În fiecare zi plecam la plimbare la pădure cu nepoțelul (nepoțica fiind prea mică). Traversam un podeț peste un firicel de apă și intram în pădure unde ne întâlneam cu alți oameni care își plimbau animalele de companie, copiii, făceau ciclism, nordic walking în grupuri sau își făceau plimbarea zilnică pentru sănătate și confort psihic:
- Bonjour!
- Bonjour, mon ami!
Și Tudor se oprea și vorbea cu toate persoanele cu care ne întâlneam. La despărțire erau deja prieteni, el fericit că-și exersa vorbirea într-o franțuzească îmbogățită cu cuvinte născocite de el (nu cunoștea încă limba foarte bine), ceilalți râzând căci nu înțelegeau mare lucru din păsăreasca lui franțuzită. Eu stăteam deoparte asistând la conversația lor și ridicam din umeri când priviri întrebătoare și sprâncene ridicate mă căutau. Și puneam întotdeauna în rucsacul din spate, lângă telefon și sticla cu apă, punguțe pentru comorile găsite în pădure și câteva felii de pâine pentru prietenele lui care pescuiau pe lac. Cum le vedea scotea din gât niște sunete ce imitau chemarea gâștelor iar ele își desfăceau aripile și veneau în zbor, peste lac, la noi. Se apropiau lungindu-și gâturile gata să ne muște de picioare dar scoteam repede pâinea și le răsfățam.
Apoi plecam mai departe să dăm ocol lacului, admirând culorile frunzelor în care toamna pictase curcubeie în nuanțe de la galben la roșu carmin și ruginiu. Veverițe codate se furișau după copaci privindu-ne lung și dispăreau în ramurile înalte cu obrajii plini de alune. Tudor răscolea frunzele ruginii cu un băț găsit pe potecă, se oprea să privească mersul cu picioarele crăcănate ale vreunei gângănii ce alerga să se ascundă sub frunze, se cocoța pe câte un buștean căzut plin de bureți sau se oprea să adune aricei de pe castanele căzute.
Uneori se oprea să îmbrățișeze câte un copac, lipindu-și obrazul de scoarța lui și trăgându-mă de mână lângă el închideam ochii și ziceam împreună:
- Mulțumesc, copacule, că-mi dai din energia ta, că-mi dai oxigen să respir aer curat!
Îi mângâia scoarța cu palmele mici, îl săruta și plecam mai departe pe potecă. S-a oprit într-un luminiș privind în sus la o pasăre ce cânta atât de frumos pe note înalte, cu înflorituri ca o chemare. M-am uitat și eu după ea. Copacii înalți își ridicau în slavă crengile și sus de tot făcuseră parcă un cerc pe unde se zărea cerul senin și cald și curat....
Tudor rămase cu privirea înfiptă în cercul desenat în seninul cerului:
- Bunico, acolo, sus, e poezie!
Peste câteva zile, inspirată parcă de vorbele copilului, am început cu un creion să mă joc cu cuvintele, să le înșirui ordonat în versuri simple de tot, cu rime ușurele, apoi cu curaj am îndrăznit mai mult. Și parcă-mi plăcea:
"Mai vino, toamnă, pe la mine
Să-mi spui, eu, cine sunt?
Să-ți spun, tu, cine ești?
Căci ochii mei oglindă-s pentru tine
Și-ai tăi, o carte plină de povești."
Unele grupuri de poezie m-au primit în familia lor și încet, încet am început să fac cu curaj pași în toamna târzie. Și, cine știe, poate vreodată, li se vor cunoaște urmele!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)