La capitolul evenimente culturale, în 2024 am mers la teatru în Cluj mai mult decât în orice alt an. Am și avut un companion de nădejde: tot pe Gabi, care de când cu mine a prins gustul artei. Am fost la TNC și Reactor dar am vizitat și spații independente în premieră, cum ar fi Casa Tranzit sau Ziz Area. La fel și cu filmele, în perioadele mai liniștite ale anului sunt client fidel la Cinema ARTA și Cinema Victoria, iar Gabi mi se alătură ori de câte ori prinde ocazia.
Oportunitatea de a viziona chiar mai multe filme decât în anii precedenți se datorează faptului că din martie am început să colaborez cu Cinemagia, pentru care scriu cu foarte mare regularitate, mai ales de când mi-a expirat contractul cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Ce carusel a fost și povestea asta! Îmi vine greu să cred că până în toamnă am făcut naveta o dată la una-două luni pentru a împăca și capra și varza: adică masterul de Educație prin teatru din Cluj cu postul de secretar artistic de la TT. Poate nu pare cine știe ce, o lună, două nu e așa des, nu? Dar cele peste 10 ore, uneori chiar 17 ore, făcute cu mijloacele de transport în comun (mulțumesc CFR) nu mi-au făcut drumurile ușoare.
Îi mulțumesc Gianinei Cărbunariu pentru încrederea acordată, mai ales că m-a împins de la spate să moderez discuțiile de la fiecare premieră, în ciuda faptului că îmi era de-a dreptul groază de fiecare dată. Am cunoscut o mulțime de oameni frumoși datorită acestei experiențe neașteptate și nu aș schimba-o pe nimic, chiar dacă s-a terminat brusc și la fel de spontan cum a început - deși bănuieli au existat mereu în această privință. Le mulțumesc și gurilor rele care au scris scârnăvii despre mine în ziarele nemțene, m-au făcut să mă simt chiar mai bine în pielea mea. Până la urmă chiar am ochi frumoși, deci cine știe? Câinii latră, ursul merge.
Cred cu tărie în timing-ul lucrurilor, așa că nu mă miră că am început programul de formare pentru Arta Ca Terapie de la Create. Act. Enjoy chiar atunci când se încheia povestea de la Piatra Neamț. De altfel, nici nu aș fi fost acceptată în proiect dacă nu aflam / decideam cu exact o zi înainte de interviu că nu voi mai lucra acolo. Am învățat enorm din modulele programului, majoritatea desfășurate în perioada septembrie-noiembrie, dar ce mi-a schimbat cu adevărat percepția despre viață, așa cum mă și așteptam de altfel, a fost practica desfășurată la final de an.
Instituțiile clujene în cadrul cărora am susținut ateliere au fost căminul de copii Căsuța Bucuriei, azilul de seniori FÉBÉ, Spitalul de Recuperare și Spitalul Militar. Chiar dacă relația cu echipa mea s-a dovedit în final dureros de nesinceră, sunt recunoscătoare pentru beneficiarii pe care am reușit să îi cunosc prin intermediul activităților noastre. Sentimentul pe care îl ai când realizezi cât de multă bucurie poți aduce în viața lor prin niște lucruri atât de mici în aparență este inefabil. Așa cum am sperat, în sfârșit simt că munca mea are o însemnătate adevărată.
Acest program m-a ajutat să mă apropii mai mult și de Anda Drăgan, o persoană pe care o admir enorm și ca om și ca artistă, singura din domeniu cu care rezonez la un alt nivel și care a rămas în Cluj. Deși eram familiarizate una cu munca celeilalte, am ajuns să ne conectăm în mod real abia în septembrie, în urma experienței de la Histrinoniada Liceenilor, un concurs ca o frumoasă bătaie de joc pentru juriu și facilitatorii de ateliere, dar care măcar mi-a scos acest suflet frumos în cale și m-a mai învățat câteva lecții.
Revenind la Cinemagia, de când am început să scriu pentru această publicație s-au întâmplat două lucruri: mi-am demonstrat că pot într-adevăr să scriu regulat fără să mă plictisesc - contrar îngrijorărilor mele care anticipau acest moment - și am început să vorbesc foarte des cu unchiul meu din partea mamei, singurul care mai trăiește, cu care nu vorbeam deloc înainte. El mi-a trimis anunțul cum că se caută colaboratori, iar de atunci avem un limbaj special în care comunicăm: ne trimitem melodii preferate sau recomandări de filme - mai mult el mie, trebuie să recunosc. A fost de asemenea prima dată când am fost "angajată" undeva fără ca angajatorii să îmi cunoască munca în prealabil sau fără vreo recomandare, deci nu pe "ochi frumoși" cum ar zice unii.
Am scris multe cronici și diferite tipuri de articole, am scris pentru clienți ca Netflix și TV5MONDE, dar cel mai mult m-au bucurat cele două interviuri pe care le-am luat în 2024, amândouă în condiții haotice. Primul i l-am luat adorabilei Anna Próchniak, actrița principală din The Tattooist of Auschwitz - serialul SkyShowtime care m-a încurajat să vizitez în sfârșit locul acelor orori de nedescris.
Mă aflam la Mandelieu-la-Napoule în timpul festivalului de la Cannes și internetul nu funcționa de nicio culoare - nici Wi-Fi-ul motelului, nici datele mele mobile, fiindcă bineînțeles eram în Franța și, colac peste pupăză, se mai pusese și o vijelie de zile mari. Interviul se desfășura online în format press junket, pe o platformă pe care nu o mai folosisem înainte, iar fricile mele cele mai mari legate de conexiunea slabă s-au adeverit: am fost scoasă de vreo trei ori din miting, gata gata să renunț de rușine și supărare. Însă Anna a fost o drăguță și o profesionistă și a început să vorbească despre producție chiar dacă nu auzea decât pe jumătate întrebările mele. Așa am reușit să scot un interviu care pare fără cusur dacă nu știi povestea din spate.
Celălalt interviu cu skepsis a fost luat la București. Cod roșu la Paris se lansa pe Focus Sat, cu o premieră de gală la Băneasa, iar Ana Ularu, o actriță pe care o apreciez încă de când aveam 13 ani, urma să vorbească cu jurnaliștii pentru a promova producția. Printre ei mă aflam și eu. Rămăsesem câteva zile în plus în capitală special pentru acest eveniment. Chiar cu o noapte înainte de interviu am reușit să fac poate cea mai mare prostie a anului 2024 și a fost cât pe ce să arunc pe geam tot progresul făcut în luni de zile.
Cu o minte ce încă încerca să proceseze cele întâmplate, am gândit câteva întrebări în următoarea dimineață și am plecat la gală, conștientă că nu pot rămâne prea mult fiindcă la 2:00 noaptea aveam microbuz spre Cluj, ca să ajung la atelierul de la Spitalul de Recuperare. Interviul dura 15 minute. A fost prima dată când persoana intervievată mi-a răspuns la toate întrebările planificate în 4 minute. Și prima dată când, fără să mă panichez la exterior, am continuat discuția de parcă nimic nu s-a întâmplat, improvizând, cum ar trebui să facă orice jurnalist care se respectă.
Tot în anul ce a trecut am participat și la prima mea premieră de gală, pentru Anul nou care n-a fost. Un film despre care am vrut să scriu și n-am putut. Un film pe care l-am trăit într-o multitudine de moduri diferite înainte de vizionare, în timpul ei și după. Un film de care mă simt conectată în atât de multe feluri că nici nu aș mai putea să fiu obiectivă într-o cronică. Dar un film care cu siguranță a meritat toate premiile și atenția de care s-a bucurat și de care se va bucura în continuare.
Printre proiectele din 2024 care merită menționate se numără și workshop-urile SciFilmIt, unde am îmbinat știința și filmul împreună cu elevi de liceu și cu ocazia asta m-au învățat mai degrabă ei pe mine cum se face stop-motion rapid și eficient. Am desfășurat o serie de ateliere de-a lungul anului și în colaborare cu ASFTF (Asociația Studenților Facultății de Teatru și Film). Am făcut deplasări nu doar la Piatra Neamț și București, ci și la Arad, Sibiu, Sfântu Gheorghe și Satu Mare (de două ori), pentru diferite festivaluri de teatru / film sau premiere. Am votat pentru Premiile Gopo. Am fost din nou la TIFF ca redactor AperiTIFF și, în același timp, am lucrat la expoziția Patru Anotimpuri cu oamenii Deltei Dunării. Am participat chiar la scrierea unui AFCN - primul pentru mine - la recomandarea lui Mihai Gligan și invitația Otiliei Panainte, proiect care a primit finanțare și urmează să se materializeze cât de curând.
Am scris și pe LiterNet - locul care m-a adoptat încă de când eram o novice, în care am crescut și m-am dezvoltat mai mult decât am crezut că e posibil. Poate mai puțin decât în anii trecuți, și sper ca Răzvan să mă ierte pentru acest lucru. Dar nu renunț așa de ușor. LiterNet va avea mereu un loc special în inima mea indiferent de celelalte oportunități care vin și pleacă. Pe lângă Cannes și interviurile de la Gala HOP, devenite deja tradiție, merită menționate cronicile de la festivalul de film Visuali Italiane 2024, dar și cele de teatru, dedicate prietenilor dragi care m-au invitat la diferite spectacole.
În 2024 nu am mai încercat constant să îmi depășesc limitele și să ies din zona de confort cum am făcut toată viața. Au fost oportunități pe care le-am refuzat de dragul conservării energiei. Am tins spre liniște și stabilitate în defavoarea sforțărilor supraomenești. Am fost atrasă mai mult de a consuma artă decât de a crea. Am făcut mai mult din ce îmi place.
Am râs, am iubit, am savurat mâncare bună, m-am îndrăgostit de lumânări, am învățat multe jocuri de societate noi, m-am apropiat de natură și animăluțe, m-am implicat social și politic, am călătorit, am jucat biliard, ping-pong, darts sau șah, m-am bucurat de puținele lucruri materiale ce au intrat în posesia mea, am făcut puzzle-uri 2D sau 3D, am jucat jocuri video, am fost la cățărat, am schiat, am mers la SPA, am participat la două cabane de dezvoltare personală, m-am lăsat pictată din nou de Tara von Neudorf, am colindat cu prietenii mei dragi din liceu, am întâlnit un arheolog în pădure și am mers într-o zi să săpăm cu el, am văzut cel mai frumos apus din viața mea în Croația, am plantat copaci, am făcut karaoke, am fost la primele mele cine-concerte.
Am experimentat puțin chiar și cu cantoul, stepul și dansul în cadrul masterului, dar și cu aerial silk datorită Mirunei. Am încercat experiențe noi și am cunoscut oameni, în ciuda faptului că îmi este din ce în ce mai nenatural să fac asta. Pe scurt, am trăit viața în toată complexitatea ei. Pentru că eu nu sunt îndrăgostită doar de artă, sunt îndrăgostită de tot ce are viața mai bun de oferit.
Dar am și plâns, am suferit de anxietate, am greșit, m-am stresat, am fost la limita burnoutului, am prins goluri de aer cu avionul, am fost dezamăgită, mi-a fost frică. Nu a fost un an perfect, dar a fost cel mai bun de până acum. Și nu îmi doresc mai mult. Mai ales știind de unde am plecat.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)