Prefaţă la Memorii. Lumea lui Sandy

 Citiţi un fragment din această carte.


L-am cunoscut pe domnul Profesor Alexandru Şerbănescu la o lansare de carte, în ianuarie 2005. Noi, trei tineri absolvenţi de Istorie, cercetători la C.N.S.A.S. (Monica, Dragoş şi eu), descoperisem şi publicasem documente inedite în legătură cu urmărirea informativă a generalului Nicolae Rădescu în perioada anilor 1933-1953. Mare ne-a fost surpriza când, în seara dedicată lansării volumului, la Aşezămintele Brătianu din centrul Capitalei, am cunoscut un nepot al fostului prim-ministru. Era foarte emoţionat, pentru că a povestit în public întâmplări din copilăria şi adolescenţa sa alături de unchiul Nicu.

După prezentări, Profesorul Şerbănescu ne-a invitat (pe mine şi pe Dragoş, pentru că Monica emigrase, deja) acasă, dornic să afle mai multe amănunte găsite în arhive. Îmi aduc aminte că l-am înregistrat, cu un reportofon vechi, pe o casetă. Eram încântaţi că aveam şansa să cunoaştem pe cineva care ni-l dezvăluia pe omul Nicolae Rădescu.

Discuţiile au continuat, pentru că amintirile Profesorului ieşeau la iveală pe măsură ce-l provocam. Erau presărate cu poveşti fermecătoare, spuse cu mult talent şi umor fin, despre evenimente şi personaje pe care le cunoscuse. Cu vocaţie didactică, Profesorul ne provoca, la rândul său, astfel că, la finalul întâlnirii, aveam scrise notiţe cu teme pentru discuţiile viitoare, pe care ne făcea plăcere să le pregătim, căutând informaţii în arhive şi în biblioteci. Memoria Profesorului se dovedea fabuloasă, iar pentru noi era "o mină de aur", ajutându-ne să refacem şi să corectăm multe iţe încâlcite din arhive. Reînvia o lume dispărută, pe care nu o puteam înţelege doar din citirea oricât de atentă a documentelor. Ne-am dat seama că acesta este unul dintre beneficiile rememorării şi ne-am simţit norocoşi pentru că Profesorul ne oferea, cu generozitate, amănunte foarte precise, fără înflorituri sau divagaţii inutile.

Curând, a apărut ideea înfiinţării unei "asociaţii" culturale, care să readucă în atenţia publică personaje şi evenimente din trecut, pe baza unui studiu riguros. Am pus bazele Asociaţiei "General Nicolae Rădescu", ai cărei membri fondatori au fost Alexandru Şerbănescu, Dinu C. Giurescu, Adrian Balosin şi noi doi (eu şi Dragoş). Simbolic, sediul asociaţiei a fost ales în casa din strada Clopotarii Vechi, unde generalul avusese domiciliul obligatoriu impus de comunişti din luna mai 1945. Împreună am organizat expoziţii şi mese rotunde la Bucureşti şi la Călimăneşti (unde s-a născut generalul).

Timpul liber al Profesorului era foarte limitat în acei ani. Mergea în fiecare zi la spital, era implicat în activităţile Academiei de Ştiinţe Medicale, participa la congrese în ţară şi în străinătate. Nici după-amiază nu era prea liber, pentru că pacienţii îl copleşeau cu telefoane şi îi cereau sprijinul, iar Profesorul nu refuza să ajute pe nimeni. Activitatea medicală nu-i lăsa, practic, timp pentru alte proiecte de anvergură, deşi ar fi vrut să scrie despre viaţa sa. Din aceste motive m-am oferit să-l vizitez cât mai des, pentru a-l ajuta să lucreze la memorii. Am cumpărat un reportofon digital, ne-am făcut un "plan de bătaie" şi am început să înregistrăm discuţiile dintre noi. Temele au fost stabilite de dumnealui, dar pe parcurs acestea s-au îmbogăţit, pentru că m-a provocat mereu să-i pun întrebări, să-i spun ceea ce mă interesează, explicându-mi tot ceea ce nu înţelegeam.

Membrii familiei Şerbănescu ne-au sprijinit proiectul cu generozitate şi ne-au creat mediul propice unor discuţii îndelungate. Adesea, doamna Puşi Şerbănescu, de o discreţie nemaiîntâlnită, mă întâmpina cu prăjituri delicioase, apoi ne lăsa să lucrăm liniştiţi. Încă de la primele vizite m-am împrietenit cu o membră importantă a familiei - cockerul spaniel Maddy. Îmi simţea prezenţa încă de la parterul blocului şi mă aştepta la uşă, pregătită să primească mângâierile mele. După ce se alinta ca o pisică şi mă lăsa să-i ciufulesc freza, Maddy adormea lângă noi, visând personaje pe care le cunoscuse şi ea, închisori comuniste sau experimente în laboratorul de neurofiziologie. Profesorul îmi descifra "vorbele" lui Maddy, lătratul însemnând bucurie sau morală, pentru că nu venisem la ea de prea mult timp.

Pe măsură ce ne-am cunoscut mai bine, iar încrederea dintre noi a devenit totală, l-am provocat, la rândul meu, pe Profesor, cu întrebări mai dificile. Nu m-a respins niciodată, chiar când atingeam un subiect delicat şi, dacă nu dorea să-mi răspundă pe moment, relua discuţia la următoarea întâlnire. De multe ori închideam reportofonul şi discutam în voie, împărtăşindu-ne amănunte care trebuiau să rămână între pereţii acelei camere. Vorbeam despre orice. Aveam încredere deplină în Maddy că poate să ţină un secret.

După mai multe întâlniri "de lucru", am stabilit, de comun acord, principiile colaborării. Erau doar două: să fim sinceri şi punctuali. Eu am încercat să nu mă abat de la aceste "reguli", dar Profesorul, extrem de punctual, nu a respectat întotdeauna primul principiu. Dacă ajungeam în apartamentul din Bulevardul Dacia după o zi mai dificilă la serviciu, observa rapid că sunt obosită sau că nu sunt în apele mele şi-mi spunea: "Dragă, ce bine arăţi astăzi! Şi ce frumos te-ai aranjat!" Nu era adevărat, amândoi ştiam asta, dar asemenea galanterii, oferirea unei prăjituri de casă şi o conversaţie plăcută mă făceau să-mi revin miraculos. Aproape fără să-mi dau seama, Profesorul afla de la mine ce mă frământă şi găsea, întotdeauna, o cale prin care să-mi recapăt încrederea. Îmi povestea despre momente mai dificile, strecurându-mi să fiu curajoasă, liberă, să muncesc onest şi să nu-mi fie frică de nimic. Plecam spre casă seara, veselă, optimistă şi simţindu-mă odihnită.

Pe măsură ce înregistram ore şi ore de discuţii, întâlnirile au devenit un fel de terapie pentru mine. Iar după ce sănătatea Profesorului s-a şubrezit, au fost terapie pentru amândoi. N-a încetat niciodată să mă surprindă cu vitalitatea excepţională a spiritului său, optimismul molipsitor, generozitatea fără margini, bucuria nedisimulată cu care primea "descoperirile" mele din arhive, surprinzătoarele comentarii pe marginea unor documente seci sau încântarea cu care privea fotografiile cu Regina Maria, generalul Rădescu, Regele Mihai etc. Când am descoperit, la Arhivele Naţionale, o fotografie din februarie 1945, în care generalul Rădescu apărea alături de tatăl Profesorului, Nicolae Şerbănescu, am avut sentimentul că acesta a fost un dar al cercetării, oferit, prin intermediul meu, celui mai bun şi generos om din lume.

Am reuşit, împreună, să strângem multe documente inedite, fotografii sau imagini video în legătură cu viaţa generalului Nicolae Rădescu. Dacă întâlneam un obstacol sau primeam un răspuns negativ de la o instituţie, îi telefonam: "- Domnule Profesor, avem o problemă! - Mi-o spui şi se rezolvă!" Într-adevăr, peste câteva zile, mă anunţa că găsise înţelegere la diverse persoane, care mă vor ajuta să-mi termin cercetarea. Aveam sentimentul că Profesorul ştia pe toată lumea, că putea să rezolve totul. Şi aşa era, rezolva totul, dar nu pentru că apela la "pile", ci pentru că ştie ca nimeni altul, cum să discute şi să prezinte o problemă, astfel încât interlocutorul să nu-l poată refuza.

Dacă participam la o acţiune publică, ne împărţeam subiectele şi, pe parcurs, ne înţelegeam din priviri. De câteva ori am reacţionat foarte critic faţă de unii, care făceau paradă şi se împăunau cu singurul merit de a se afla într-o adunare în care se vorbea despre Nicolae Rădescu, transferându-şi din calităţile generalului. Îl rugam pe Profesorul Şerbănescu să reacţioneze hotărât, dar primeam, în schimb, lecţii de generozitate şi de modestie, care mă dezarmau. Am înţeles că, întotdeauna, o faptă sau o vorbă bună închid o dispută artificială.

Între prieteni, Profesorul este de-a dreptul încântător. Împreună cu soţul meu am fost invitaţi la petrecerea de la Restaurantul Capşa, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Ambianţa a fost întreţinută de sărbătorit, care ne-a prezentat şi ne-a complimentat pe fiecare, de parcă dumnealui era un simplu participant la o adunare de oameni deosebiţi. A fost modul său de a ne mulţumi că-i eram alături şi de a ne transmite că ne aprecia pentru ceea ce suntem în realitate.

Profesorul m-a încurajat să continui cercetarea activităţii generalului Nicolae Rădescu, în cadrul studiilor doctorale. Deşi a trebuit să pun pe plan secund, timp de câţiva ani, proiectul memoriilor sale, Profesorul mi-a creat sentimentul că lucrarea de doctorat era noul nostru proiect comun. La susţinerea publică a tezei a fost lângă mine şi a vorbit cu căldură şi entuziasm despre noutăţile pe care le prezentasem. Pe măsură ce descopeream informaţii inedite şi se apropia celebrarea a 70 de ani de la ultimul discurs liber, radiodifuzat, al unui premier înainte de instituirea cenzurii comuniste, a apărut ideea realizării unui volum dedicat personalităţii generalului Rădescu, într-un mod accesibil publicului larg. Ne-am canalizat eforturile spre editarea unui "album" de documente şi fotografii, adică izvoare primare, din parcurgerea cărora oricine îşi poate crea o imagine despre cine a fost Rădescu şi despre evenimentele istorice în care a fost implicat.

Eu am ales ca acest volum să fie scris la persoana întâi, eliminând întrebările, care ar fi întrerupt firul lin al amintirilor. Intervenţiile mele, analizate şi acceptate de Profesorul Şerbănescu, sunt lesne de observat, pentru că se limitează la prezentarea unor documente de arhivă, cu notele de subsol aferente. Am reuşit să cercetez unele piste oferite de Profesor şi, astfel, am refăcut carierele bunicului, Alexandru Sachelarie, şi a tatălui, Nicolae Şerbănescu, despre care nu aveam prea multe amănunte. Acestea şi câteva fotografii au fost darurile pe care i le-am oferit unui om excepţional.

Pentru mine, Profesorul Sandy Şerbănescu este "o întâlnire", care m-a făcut să vreau să devin un om mai bun, mai generos şi mai încrezător în darurile oferite de viaţă.