Începutul anului m-a găsit "între proiecte", o stare pe care o cunosc de ani buni, lucrând pe cont propriu ca antreprenor creativ. Iarna activitatea mea e mai redusă de obicei și "hibernez", adică stau mai mult pe acasă, citesc mult, scriu, coc proiecte noi. Dar nu m-am așteptat ca aceste luni de iarnă, până târziu, spre finalul primăverii, să fie altfel, foarte altfel. Soțul meu și-a pierdut jobul. Mama mea a avut o operație de artroplastie de șold. Eu am avut grijă de ea. Au fost luni în care m-am învârtit mai mult în jurul ei și al casei. Timpul parcă s-a învârtit în cerc și a băltit.
Stând în preajma mamei, care acum are șaptezeci și șase de ani, m-a făcut să arunc o privire înainte spre viitorul meu, spre bătrânețea mea, care nu mai pare așa de departe. Deja simt că am intrat în altă etapă a vieții și m-am schimbat. Probabil voi mai vorbi despre aceste schimbări pe măsură ce le deslușesc. În orice caz, timpul pare să accelereze o dată cu înaintarea în vârstă. De multe ori zicem: oare cum a trecut anul?! La fel, pare că și acești treizeci de ani - diferența de vârstă între mine și mama - pot trece foarte rapid. Mai mult ca niciodată a devenit stringentă întrebarea: cum îmi cheltui acest timp? Și în consecință, încerc să fac mai puține lucruri, pentru a nu mă risipi.
În a doua jumătate a anului, apa timpului s-a transformat într-un vârtej năvalnic. Pentru prima dată am câștigat o finanțare publică pentru un proiect cultural dedicat orașului meu natal, Timișoara. Într-un fel, a fost încununarea activității mele din ultimii doisprezece ani, după ce m-am întors în România și am pus în acest proiect tot ce știu să fac: expoziții de fotografie, tururi ghidate, ateliere de scris, producție și lansare de carte, organizare de evenimente diverse ale altor artiști în cartierele istorice ale orașului. Am lucrat mult, pe bani cam puțini, dar am fost mulțumită de rezultate. De cele mai multe ori, așa se întâmplă în sectorul creativ, văd și la alți artiști și organizații care lucrează pe proiecte, că motivația care ne face să mergem înainte nu este de ordin financiar, ci doar mulțumirea pentru impactul în comunitate al muncii noastre. În concluzie, sper să pot repeta experiența. Finalul anului m-a prins din nou "între proiecte".
Anul acesta am călătorit puțin, în locuri apropiate, unde mai fusesem de multe ori - Herculane, Constanța, Szeged - și am scris câte un articol despre fiecare. Este interesant și din punct de vedere al călătoriei, dar și a scrisului, să descopăr, să aprofundez unele subiecte (sau locuri). La douăzeci de ani călătoream altfel decât acum și aveam alte așteptări de la o călătorie. Atunci îmi doream mai mult experiențe, acum îmi doresc cunoaștere.
În plan personal, după cum spuneam la început, nu știu dacă a fost un an bun sau rău. Dar îmi dau seama că pentru mine e mai important să fiu într-o încercare perpetuă de a tinde spre un ideal, de a lucra la mine spre bine și de a fi mai aproape de Dumnezeu, toate acestea fiind în strânsă legătură. Raportat la acest sistem de referință, poate că reușita și rezultatele contează mai puțin la nivelul unui an, ci contează mai mult a fi în acea stare de luptă, de încordare, de atenție, de "askesis", în sensul pe care-l dădeau vechii greci, de antrenament (fizic, dar și spiritual).
Aș vrea să spun că am reușit, că am învățat, că sunt mai înțeleaptă, etc. dar probabil că tot ce am reușit este să pierd niște iluzii cu privire la sine. Sunt un om singuratic, disciplinat și aspru - cu mine, în primul rând. Consider că disciplina asta m-a ajutat mult în viață. Îl moștenesc pe tata. În plus, faptul că am făcut volei de performanță de la șase la nouăsprezece ani, e ca și cum aș fi făcut armata timp de treisprezece ani, în perioada de formare a caracterului.
Din păcate, și cu cei apropiați "fac armata" și cred că uneori este greu de trăit cu mine. Slăbiciunea nu îmi provoacă compasiune, ci furie. Dar și eu sunt un om slab uneori (sau doar uneori recunosc asta). Aș vrea să spun, ca Apostolul Pavel, că "nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele", pentru că în slăbiciuni pot lăsa loc să lucreze Dumnezeu în mine, dar mai am până acolo, de a renunța la mândria și sentimentul de control pe care mi-l dau disciplina și "reușitele" mele.
A fost un an care a pus presiune pe mine și am resimțit asta și în relații. Corabia căsniciei mele, veche de opt ani, a trecut pentru prima dată printr-o furtună serioasă. Și a rezistat. Poate mai mult datorită lui, decât mie. Încă evaluăm rupturile din pânze și sperăm că vom naviga mai bine pe viitor.
De obicei îmi stabilesc "rezoluții" pentru noul an și una dintre hotărârile pentru 2024 era să iau scrisul în serios, ca și cum aș fi scriitoare - sindromul impostorului mă împiedică să fiu. Spre deosebire de rezoluția de a petrece mai mult timp în natură sau cea de a fi mai calmă și răbdătoare, rezoluția cu scrisul am respectat-o. Am scris eseuri personale, articole despre scris, cărți și procesul creativ, interviuri și articole de călătorie pe blog și pe LiterNet.
Am ținut ateliere de scriere creativă și bonus - ceva ce nu planificasem, dar am primit în dar - am fost invitată la două evenimente de lectură publică alături de scriitori timișoreni. Iar la final de an am manuscrisul unei cărți aproape gata. Dar greul aducerii textului într-o formă finală, până la publicare, abia acum începe. Și deja mă încearcă amețeala, teama (o simt și acum, în timp ce scriu această retrospectivă) când mă gândesc că voi da drumul în lume la un text așa de personal, la o parte din mine, de fapt.
Ca întotdeauna, viața mea se învârte destul de mult în jurul cărților. Anul acesta am citit moderat, vreo patruzeci și cinci de cărți, un mix de autori români și străini, cărți mai noi și mai vechi, din categorii diverse: ficțiune, autobiografic, călătorie, istoric, eseuri, spiritualitate, poezie. Fără a face un top, cărțile preferate au fost: Adina Rosetti - Deadline, Gena Geamănu - Spovedanie neterminată, Maggie O'Farrell - Exist, exist, exist, Karl Ove Knausgård - Lupta Mea. Un bărbat îndrăgostit, Andrei Pleșu - Note, stări, zile (1968-2009), Marius Chivu - Trei săptămâni în Atlas, Éric-Emmanuel Schmitt - Provocarea Ierusalimului, Carmen Sylva - Cuvinte sufletești, Ioana Pârvulescu - Inocenții, Kapka Kassabova - Frontiera, Mario Vargas Llosa - Scrisori către un tânăr romancier.
M-am bucurat pentru lansările de carte în 2024 ale unor scriitori români care-mi sunt prieteni/cunoscuți - știu, sunt subiectivă, dar chiar au scris foarte bine: Andreea Sepi - Icoană-n urmărire generală, Cristian Vicol - O mie nouă sute opt zeci și opt, Ilinca Stroe - Tristeți deghizate.
În primele zile ale lui ianuarie 2024 ieșeam la fotografiat prin orașul care încă nu se dezmeticise după revelion, cu străzi pustii, cu frig umed și lăptos prin parcuri cu copaci himerici. Timpul părea să își tragă răsuflarea înainte de a accelera ca un tăvălug în care suntem prinși fără scăpare pe tot parcursul anului. La final de decembrie ritmul lumii încetinește din nou. Timp de mai multe zile o ceață densă acoperă orașul tăcut. A trecut tumultul alegerilor. A trecut comemorarea a 35 de ani de la Revoluție. A trecut Crăciunul. Se apropie finalul anului, învăluit în aceeași ceață ca la început de an. Timpul face un cerc, de parcă ar fi șarpele care își devorează coada și totuși se rostogolește înainte spre un nou an, spre un nou început, care nu știu unde mă va duce. Dar asta nu mă mai sperie. Acolo vreau să ajung.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)