi.

Am început cu Shakespeare, pentru că era teatru şi-mi plăcea. Am citit foarte mult. Nu jucam cărţi, nu ştiam să dansez, dar cititul era plăcerea mea. Şi eram distrat, pentru că trăiam în altă lume, a cărţilor, nu aveam o altă pasiune. Viaţa mea era efectiv lângă unchiul Nicu, pentru că era un om foarte interesant, din toate punctele de vedere. Îţi făcea plăcere să-l asculţi, să-ţi explice şi să te oblige la o viaţă ordonată, care să-ţi arate că timpul este extraordinar de important şi, uneori, foarte scurt. Asta mi-a deschis creierul pentru că, asimilând la vârsta aceea informaţie de cea mai bună calitate, am putut să văd lucrurile altfel şi să înţeleg viaţa care mă aştepta într-un mod mult mai apropiat de realităţile pe care am fost obligat să le suport.

Pentru un copil este foarte important să aibă un model în timpul formării, adică până la 7 ani. Treptat, devii oarecum nu numai admirator neimplicat, dar încerci să urmezi modelul. Cât timp am stat cu el, vreo 6 ani, nu m-am plictisit deloc, n-am simţit că vreau să mă duc în altă parte sau să mă joc. Cele mai plăcute momente ale zilei erau cele petrecute împreună. Sigur că întrebările lui nu erau glume, dar aveau subtilitate, îţi făceau plăcere, te provocau.

Unchiul meu a avut o influenţă foarte mare asupra mea. Era un om foarte punctual, foarte rezervat în ce spune, nu accepta să pună cineva mâna pe el, adică aşa cum se obişnuieşte la noi, cu pupatul, nu... Foarte interiorizat, de o cultură cu totul ieşită din comun.

Dimineaţa, după ce îşi făcea exerciţiile de gimnastică şi luam micul dejun, trebuia să-i expun ce-am citit. Apoi îi dictam mamei materialele la care lucrase unchiul, iar ea le scria la maşină. Din cauza pericolului percheziţiilor, duceam documentele în pivniţă şi le băgam pe nişte canale înguste, formate în momentul în care s-a introdus căldura prin calorifere în casă. Numai eu puteam intra acolo, pentru că eram copil.

Unchiul Nicu impusese casei o disciplină aparte. De exemplu: la masa de prânz, eu şi fratele meu trebuia să avem alte haine faţă de cină; trebuia să ne controlăm gesturile (ni-l dădea drept contraexemplu pe Carol, fiul Reginei Maria, care, la masă, arunca cuţitul în măr); numai sparanghelul aveam voie să-l mâncăm cu mâna; nu puteam refuza mâncarea şi eram obligaţi să mâncăm tot ce ni se dădea.

Îmi plăcea că avea o anumită reţinere la alimentaţie, nedorind să se diferenţieze de ce mănâncă ceilalţi. După ce a devenit prim-ministru, a rămas la fel de modest. La un moment dat, s-a supărat foarte tare când a observat nişte bidoane cu ulei de măsline, pe care ni le adusese cineva de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. A spus că el nu poate mânca un meniu special, în condiţiile în care lumea suferă de foame şi sunt multe lipsuri alimentare, şi l-a obligat pe tata să le ducă înapoi.

Nu existau comentarii la masă, nu se vorbea. După masă, dacă erau discuţii, totdeauna erau create de el, punând o întrebare. Nu făcea glume. Avea umor, dar gluma e altceva. El a fost primul care mi-a arătat că adevărul e ca un cristal, are mai multe feţe, transparent dar, totodată, perspectivat. Şi depinde de unde te uiţi ca să zici "e adevărat", iar celălalt se uită şi vede altă faţă. Când mi-a spus treaba asta, îmi aduc aminte, zâmbea. Acesta era un adevăr, plasat într-o discuţie, sub forma umorului.

Avea două pisici care stăteau cu el mai tot timpul, pe birou. Marele lui amuzament era când ieşeam în curte, unde aveam un pom şi o umbrelă, sub care stăteam de vorbă. Pisicile ieşeau pe geamul de la camera lui şi începea goana câinelui meu, care voia să le prindă. Asta îl amuza şi mă făcea şi pe mine să râd. Pisicile erau aşa de vivace, se suiau în pom şi pe urmă câinele stătea să le păzească. Îmi plăcea, pentru că vedeam că unchiul era un om normal, care, în momentele alea, se distra. Era un om simplu, care putea să se bucure; pisicile nu erau în pericol, pentru că se urcau în copaci, probabil şi ele se amuzau. După ce unchiul a plecat, iar comuniştii ne-au confiscat tot, au luat şi pisicile. Nu am înţeles de ce trebuiau luate şi pisicile. Funcţionau, pesemne, cu un concept ceva mai generos al proprietăţii.

O plăcea foarte mult pe Regina Maria, dar povestea destul de puţin despre ea, despre concediile la mare sau în străinătate. Mama încerca să-l tragă de limbă, dar nu reuşea. Nu-i plăcea să bârfească şi peste tot era bârfă, chiar şi la Palatul Regal. Avea pe biroul lui mai multe obiecte de la Casa Regală: un coup-papier de argint, pe care scria "Ileana", un vas din argint, pe care scria "Maria", şi un pumnal (pe care-l primise de la Regele Carol al II-lea, după moartea Reginei Maria). Toate aceste obiecte fuseseră primite în dar de la membrii Familiei Regale.

Am citit că Regina Maria îi spunea "Tăcutul" sau "Taciturnul". Într-adevăr, nu vorbea mult, pentru că nu spunea niciodată prostii, vedeai că este un om care gândeşte înainte de a deschide gura, nu invers. Aici pot să vorbesc din experienţa profesională: este omul cu mintea cea mai bine organizată pe care l-am întâlnit. Aceasta datorită culturii, care ajută, dar mai ales a faptului că a avut structura psihică bine construită. Făcea parte din elite, oriunde se ducea era bine primit.

Cu toate că era scurt la vorbă, dacă trebuia să îţi expună ceva, era în stare să te facă să înţelegi, în puţine cuvinte, foarte multe lucruri. Neamul acesta, pentru că a fost atât de cutreierat şi de turci, şi de tătari, de ruşi, a deprins, probabil, o oarecare flexibilitate şi o uşurinţă în comunicare. La el puteai să vezi uşurinţa în comunicare în primele trei minute. Dacă nu-i plăcea interlocutorul sau discuţia, găsea un pretext să părăsească încăperea.

În dosarele lui din arhive se găsesc nişte notiţe olografe, confiscate după ce a plecat din ţară. Pe lângă cele cu caracter memorialistic (despre perioada cât a fost şef al Marelui Stat Major şi prim-ministru), sunt multe schiţe cu camerele pe care voia să le reamenajeze în casa din strada Bateriilor, afectată de bombardamente. Acolo vezi cât de minuţios şi de ordonat era şi cât de mult voia să pună în valoare obiectele pe care le deţinea: bibliotecă, mobilier, tablouri, covoare. Este şi o listă cu tablourile lui, cu nume de pictori celebri. Am găsit şi două variante de testament, una din 1941 şi cealaltă din 1944 sau 1945. Mi-am dat seama cât de mult îşi dorea să aibă o casă la ţară şi o fermă. Până să fie prim-ministru, îi plăcea ca din când în când să se izoleze şi mergea la via familiei Sachelarie din Şoseaua Giurgiului, unde Aura, sora mamei, avea o casă. Abia prin 1944 şi-a cumpărat o fermă, la Zărăfoaia (lângă Pucioasa). Am fost şi eu acolo, era un conac frumos, cu un lac în imediata apropiere. În afară de împărţirea unor bunuri între membrii familiei, unchiul Nicu îşi direcţiona o parte din avere unor scopuri filantropice: burse pentru elevi cu rezultate deosebite la învăţătură, înzestrarea unor fete sărace din satul natal (Păuşeşti) sau din Zărăfoaia, finanţarea studiilor unor copii sărmani (nota autorului: Am publicat mare parte din aceste documente, în facsimil, în volumul Generalul Nicolae Rădescu. Profilul unui om de stat în imagini şi documente, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2015).

Spre sfârşitul anului 1941, ambasadorul german la Bucureşti, Manfred von Killinger, a susţinut un discurs, publicat în presă, în care făcea apologia războiului şi-i critica aspru pe românii care se împotriveau campaniei peste Nistru. Militând împotriva continuării războiului, Generalul Rădescu a ripostat, printr-o scrisoare.