"Scrie, de ce să nu scrii, chiar dacă sunt experiențe personale!" mă îndeamnă o prietenă de pasiuni culturale de a cărei judecată acidă intelectualo-estetică mă cam feresc. Scriu, îmi spun în gând, dar ce să scriu? Nu am numărat câte spectacole de teatru am văzut, nici câte filme. Nu am făcut topuri de regizori, actori. Nu mă pot lăuda cu numărul de cărți citite (nu știu ce mi-a venit pe acestea să le număr). Nici la capitolul călătorii nu am avut frenezia și putința de altădată. Iar ca să fie totul perfect, pe la mijlocul anului mi-am pierdut agenda, așa că nu pot face nici clasica analiză cronologică. Mi-a rămas memoria parțial erodată, mi-au rămas fotografiile grupate didactic pe albume, mi-au rămas sunete, șoapte, țipete înfundate și reprimate, hohote de râs proaspăt, foșnet de lacrimă lăsată să curgă în voie sau ștearsă cu demnitate absurdă. Mi-au rămas cuvinte, propoziții, fraze. De la "Mami, sunt ingineră!", la "De ce mai întrebați, are cancer.". De la "Vă declar căsătoriți.", la "Nu, nu beneficiați de nicio facilitate fiscală, trebuie să alegeți dacă veți continua sau nu activitatea.". De la "V-am luat bilet de avion, vă așteptăm la noi.", la "Nu, nu te mai baza pe mine.". Le-am primit pe toate așa cum au venit, revoltându-mă rar și necredibil, acceptând stoic, sperând bovaric, dar mergând mai departe.
Dacă nu am contabilizat evenimentele culturale și nu le-am ierarhizat nu înseamnă că nu m-am preumblat prin universul lor eclectic, fanfaronard uneori, alteori sublim, arogant și la ani lumină de realitate deseori, catifelat și căptușit cu viață pură câteodată. Au apărut în traseul meu de student întârziat Festivalurile, de fapt le-am simțit dintr-o altă postură decât aceea de spectator ocazional. Craiova cu marele Festival Shakespeare mi s-a părut ca o întâlnire târzie. Vremea lui a trecut, oricât ne-am minți că nu este așa. Doar noblețea nepământeană a domnului Emil Boroghină mai aduce aminte de vremurile sale de glorie. Pentru cei care au crescut văzându-i la Craiova pe Silviu Purcărete, Robert Wilson sau Jan Kott nostalgia estompează și amorțește judecata critică. Pentru cei noi, Craiova în Festival este doar un oraș aglomerat, la fel de nefericit alcătuit arhitectural ca multe orașe, cu oameni la fel de abătuți ca peste tot, în care poți să vezi spectacole bune (unele). Nici la Sibiu nu este altfel. Serbările orașului au detronat sărbătoarea teatrului.
Gustul amar al unor lucruri petrecute prea târziu pentru mine s-a compensat cu mireasma unor locuri proaspete, unde acum încep să se scrie povești, acum se clădesc amintiri. O zi la Suceava, la "Zilele Vișniec" a avut intensitatea unei săptămâni de festival consacrat. Câteva zile dus-întors la Târgoviște la Festivalul "Babel" au egalat în experiențe zilele unui FNT prea îngenuncheat fenomenului politically correct. Și au mai fost cele patru zile la Chișinău, la Reuniunea Teatrelor Naționale, un timp rar, aliaj făurit din două metale prețioase: teatrul și prietenia. Sentimentul de prietenie și de "acasă" l-am simțit prin toți porii. Zâmbetul firesc, îmbrățișările, strângerile de mână, râsul, privirea luminoasă nu sunt lucruri mărunte, ci frânturi din oameni care își spun "Reuniunea este șansa noastră de bucurie și de conexiuni cu lumea liberă." Am adăugat în consens cu ei că Reuniunea a fost șansa mea să mă îndrăgostesc iremediabil de un loc și de niște oameni care pariază continuu pe teatru și prietenie, fără teama de a pierde.
2024 a fost un an cu două sesiuni, cu multe ore petrecute în trenuri întârziate și troleibuze hodorogite, cu un orar haotic, cu colegi neobișnuiți să citească mesajele de "la mulți ani" considerându-le probabil reminiscențe ale unor timpuri apuse, cu materii interesante (unele), cu un mix de artificial și academic pe care am învățat să îl înghit conștiincios, dar cu precauție.
2024 a fost un an fără mari spectacole cu care să fiu fericită că sunt contemporană, dar cu spectacole pe care le-am iubit sincer și, cu siguranță, fără termen de prescriere a sentimentului: Mesia, Anna Karenina, Hello, Ceaușescu!, Decalogul după Hess, Repetiția de seară, Foxfinder, Mobilă și durere (Sf.Gh.), Grădina de sticlă, O noapte furtunoasă (Giurgiu), Evadarea tăcută, Mary Stuart, Controverse.1961.Cum vă place? sunt titlurile ce îmi vin în minte fără efort, dovada acelei iubiri încăpătoare și permanente.
2024 a fost anul în care moartea lui Bogdan Budeș mi-a tras o dungă neagră peste lumina lui august, lăsându-mă năucită, nedumerită și reconectându-mă la acel știut și din ce în ce mai des verificat "oamenii sunt de neînlocuit".
2024 a fost anul în care mi-am dat seama că relația mea de iubire cu teatrul are nevoie de unele pauze, de luciditate, de distanță. Altfel m-aș sufoca, aș vedea neclar, mi-aș ciunti judecățile, m-aș îneca în același lac mărginit și stătut. Teatrul nu este viață, te păcălește cu această iluzie, îți ia mințile și devine un arendaș al vieții crud și perfid. Teatrul nu este viața noastră, nici măcar a noastră, a celor ce roim în jurul lui, soare înșelător.
2024 a fost anul în care am preferat oamenii, diverși, diferiți, cu viețile lor din care ar ieși scenarii mai bune decât cele ce se pun în scenă. Am ales în loc de a fi singură și neintegrată în evenimente culturale stereotipe, a fi împreună cu copiii mei mulți privind primul răsărit la mare, ascultând primul concert simfonic sau bucurându-ne împreună de un spectacol de teatru simplu și luminos. Am preferat uneori timpul petrecut în dialoguri fără nimic celest, dar sfârșite într-un zâmbet greu de jucat. Am renunțat la întâlniri pretențioase în care intuiam și subiectul, și mesajul, și liniile de urmat, pentru altele fugare, întâmplătoare, dar cu miez dulce și savuros.
2024 a fost anul în care în aula mare a Politehnicii Gaudeamus igitur a răsunat și pentru fetele mele și prietenii lor, semn că un lucru bun în viață am bifat, printre atâtea rătăciri și nedumeriri încă prezente. 2024 a fost anul cu petreceri, cununii, nunți și cu o mireasă iubitoare de teatru care a știut să își transforme mirele într-un adevărat performer, iar nunta într-un excelent și original show.
2024 s-a încheiat în liniște, cu radio cultural pe fundal și cu tors de pisici blajine. În cutia de pe birou se află un bilet la Tosca, premieră la Scala di Milano. Lângă bilet se mai află prima fotografie a unui copil pe care o mamă tânără și frumoasă îl va ocroti încă vreo șase luni. Pe urmă, îi va da drumul în viața cea imprevizibilă. Cineva va avea grijă să îl învețe să caute drumul spre teatru și să îl iubească. Așadar, să ne bucurăm. Avem treabă.
