Pentru mine pandemia s-a încheiat când cursurile de la facultate n-au mai fost online, puțin după ce s-au ridicat restricțiile. O întreagă lume s-a deschis, s-a desprins din amintiri, din online, din imaginație, ca într-o carte pop-up. Pașii mei, mulți pași, atâtea dimensiuni dintr-odată. Timpul meu s-a putut întinde din nou în spațiu, spațiul a putut fi parcurs din nou, cerând timp. Drumul până la metrou întâi și-ntâi, apoi, drumurile oriunde. Atâtea simțuri dintr-odată. Oamenii, clădirile, privirea mea pe clădiri și pe oameni, aerul în plămâni, lumina soarelui pe față, vântul în păr, ploaia pe piele. Mișcarea. Simțurile mele în spațiu și timp.
Tu ești Ana? Te recunosc după voce. Îmi privesc colegii în curtea facultății, pare ireal, după aproape patru semestre online. De la ce punct devine cineva din online o persoană de-a-ntregul? Pe care să o poți explora mai îndeaproape și mai direct. În acel moment în care vocea și opiniile primesc un corp, o privire și deja crâmpeie de unicitate? Lipești și armonizezi persoana virtuală cu cea pe care o ai aici, față în față. Cât ți se confirmă din ce credeai? Cât să știi despre ea ca să îi surprinzi individualitatea? De aici, opțiunile sunt atâtea, poate stați la o cafea, vorbiți despre facultate, despre ce vă place și ce nu, despre zodii, îi admiri părul sau cerceii, îi asculți inflexiunile vocii, vă arătați poze. Poate chiar vă împrieteniți, vă vizitați sau ieșiți, dansați, gătiți împreună. Râdeți. Sau se formează un grup de colegi, whatsapp-ul marchează formarea găștii, apare un alt nod în lumea ta și, iată, o pandemie mai târziu, viața poate continua, deși nu chiar de unde rămăsese. Dar cu o nouă ocazie să descoperi lumi noi, să o exprimi pe a ta, să schimbi priviri și zâmbete. Îmbrățișări.
Vulturul de care povesteam în 2021 s-a întors, de data asta și-a înfipt ghearele, de două ori chiar. Așa că în lista lucrurilor pentru care sunt recunoscătoare în anii ăștia nu mai pot trece sănătatea. Din nou lupta mea cu mine însămi, războiul cu sistemul imunitar. Același lung șir de eprubete, investigații, tratamente și efecte secundare. În spitalul ostil, unde, după atâția ani, mă simt o istorie medicală pe un bilet de ieșire, un alt pacient cu o afecțiune banalizată. Și, după fiecare nouă luptă, alte mici mutilări, niciodată recuperate complet. Ca într-un film derulat rapid văd schimbările prin care a trecut corpul meu, ca într-o animație cu personaje de plastilină. Și le simt în fiecare zi. În perioadele acute, cât mai sunt eu? Pendularea între viața normală și dificultățile bolii, efortul epuizant de a-ți aduna puterile și a păstra aparențele unei vieți normale. Uneori suferința nu se vede sau doar se ghicește, alteori se ascunde cu greu. Cât de mult suntem corpul nostru? Cât să rămână așa cum era ca să ne simțim în continuare noi? Corpul nostru, cu care ne exprimăm, explorăm și simțim, privim, zâmbim, îmbrățișăm. Ce să descoperim în adâncul nostru, când suntem la pământ, ca să simțim că am rămas tot noi?
Tot în acești doi ani am făcut primul pas spre o mare dorință, am obținut atestatul de adoptator. Da, ești evaluat, iar portretul tău de părinte adoptiv trebuie să arate astfel: sănătate fizică și mintală - bifat, maturitate psiho-emoțională - bifat, loc de muncă și limită de venit - bifat, locuință - bifat. Aprobat - ștampilat. Faci o formare despre ce înseamnă să fii părinte, părinte pentru un copil abandonat. Alegi niște opțiuni, apoi te alături unei lungi liste de părinți care așteaptă ca sistemul să potrivească un copil cu familia lor. Și mai trebuie să arăți că ai multă iubire de oferit, să ai un preaplin din care să dai, nu un gol de umplut. Să te deschizi acolo, peste masa dintre tine și evaluator, să-ți povestești viața și să te analizezi, să arăți că totul e optim în tine și în jurul tău și ai fi un părinte minunat. Să-ți imaginezi. Apoi rămâi așa, deschis, și aștepți copilul în viața ta, să fiți o familie într-o bună zi.
Aștept, așadar, și, între timp, am grijă de preaplinul meu. În căutarea lui, la finalul lui 2023, am început să fac psihoterapie. Un privilegiu pentru care sunt recunoscătoare și unul din cele mai bune lucruri pe care le-am făcut pentru mine vreodată. Timp și atenție pentru mine, ceea ce e deja enorm. Și poate chiar vindecare, dezvoltare, creștere. La final de decembrie, la 42 de ani - cum ziceam în textul despre amintirile anului 2021, un lucru se poate începe oricând.
Oricând și din nou. Când vine timpul, cu experiențe, oameni și decizii care ne scriu mica istorie. Anul ăsta am renunțat din nou să mănânc carne, după mulți ani. Un cățeluș adoptat de mama la țară și un altul abandonat pe care l-am salvat m-au făcut să mă atașez de ei, cu o mare dorință să le fie bine. Cu uimire și cu bucurie, m-am simțit și mai umană. Crescând la țară, aveam cu animalele o altfel de legătură și mă consideram indiferentă la animalele de companie. Și, da, prețuiesc mult tot ce e viu. Așadar, niște căței, dragostea pentru viață și, desigur, exemplul unei prietene dragi care e vegetariană și mare iubitoare de animale. O disonanță mai puțin, în puterea mea.
Și mai mulți oameni. Tot acolo, la țară, am împărtășit pentru prima dată un moment frumos al anului meu, culegerea strugurilor și prepararea mustului, cu o prietenă bună. Tot cu prietenii am mers la mare și am dansat pe plajă, mai mult decât în alte veri, o fericire pe care mi-o voi aminti toată viața. Și mai mult eu, căci am dansat în continuare și singură în casă, mereu o bucurie regăsită. Am avut noi experiențe de dating. Și am trăit din nou singurătatea. Mi-am amintit că cel mai singur ești când ești și bolnav. Când, de exemplu, îți schimbi bandajul singur cu o mână, și, deși te descurci, tare bine ar fi să te ajute cineva. Și să-ți facă și-o supă.
Și alte noi lucruri învățate. Am făcut voluntariat, prin compania la care lucrez, la o asociație pentru persoane cu deficiențe de vedere. Am experimentat cum este să mă deplasez fără să văd, cu bastonul alb, și cum să ghidez o persoană nevăzătoare care exersează mersul cu bastonul alb. Și, mai întâi, să construiesc cu ea o relație.
Am progresat încet și uneori în valuri cu învățarea limbii germane; un val au fost interviurile de angajare în germană, unele trecute cu bine. Mă fascinează această putere a noastră de a pune ceva unde nu era nimic, poate, uite, o limbă pe care o înveți singur, încet și haotic. Orice. De a crea, de a crește, de a transforma, de a umple spațiul și timpul.
Și aici mă gândesc des la mulți oameni pe care îi cunosc, dar aș vrea acum să vă povestesc de bunicul meu. Care sapă o grădină întreagă și o plantează, desface un acoperiș și îl construiește din nou, îți face un scaun din lemn sau o masă, că a observat că ai avea nevoie. Și, desigur, o boltă minunată, de care v-am mai povestit.
Și ai zice cum, cu doar două degete întregi la mâini, din naștere? Cu hărnicie și pricepere, ia în stăpânire spațiul, îl transformă și lasă ceva în urmă. Și ce ia cu el? Am aflat că își pregătește cu grijă mormântul, niște unelte și materiale de care va fi nevoie acolo la înmormântare, tot ce mai poate face pentru ultima construcție a vieții lui, pentru zidirea ușii care îl va închide dincolo. Și o cutie cu obiecte dragi. Nu suntem foarte apropiați, mi-a trebuit puțin curaj să-l invit să mâncăm împreună, să-mi povestească și apoi să-mi arate ce vrea să pună în mormânt. O cruce, un ceas, o talangă, o foarfecă de tuns oi, de pe vremea în care era cioban, și sandalele pe care le purta bunica în ziua în care s-au luat.
Și alte mici bucurii, nenumărate. Am mai adunat cărți minunate pentru copii în colecția mea, cu greu menționez doar una, cea a autorului german Wolf Erlbruch, Ente, Tod und Tulpe. Am făcut primul brad de Crăciun al familiei după mult timp, dorința mamei. Am pus cadouri sub el, tot primele, dorința mea. Am făcut prima mea coroniță de Crăciun, inspirată de Flori Sauvage, doar din materiale naturale, căutate, adunate sau făcute unul câte unul. Și chiar acum câteva zile am dat jos ultimele decorațiuni de Crăciun, dragi mie, făcute acum câțiva ani cu o prietenă, și am terminat acest text. Acum, că l-am scris, simt încheiați anii 2022-2023 și îi pot lăsa mai ușor în urmă.
Și începe 2024 al meu, nu știu când se va termina, dar sigur îmi va aduce amintiri, stări, experiențe, oameni, dorințe pentru topul de la anul.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)