Sincer, nici acum nu știu exact de ce îl public. Poate ca să onorez într-un final invitațiile primite anual de la Răzvan și Emi (pe care mă simt de fiecare dată puțin prost că nu le fructific), poate că sper că îmi va face, într-un fel sau altul, bine, poate din nevoie de atenție, poate îmi place să cred că cineva îl va citi, va rezona cu el și îi va face puțin bine, poate pentru posteritate, poate doar am niște timp liber, sau poate că pur și simplu i-a venit momentul. Nu știu. Irelevant oricum, ideea e că îl public. N-am vrut să modific prea mult textul, pentru că așa mi s-a părut cel mai onest. Sunt niște gânduri foarte intime și personale, motiv pentru care și simt, probabil, să fac această prefață mult mai lungă decât e cazul. Deci, fără prea multe prelungiri inutile, urmează niște gânduri despre 2022 (și ce s-a mai strecurat din 2021).
*
Am evitat din toți rărunchii să scriu despre anul ăsta. Cel mai probabil pentru că atunci când scriu trebuie să mă opresc. Și când mă opresc, lucrurile care sunt relativ tolerabile în fuga asta constantă a vieții, devin insuportabile și mă copleșesc. Și mi-e groaznic de frică să mă opresc. Și când mă opresc, încep să iasă de sub preș toate lucrurile pe care le-am îndesat acolo cu disperare. De doi ani de zile fug și îndes sub preș lucruri pe care le simt prea mari ca să le pot duce. Fiecare cocoașă își are limitele ei.Nici nu știu de ce căcat m-am apucat de scris acum. Probabil din nevoia unei supape. De când am primit invitația de la Răzvan m-a speriat doar gândul. Am încercat de vreo 2 ori doar să mă gândesc la asta, a devenit prea mult în câteva minute și m-am oprit. Mi-am formulat până și un răspuns politicos în care spuneam că n-am putut, sau că n-am avut timp să scriu nimic. Dar aparent scriu.
Plus că trebuie să scriu despre mine. De ce căcat să scriu despre mine? De ce să-mi arăt rănile și durerea, sau să mă pup singur în cur pentru realizările pe care le-am avut? Lucrurile astea se poartă în suflet, te gândești tu cu tine la ele, plângi, zâmbești, râzi, înjuri, te dai cu capu' de pereți, te uiți în gol, ești recunoscător, mulțumești, te scuturi și te duci mai departe (nu neapărat în ordinea asta). Și totuși scriu.
Nici timing-ul nu e bun. Ianuarie. De 2 ani, ianuarie e luna în care clachez. Șterg. Ianuarie e luna în care nu mai pot să duc. Șterg. Ianuarie e luna în care mă copleșește durerea. Șterg. Ianuarie e luna în care sufletul mi se sparge într-un milion de bucățele, mi se decojește pielea de pe mine, mi se scurg mușchii, mi se dezintegrează oasele și rămân doar durere. Șterg. Ianuarie e luna în care nu pot să îmi pun durerea în cuvinte. Și totuși scriu.
2022 a fost un an crunt. 2022 a fost un an superb.
Am avut cele mai mari anxietăți de până acum. Am avut cele mai mari atacuri de panică de până acum. Am avut cele mai mari dureri de până acum. N-am putut să mănânc, n-am putut să dorm, n-am putut să lucrez, n-am putut să vorbesc, n-am putut să gândesc. Am avut și bucurii imense, am simțit la intensități enorme, am trăit momente superbe, am avut realizări extraordinare.
Am plâns. Mult. Urât. Cu muci. Cu lacrimi. Fără lacrimi. Cu urlete. Cu suspine. Mut. Cu capu-n pernă să nu m-audă nimeni. Nu știam că poți să obosești de la plâns. Am aflat. Am și râs. Enorm. Cu lacrimi. Cu prieteni buni, cu oameni frumoși, inteligenți și plini de umor. Cu gura până la urechi. Cu hohote. Gros, jos si tare. Pițigăiat, sus și fără sunet.
Am pierdut oameni. Oameni pe care-i iubeam cu toată ființa mea, la care țineam ca la ochii din cap. Unii nu mai sunt deloc, alții nu mai sunt cum erau. Unii au plecat spre necunoscut, alții au devenit cunoștințe. Asta îmi rupe sufletu'. Să ajungi cunoștințe. Cel mai oribil lucru. Am și câștigat oameni. Oameni extraordinari. Am legat prietenii, am întărit prietenii, am descoperit oameni frumoși. Nu cred că se compensează, dar ceva tot e. La fel cum nu știu să-mi pun în cuvinte frustrarea pentru cei plecați, nu știu să-mi pun în cuvinte nici recunoștința pentru unii oameni pe care îi am în viața mea. Sunt norocos din punctul ăsta de vedere. Am lângă mine oameni extraordinari.
M-am îndrăgostit. Rău de tot. Ca un adolescent. Mi-am dat jos pelerina de cinism, am luat o daltă și mi-am dat o găurică în ziduri. La scurt timp, mi-am dat jos niște sute de ziduri (nu pe toate, ce-i drept) și m-am îndrăgostit. Mi-am dat voie să cred că am găsit. Și a fost frumos. A fost foarte, foarte frumos. Cât a fost. Mereu mi-e frică când e frumos, că știu că raportul dintre frumusețe si durere e direct proporțional, atunci când se termină frumusețea. Și a durut. Rău de tot. S-a întâmplat viața. Cum se întâmplă. M-am uitat în sus la ea (la viață, că fata era mai scundă decât mine) cu cel mai amar regret în ochi, mi-am luat cărămizile în mână, mi-am pus înapoi pelerina de cinism, care nici nu avusese timp să se prăfuiască în cuier și m-am apucat iar de zidit.
Mi-am luat ciocane în moalele capului, care mi-au amorțit picioarele și m-au lipit de pământ, când îmi era lumea mai dragă. Subit și fulgerător, cum se întâmplă. În schimb, mi s-au întins mâini când eram cel mai jos, mi s-au dat umeri pe care să plâng, mi s-au deschis uși când renunțasem să mai caut.
Am făcut căcaturi. Câteva. Am rănit oameni. Oameni care mi-au fost foarte dragi și pe care nu aș fi vrut să-i rănesc niciodată. Și oameni care meritau să fie răniți. Am fost acolo pentru oameni. Am ascultat, am mângâiat și am alinat așa cum am știut mai bine. Am și fost rănit. De oameni în care am avut încredere, la care am ținut enorm și de la care nu mă așteptam niciodată.
Am sunat la numere la care nu mai are cine să răspundă. Am pupat, am strâns la piept și am vorbit cu poze. Am pupat, am strâns la piept și am vorbit cu pietre reci de marmură. Am pupat, am strâns la piept și am vorbit cu oameni pe care i-am iubit.
Mi-a fost dor. Un dor care mi-a sfâșiat sufletul și mințile. Un dor care m-a secat de tot. Un dor care m-a paralizat. Un dor care mi-a lăsat țipetele mute și privirea goală. Dor de oameni care nu mai sunt. Dor de oameni care mai sunt, dar nu mai sunt cum au fost. Dor de vremuri care au trecut și nu se vor mai întoarce niciodată. Dor de mine de altădată. Mi-a murit Doru. Încă nu pot.
*
Textul se încheie abrupt, pentru că a început o criză de plâns și n-am mai putut să scriu. Recitind, sunt multe lucruri pe care aș vrea să le adaug sau schimb, dar cred că textul are o frumusețe aparte, în forma asta. Ce nu știam eu atunci și, privind retrospectiv, mi se pare acum și oarecum amuzant și foarte trist, e că la foarte scurt timp după ce scriam acest text, urma să fie mult, mult mai rău. Și că, la nu așa scurt timp după, urma să fie și mult mai bine. Ca-n viață. 2023 a fost, din multe puncte de vedere, cel mai crunt, greu și urât an din viața mea. Și din alte puncte de vedere, a fost de departe cel mai bun an din viața mea. Poate o să scriu și despre el. Cândva.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din anul trecut. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)