Mircea Postelnicu, la ultimul monolog din Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine. De Radu Afrim, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ. Toată masca de eleganţă, machism, putere financiară se prăbuşeşte. Rămân un zâmbet şi adevărul. Vulnerabilitatea, ratarea, singurătatea. Un om.
"A fost tulburător să mi-l amintesc pe Piersic într-o ipostază ce amintea mult de rolul lui în Patul lui Procust". Asta mi-a scris o prietenă după Legături primejdioase. La 24 de ani de la acel Patul lui Procust al Cătălinei Buzoianu. În anul plecării uriaşei regizoare. De atunci, din acel 1995 când Bulandra ne părea raiul, Florin Piersic jr. e mereu şi mereu mai bun. În Legături..., toată scena-masă, toată sala-gradenele sunt ale lui. Face cu noi ce vrea. De aşa încredere aproape idolatră nu ştiu să mai aibă prea mulţi oameni mişto ai zilelor noastre.
Finalul primei versiuni, de dinaintea arestării lui Dragnea, a Richard 3-ului de la Bulandra al lui Andrei Şerban. După uluitorul tur de forţă al lui Manole-Richard-Liviu, rostirea pe urmă a Rodicăi Lazăr-Elisabeta. Egală, apăsată, şi totuşi îngăduind speranţa. Răul a fost înlăturat, renaşterea lui poate fi evitată. Sau?
Torsul Andreei Gavriliu peste vasul alb al wc-ului în care se preling urările noastre trumpiste. Uluitorul solo de trup şi minte din Cataclisma şi muzica aceea ca un pumn în stomacul prea-liniştirilor noastre.
Raluca Aprodu Maşa şi Emilian Oprea Verşinin. Corpurile lor pe uriaşul ecran de deasupra celor Trei surori afrimiene. Vocile şi chipurile lor din acel prim act înăbuşitor. Oamenii de peste o sută de ani, actorii din seara de acum. Sub fiecare dintre replicile lor e o speranţă nedescoperită dintr-un cotlon ascuns în mine.
Andi Vasluianu / John Proctor în grădina Ghetsemani. Tentaţia răului, înfăptuirea binelui. Masivul Vrăjitoarele din Salem al lui Vlad Cristache la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti.
Balconul Bulandrei-Izvor-Ciulei. Joia FNT 2019. Trupa teatrului Tomcsa Sándor din Odorheiu-Secuiesc, corul mixt Balázs Ferenc, o seamă de elevi. Oraşul nostru de Thornton Wilder, în regia lui Vladimir Anton. Insuportabila frumuseţe a nostalgiei. Imposibilul abandon a ceva ce a fost şi nu va mai fi niciodată.
Drumul spre Bulandra-Izvor-Ciulei. Joia FNT 2019. Podul peste Dâmboviţa. Chipul lui Ducu Darie privind din fotografia aşezată la intrarea în teatru. Anul plecării lui Ducu.
Oarece plecăciuni
Graţie ediţiilor lor din 2019, Festivalul de Teatru Piatra-Neamţ şi cel al Naţionalului timişorean, FEST-FDR, au devenit de ne-ratat în anii ce vin. Calitatea selecţiei, discuţiile din siajul reprezentaţiilor (mai ales la festivalul nemţean) şi entuziasmul publicului (gradenele şi balcoanele arhipline ale sălii celei mai mari a Timişoarei au făcut din Medea's boys un spectacol încă mai cool decât cel jucat în mod normal, la sediu, la Apollo 111) sunt doar câteva dintre argumentele unui ultra-meritat laudatio.
Sfântu Gheorghe de Covasna este, din punct de vedere cultural, una dintre marile anomalii pozitive ale acestor ani. Cum poate un oraş de puţin peste 50.000 de locuitori să susţină trei teatre semnificative, cu producţii dintre cele mai cutezătoare şi trupe dintre cele mai remarcabile, rămâne un mister dintre cele mai misterioase. Dragonul de aur în regia Catincăi Drăgănescu, premiera de toamnă a Teatrului Andrei Mureşanu, e genul de producţie care, prin subiect, interpretare şi punere în scenă, asigură continuitate pe axa Ro-teatru / West-EU-teatru / US-teatru.
Textele Nicoletei Esinencu, fie că vorbim de Evanghelia după Maria, co-producţie Theater Rampe (Stuttgart) - Teatru-Spălătorie (Chişinău), fie de Baladele memoriei de la Reactorul clujean, (ambele jucate în 2019 şi la Replika), se lipesc de memorie, enervează, angoasează şi provoacă într-un mare fel. E probabil una dintre cele mai tăios-ireverenţios-inteligente scriituri contemporane din această felie geo-politic-teatrală.
Unul dintre cele mai subapreciate nume ale contextului cultural mioritic e cel al clujeanului Ionuţ Caras. Actor la Naţionalul local, profesor la Facultatea de Teatru şi Film de la Babeş-Bolyai, iniţiator şi principal motor al proiectului Texte bune în locuri nebune. Două exemple din 2019: Chelnerul mut, spectacolul deja-absolvenţilor săi Ştefan Iancu şi Robert Iosif (nu uitaţi aceste nume şi nici pe cele ale Francescăi Fülöp, Caliţei Nantu, Giorgianei Coman şi ale celorlalţi studenţi ai clasei Caras - Mara Opriş 2017-2019), care a rupt sala unteatru şi palmaresul la liceal-studenţesc-tinerescul Festival OKaua; tulburător-riscant-reuşitul Pe ei!, dedicat şi montat în cadrul Memorialului Piteşti, spectacolul capabil să nască o vastă revizitare a unui eveniment istoric major din istoria noastră recentă şi să propun cel puţin un nume cu imens potenţial actoricesc: Andrei Mărcuţa.
Departe de lumea dezlănţuit-aberantă a ro-premiilor, Radu Iacoban s-a încăpăţânat să îşi vadă de treabă, producând două Ionesciene nou-nouţe: Cântăreaţa cheală la Brăila şi Lecţia la Mic. Lecturi ultra-moderne ale unor texte ce probabil că vor fi înaintea timpului lor şi în 2129.
Căldura subsolului de la Green Hours în plină vară. Oarece probleme tehnice la secţiunea video. Ghinionul ultimilor ani ai acelui spaţiu al începuturilor teatrului independent de orice şuşă. Şi totuşi, Visul unei nopţi de vară al lui Peter Kerek curge hipnotizant. Dacă am vrea să fim la modă, i-am numi pe cei patru actori-dansatori performeri. Şi întreaga întâmplare un performance bun. Foarte bun. Daca am ignora moda, am vorbi doar de Voicu Rădescu şi de încăpăţânarea lui de a nu renunţa.
Frigul etajelor dintr-un vechi service auto. Pe Titulescu, lângă podul Basarab. Kremlinul de zahăr, adaptare după Vladimir Sorokin, în regia şi adaptarea lui Mihai Alexandru Ion. A cui? Da, ştiu. Cu Răzvan Nicolae Răduţă în rolul titular. Cu cine? Da, ştiu. Când de nicăieri oraşul te izbeşte cu un spectacol al unor deplini necunoscuţi (pentru mine) de asemenea forţă, e semn că ţi-ai ales bine adresa de reşedinţă.
Anul lui Manole
Richard 3 la Andrei Şerban, Andrei Prozorov la Radu Afrim. Actorul care, atunci când dă, dă mai mult decât posibilul. Actorul care, atunci când se întâlneşte cu un regizor, cu un text, cu un grup, aruncă totul în sus şi îl ţine acolo. Manole.
Încăpăţânarea lui Şerban, geniul lui Afrim, incendiul lui Cărbunariu
Comedie, teatru politic, poveste de dragoste, comentariu social, satiră. Shakespeare dur, greci vechi, Shakespeare lejer, Bucureşti, Budapesta, New York. Interviuri pe sticlă, discursuri în faţa publicului, întâlniri cu presa pe scenă. Andrei Şerban nu încetează să se reinventeze, să se mereu-pună-în-discuţie, să se ascundă pentru a fi mereu redescoperit.
Cu fiecare nou spectacol, Radu Afrim mai dărâmă un zid. Un zid dintre trecut şi prezent, dintre cei de pe scenă şi cei din sală, dintre cel din oglindă şi cel din faţa ei. De aceea, probabil, spectacolele aduc din ce în ce mai mult cu o îmbrăţişare.
Frontal. Gianina Cărbunariu. Piatra-Neamţ. România. 2019.
Spectacol despre noi, cu noi, pentru noi. Noi, cei de dinainte şi de după Liviu. De dinainte şi de după orice politician. De dinainte şi de după orice factor extern. Noi înşine. Despre felul în care înţelegem să (nu) ne vedem în cel de lângă noi. Despre felul în care înţelegem să ne căţărăm pe ceilalţi înspre nimic. Despre felul în care seamănul nu ne este niciodată egalul. Despre cum totul s-ar putea termina într-un vacarm incandescent în urma căruia să nu mai rămână nici măcar nimicul în care ne pomenim atunci când discriminăm, atunci când dispreţuim, atunci când ne-omenim.
Frontal (foto: Marius Sumlea)
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)