Amintiri din labirint / Pagini de memorialistică - Artă, artişti, administraţie în anii '80

Citiţi un fragment din această carte.


Ce am putea găsi în amintirile unui «funcţionar al artelor plastice»? Asta după ce am citit memorii de senzaţie ale activiştilor de vârf şi ale generalilor de Securitate din anii socialişti. Ei bine, e o ocazie unică de a umbla, cu lampa plasticienilor fixată la cască, prin intestinele întunecoase ale unui sistem viciat din pornire şi devenit vicios în ultimii săi ani. Datorăm această şansă unui director atipic. Gelu Culea, fascinat încă din tinereţe de obiectele frumoase zărite prin vitrine, dar zigzagând apoi într-o carieră administrativă, a frecventat îndeaproape regimul cu ochii deschişi şi cu grila critică în buzunar. Sensibilitatea la formă, stil şi valoare nu a făcut decât să crească în timp. Prin fatalităţi repetate - înfruntarea cu boli grave şi salvarea prin forţa voinţei, dar şi întâlnirea cu femeia vieţii sale, taifasuri cu artişti îndrăgostiţi de meserie şi alte figuri providenţiale -, s-a ivit un funcţionar neobişnuit, pe alocuri chiar periculos. Ca orice birocraţie care se respectă, îngrijindu-se înainte de toate de perpetuarea sa, şi birocraţia românească însărcinată cu păstorirea şi ţinerea din scurt a spaţiului cultural i-a arătat, fireşte, în repetate rânduri că e în eroare şi că ambiţiile sale de a sluji breasla, iar nu sistemul, sunt nelalocul lor

În 2019 există deja analize «curajoase» ale evoluţiei artelor plastice din România între 1945 şi 1989, studii interesante despre proletcultism, realism socialist şi «deschidere», neatinse de conformismul şi festivismul cu care ne obişnuiseră destui critici şi istorici prea decenţi şi cumsecade. De câţiva ani, racordarea la fluxul internaţional al creaţiei, spectacolului şi comerţului cu obiecte şi fapte de artă a dezinhibat substanţial şi judecata asupra fenomenului românesc, iar istoria recentă a ţării este, la rândul ei, revizitată frecvent de spirite tinere mai sincer şi mai obiectiv decât în anii '90, cu din ce în ce mai multă atenţie orientată spre documente şi realităţi palpabile. Într-un asemenea context, amintirile lui Gelu Culea au imensul merit de a se constitui în chiar «balamaua» care lipsea: ele luminează tocmai relaţia dintre ceea ce se putea vedea în sălile de expoziţii-ateliere-cataloage şi ceea ce se petrecea într-un birou decizional, legătura dintre o boemă forţată, de nevoie, cu sărăcia ei zgomotoasă sau resemnată, şi o conducere a Uniunii Artiştilor Plastici străduindu-se să împartă cât mai echitabil comenzi, ateliere, achiziţii, fără să uite omagiile exorbitante ce trebuiau aduse mereu Cabinetelor... Putem paria că se mai numără azi pe degetele de la o mână cei care cunoşteau situaţia reală de atunci a banilor, a accesului la fonduri în UAP, cu atât mai mult cu cât acea uniune de creaţie avea reputaţia unei mari libertăţi de mişcare, căci i se îngăduise să lucreze cu devize şi să întreţină sistematic relaţii cu străinătatea. Destule pagini uimitoare din acest volum vor pune însă la locul lor meritat aproximaţii înaripate şi elucubraţii întreţinute prin bârfe şi zvonuri: da, Partidul era şi acolo în toate, la fel Securitatea, bugetul şi planificarea redirecţionau ideologic şi politic după plac şi interese câştigurile şi şansele de propăşire.

Experienţa de sistem a lui Gelu Culea e preţioasă prin mărturiile directe despre viaţa concretă a unor artişti în anii '70 şi supravieţuirea artelor în anii '80, ca şi prin episodul în care îl regăsim consilier al ministrului Culturii în 1995-1996. Teoretic, «libertatea» - credeau unii - ar fi trebuit să aducă singură în zbor o lume nouă. Practic, construirea libertăţii şi de-construirea organizată a statului s-au sprijinit reciproc pentru a edifica un impas prelungit. Trunchiul venerabil dar voinic al utopiei comuniste, teroarea şi prostia ghidând proiectele şi selecţia cadrelor, laolaltă cu afacerismul recuperatoriu au cimentat pentru multă vreme o nefericită criză a artelor tocmai într-un spaţiu dotat cu tradiţii, materiale, aspiraţii şi creativitate din belşug - iată constatarea amară a unui administrator-autor care a deprins nu doar legile şi scrisul pentru a fi de folos atât cât se poate în vremuri grele, ci, din proprie pasiune, până şi meşteşugul de pictor, îndrumat fiind adesea de pictorii înşişi...

(Adina Kenereş)


Aveam 24 de ani. Mă căsătorisem de curând. Soţia mea făcea o navetă foarte obositoare la Ploieşti, prin tramvaie, trenuri şi autobuze, care-i toca toată ziua. Preda engleza la o şcoală generală. Pasiunea Adinei pentru şcolarii ei era evidentă, dar condiţiile de muncă şi de viaţă erau imposibile. Am aflat de existenţa unui post de referent, de redactor la UAP (Uniunea Artiştilor Plastici). L-am rugat pe preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, marele scriitor D.R. Popescu, protectorul şi naşul meu literar de când aveam 14 ani, să mă introducă la directorul administrativ al UAP, Viorel Ştirbu, de care depindea obţinerea acelui post. D.R. Popescu sărea în ajutorul oricărui scriitor tânăr de când îl ştiam, atât la Cluj, cât şi la Bucureşti, unde fusese mutat la ordinul expres al lui N. Ceauşescu, fără să pună prea multe întrebări. A ajutat astfel foarte mulţi confraţi. Unii îşi amintesc, alţii preferă să uite.

Am ajuns în biroul directorului UAP. Un telefon de la cabinetul preşedintelui Uniunii Scriitorilor mă anunţase în prealabil. Cele două instituţii erau, de altfel, situate aproape una de alta, una pe Calea Victoriei, cealaltă, lângă Piaţa Romană. I-am expus problema mea tovarăşului director Ştirbu. Directorul UAP m-a ascultat, încurcat, nu ştia ce să zică. A reuşit totuşi o replică memorabilă: "Dar de ce nu o angajează pe soţia dumitale, care e şi scriitoare, din câte mi s-a dat să înţeleg, la Uniunea Scriitorilor? Tovarăşul Popescu poate face asta." În biroul directorului se mai găsea un tovarăş, care tăcea şi asculta atent. Şi atunci a intervenit, întrebându-mă direct: "Dar dumneata unde lucrezi?" "Eu sunt scriitor. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor!" Într-adevăr, eram cel mai tânăr membru al breslei. Iar a fi membru al US echivala cu a avea un loc de muncă. Publicasem deja trei plachete de poezie (sau volume, mă rog) şi luasem premiul de debut al US. Nu eram deci "vagabond", nu puteam fi arestat, cum se proceda atunci cu cei care nu lucrau. "Nu, nu asta am întrebat. Asta am înţeles eu. Eu v-am întrebat unde prestaţi dumneavoastră cele opt ore de muncă." Nu aveam nici un răspuns, pentru că eram liber ca pasărea cerului. "Uite", a continuat directorul Fondului Plastic, căci se şi prezentase, "dacă dumneata vrei să lucrezi, am eu ceva să-ţi ofer. Caută-mă luni la Fondul Plastic, pe Maria Rosetti."

Daca îmi amintesc bine, cele povestite mai sus se petreceau într-o zi de joi. M-am dus luni la Fondul Plastic. Domnul Culea m-a primit binevoitor şi mi-a dat un loc de muncă: vânzător la Galeria de Artă din strada Şelari nr. 13, lângă Crama Domnească. Într-o clădire veche, recent restaurată, la parter, cu multe ateliere de artişti la cele două etaje: Horia Bernea, Vasile Kazar, Paul Gherasim, Valentin Höflich, Marin Gherasim, Ileana Micodin, Benedict Gănescu, Napoleon Zamfir, Ervant Nicogosian, Mircea Velea, Cornelia Daneţ. Sper că nu am uitat pe nimeni. Aşa am intrat eu în lumea minunată şi fără sfârşit a artei: a picturii, a sculpturii, a desenului, a gravurii, a ilustraţiei de carte etc. Adina avea să fie angajată la UAP doi ani mai târziu. Alte pile, alte cunoştinţe, alte relaţii, adică "PCR" pe atunci.

Amintirea întâlnirii noastre, povestită de Gelu Culea în carte, diferă de a mea. Am încercat împreună să ne potrivim amintirile dar nu am reuşit. Cititorul va avea deci două variante ale aceleiaşi întâmplări. În scurtă vreme, galeria de pe strada Şelari a început să se schimbe sensibil.

Trei au fost motivele principale ale schimbării acelui loc care-mi fusese dat în grijă. Primul, de ordin general, politic, e acela că începând chiar din acel an, 1981, Ceauşescu a dat ordin să nu se mai facă achiziţii de stat din expoziţiile personale ale artiştilor şi nici din expoziţiile tematice şi saloanele anuale, aşa cum se tot întâmplase, pe model sovietic, de zeci de ani. Aşa se face că artiştii, care, stupoare, detestau comerţul, au fost obligaţi să încerce să-şi vândă creaţiile către particulari. În câţiva ani, toate galeriile UAP şi-au îmbunătăţit oferta de picturi, sculpturi, grafică, artă decorativă. Al doilea motiv a fost acela că "vecinii" mei din Şelari 13, artiştii, au început să expună şi să se implice în viaţa galeriei mele de la parter, cu vitrină la stradă. Ceea ce nu făcuseră deloc până atunci. Înainte de venirea mea, acolo expuseseră artişti amatori, membri doar ai Fondului Plastic, pe modelul anilor '50.

Dar cea mai importantă explicaţie a "modernizării", a dezvoltării galeriei de pictură şi sculptură, Galeria Arcade, a fost libertatea de iniţiativă aproape totală pe care mi-a oferit-o generosul şi puternicul meu director. Timp de şapte ani am învăţat artă, i-am ajutat pe artişti să supravieţuiască într-o vreme grea - Ceauşescu începuse să achite galopant datoria externă -, am învăţat comerţ (la iniţiativa directorului Culea, am urmat o şcoală de comerţ şi am obţinut o diplomă) şi am părăsit aproape complet lumea şi boema literară din care veneam. La fel ca D.R. Popescu, Gelu Culea avea o preocupare obsesivă să-i ajute pe cei din domeniul căruia i se dedicase abia la maturitate. Nu e deci deloc întâmplător că l-am provocat să-şi scrie amintirile de înalt administrator în artele plastice.

Ar mai fi multe de adăugat. Dar cel mai important "detaliu", peste care nu pot trece, este acela că, la câtva timp după ce a devenit director la Fondul Plastic al UAP, a început să înveţe aplicat, cu pasiune, cu seriozitate meseria de artist, meseria de pictor. A aflat tot ce se putea afla despre materiale, a studiat temeinic istoria artei, i-a copiat pe mari maeştri din diferite epoci. Apropierea lui de artişti, de nevoile lor, de grijile şi de spaimele lor a fost deci fără rezerve. Şi mulţi dintre artişti i-au devenit apropiaţi, prieteni. Cine sunt aceştia? Corneliu Baba, Ion Pacea, Constantin Piliuţă, Vladimir Zamfirescu, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Ion Gheorghiu şi atâţia alţii. Îi veţi regăsi pe mai toţi în paginile memorialistice ale lui Gelu Culea.

(Petru Romoşan)