Dan Lupu: Mi s-a părut întotdeauna că poziţia de selecţioner vine cu un set de responsabilităţi: o dată faţă de public, apoi faţă de eveniment, etc. Cum a fost pentru tine?
Andrei Şendrea: Există, desigur, aceste două responsabilităţi. Aş adăuga o a treia, care pentru mine a fost poate mai importantă. O responsabilitate faţă de mine, mai exact faţă de munca pe care am făcut-o în sine.
Responsabilitate în sensul că nu am vrut să iau pur şi simplu primele 12 filme care mi-au ieşit în cale. Sună banal, dar adevărul e că la un moment dat trebuie să tragi linie şi să te opreşti din procesul de selecţie. Într-un festival competiţional adevărul ăsta e mult mai uşor de acomodat cu standardele selecţionerului. Filmele sunt înscrise şi atunci ai o selecţie "cele mai bune dintre". ZFG însă e un showcase, o vitrină a celor mai bune filme germane recente. Bineînţeles acest "cele mai bune" este subiectiv, dar era important pentru mine să simt că niciun film nu a intrat în selecţie de pe banca de rezerve. Cu atât mai mult în contextul special în care funcţionează ZFG, unde în fiecare an selecţia e făcută de altcineva.
Şi asta se leagă cumva şi de responsabilitatea faţă de eveniment. Un festival care îşi schimbă selecţionerul în fiecare an cred că îşi doreşte şi o amprentă cât mai personală asupra selecţiei. Bineînţeles, toată filozofia asta nu înseamnă mare lucru dacă nu ai public în sală. Apoi cred că discuţia se complică pentru că nu ai un singur public (şi aici din nou intervine responsabilitatea faţă de eveniment, ce fel de public îşi doreşte ZFG). Evident că există filme germane care poate ar fi fost mai uşor de promovat: actori cunoscuţi, premii, eticheta de film lejer (lucruri care se regăsesc de altfel şi în unele filme din selecţie, dar nu ăsta e motivul pentru care filmele sunt acolo). Pentru mine responsabilitate asta faţă de public a însemnat să mă raportez la spectator de la egal la egal. Nu e o selecţie care încearcă să educe (estetic sau etic). Şi nu e o selecţie în care am introdus (sau din care am scos) vreun film pentru că mi se părea că e prea jos (sau prea sus) pentru un public care, evident, nu are un interes special în cinemaul german.
Până la urmă, pentru mine toate responsabilităţile astea au convers într-un principiu al spectatorului care revine. Mi-am imaginat un spectator ideal care, fără să fie neapărat cinefil sau germanofil, ar găsi ceva destul de interesant la fiecare proiecţie încât să vină şi la următoarea. Un spectator care vine nu la un film, ci la ZFG.
D.L.: Cum alegi filmele, cum te documentezi? Ai o temă / nişte teme pe care le urmăreşti?
A.Ş.: Procesul de selecţie l-am început destul de haotic. M-am gândit că 12 filme pentru un festival e un număr relativ mic. Mai ales că vorbim de o industrie puternică de film cum e cea a Germaniei. Aşa că pentru început am mers pe recomandări. Primul film pe care l-am văzut a fost chiar filmul de deschidere, Systemsprenger / Copilul-problemă, şi asta pentru că îi ştiam pe distribuitorii români. De la Systemsprenger, tot căutând să văd ce este cu această mini-actriţă, dar un maxi-talent, Helena Zengel, am ajuns la Die Tochter. E cel mai "vechi" film din festival (a avut premiera în 2017). Die Tochter / Dark Blue Girl e singurul film pe care l-am ales plecând de la o temă. Tema fiind chiar actriţa principală. M-am gândit ca ar fi interesant o mini-retrospectivă cu ea, şi Die Tochter mi-a depăşit aşteptările.
Am luat apoi urma festivalurilor, Berlinala bineînţeles, dar şi alte festivaluri mai mici. Să cauţi filme prin festivaluri nu e tocmai uşor. Pentru că te bazezi pe cronici, care pot fi înşelătoare, oricare ar fi verdictul. De multe ori lipseşte verdictul, sunt înşirate calităţi şi defecte, dar fiecare dintre ele poate cântări mai greu sau mai uşor. De exemplu, citind cronicile călduţe la Family Romance, LLC., ai impresia că autorii ar fi avut mai multe lucruri de reproşat dacă regizor nu era Werner Herzog. Mă aşteptam ca filmul să fie sub cronici, dar am găsit unul dintre filmele care m-au uluit din această selecţie. Iar dacă-l dăm la o parte pe Herzog, şi încă câteva nume, cinemaul german nu are aceeaşi expunere în exterior ca cel francez sau american. Multe cronici le-am găsit în germană. Google Translate ajută, dar am descoperit că jurnaliştii nemţi sunt în general prietenoşi cu producţiile locale.
Cum spuneam, am mers destul de haotic la început. Aveam o listă cu filme pe care sigur le vreau şi una cu filme de rezervă. Pe măsură ce tot vedeam filme, lista cu rezerve devenea din ce în ce mai mare, cea cu titulari de-abia înainta. Abia atunci am început să lucrez metodic, adică de fapt să mă uit peste tot ce a produs cinematografia germană în ultimii doi ani. Noroc că nemţii fiind nemţi, există un site excelent pe tema asta. Am trecut de la A la Z prin câteva sute de titluri şi zeci de trailere, fără să mă intereseze dacă şi la ce festival a fost selecţionat filmul respectiv.
Legat de temă, am zis deja că singura idee de program care s-a concretizat a fost mini-retrospectiva Helena Zengel. Dar vorbim aici de doar două filme. O temă mare nu am avut şi nici nu mi-am dorit, deşi poate ar fi ajutat la selecţie. La un moment dat m-am gândit că mi-ar plăcea să am o selecţie de filme de gen, dar am renunţat destul de repede la idee. Singura condiţie autoimpusă legată de conţinutul filmelor a fost de a avea şi documentare. Dar nici măcar n-a fost o constrângere reală aici, cele două documentare pe care le-am inclus, Born in Evin şi Sunset Over Mulholland Drive, au fost şi primele pe care le-am văzut. Problemele au fost la ficţiune. Eram aproape de final şi am simţit că e nevoie de mai multă comedie, pentru echilibru. Şi atunci am început să caut numai filme din zona asta. Apropo de acel spectator care revine, nu poţi să vezi zile în şir doar drame. M-a salvat Reise nach Jerusalem / The Chairs Game, o tragicomedie de fapt. Cred că până la urmă a ieşit o selecţie echilibrată şi diversă tematic.
D.L.: În 2019 ZFG#14 vine cu o selecţie diversă, găsim câte ceva cam pentru orice gen de public. Sunt 12 filme, 6 regizate de femei şi 6 de bărbaţi. Ai urmărit acest tip de political-correctness?
A.Ş.: Nu cred că aş numi-o neaprat corectitudine politică, dar în orice caz nu am urmărit asta. Dacă ar fi să caut o explicaţie, cred că am ajuns la acest 6-6 şi pentru că am mizat foarte mult pe debuturi, pe cineaşti tineri. Or realitatea industriei e astăzi evident alta faţă de vremurile în care debuta Werner Herzog să zicem.
De altfel mi s-ar părea un pic frivol să zic că am aplicat conceptul ăsta foarte popular acum (de paritate de gen) la un festival cum este ZFG. Pe de o parte, nu există o miză, nu poţi să zici că prin prezenţa la ZFG autorii acestor filme vor fi validaţi, li se vor deschide noi perspective etc.. Pe de altă parte, aceste filme vin dintr-o cinematografie care e mai avansată din punctul ăsta de vedere, de la accesul în şcolile de film la accesul în festivaluri. Şi atunci o selecţie de tipul ZFG cred că reflectă în mod natural particularităţile cinematografiei germane. Ce am urmărit mai degrabă - sau aş fi urmărit, dacă lucrurile nu se aşezau în mod firesc aşa - a fost să am un echilibru între poveştile masculine şi cele feminine. Iar aici e chiar o dominantă feminină.
D.L.: Care e filmul tău favorit dintre cele 12? E vreun titlu ce n-ar trebui sub nicio formă ratat?
A.Ş.: Mi-e greu să aleg doar unul. Aş zice Reise nach Jerusalem, dar asta doar pentru că e ultimul film pe care l-am văzut şi care a încheiat procesul de selecţie. Pe de altă parte e un film cu care rezonez foarte mult, şi cred că ar avea un mare succes la un public de nişă: freelancerii din Bucureşti. Mai multe nu zic.
Şi aş mai adăuga Schwimmen aici. Cred că aproape toate sunt de neratat din simplul motiv că nu sunt filme pe care mai ai ocazia să le vezi. Cu atât mai mult Schwimmen, un film de diplomă.
D.L.: Dacă ar fi să mă inviţi la un film din program, care ar fi acela?
A.Ş.: Die Tochter. Şi pentru că deja m-am întins prea mult cu răspunsurile o să zic doar atât: vino la acest film pentru că regizoarea, Mascha Schilinski, a călătorit cu circul prin Europa, pe post de magician şi înghiţitoare de flăcări.