În primul an de facultate eram foarte sigură că îmi doresc să fac scenaristică de film. Schemele cognitive clădite până atunci m-au împins totuși să încerc și trasee ceva mai pragmatice și, sărind peste unele crize existențiale, am ajuns să cochetez cu producția de film. Retrospectiv, nu a fost o alegere șocantă pentru o persoană care organizează cărțile pe culori și are agende diferite pentru toate listele pământului - matematica se poate învăța, dar cu spațierea între rânduri nu te joci! E important de spus încă de acum faptul că una dintre cele mai mari frici ale mele este părăsirea locului de baștină pentru o perioadă nedeterminată, astfel că rândurile mele de experiență se rezumă deocamdată la micro-producțiile realizate împreună cu colegii mei, scurtmetraje studențești. Din anul al doilea am început să mă concentrez aproape total pe producția de film și spun ,,aproape" pentru că am trecut printr-o perioadă în care m-am certat destul de dramatic cu scrisul. Mi-am dat seama că natura mea patetică poate fi ținută sub control doar dacă aleg vehement dimensiunea pragmatică, organizatorică, care îmi vine natural pentru că sunt obișnuită cu ea. Am trecut alături de colegi și prieteni prin momente care ar fi cel puțin subiectul unui roman și sper că fiecare persoană cu care am interacționat în cadrul proiectelor știe cât de mult i-a fost apreciată munca și cât de relevanți suntem fiecare pentru povestea celuilalt. Este o latură destul de sensibilă, faptul că din ipostaza producătorului se observă amănunțit fiecare părticică a unui film în aparență scurt, cu tot efortul din spatele lui. În perioada de preproducție se mestecă ideile pe toate părțile, se adună resurse din toate părțile, se comunică prin toată lumea despre toate componentele, ca pe urmă să filmăm cu zilele respectând programul, call sheet-urile și făcând cumva să meargă totul bine și să finalizăm proiectul. Munca pe care o depunem este una considerabilă și cu toate acestea este o muncă a cărei finalitate depinde de mult prea multe variabile. Se resimt în continuare presiunile reușitei și ale subzistenței și din ce cred eu acum, răzbat fie cei care știu să își facă drum în industrie, fie cei consecvenți. Nu e ușor. și ne hrănim cu multe idealuri care ne distrug așteptările. După trei ani de încercări, atât cu fiecare scenariu, cât și cu fiecare proiect, am ajuns în nodul gri al unui punct copleșitor. S-au adunat și schimbat multe.
La finalul ultimului an am fost pusă față în față cu cele mai mari frici ale mele și mi-ar fi plăcut să îmi spună cineva ce trebuie să fac când ajung aici. Și de data asta nu mai făceam față să aud soluții pragmatice. Am fost nevoită să îmi pun întrebări și să găsesc răspunsuri care, sub o formă sau alta, își au rostul aici: de ce faci ceea ce faci? A durat destul de mult timp să îmi dau seama că întrebările care încep cu ,,de ce" limitează excesiv răspunsul. Cu toate acestea, lucrurile s-au așezat mult mai armonios în timpul unei discuții spontane pe care am purtat-o cu actuala și viitoarea actriță, Iulia în tabăra de creație din cadrul celei de-a 9-a ediții Câmpulung Film Fest. Îmi povestea despre una dintre experiențele sale de la un spectacol de teatru, în care se afla în public un om al străzii care avea lacrimi în ochi. De atunci am început să mă gândesc pentru cine fac ceea ce fac și deși primul răspuns tinde să acopere propria persoană, când vine vorba de film, nu mai poate fi vorba de nimic individual. Un produs cinematografic, indiferent cât este de consistent ca durată, este produsul unei echipe și este făcut pentru a fi arătat unui public.
Când vine vorba de film, atât din ipostaza de producător, cât și din ipostaza de regizor spre care am început să țintesc recent, pentru mine, oricât mă străduiesc, calitatea obiectivă a filmului este prea puțin importantă și de cele mai multe ori, nulă. Filmul nu înseamnă nimic fără oamenii care cred în el, îl fac, îl susțin sau îl vizionează. Am avut nevoie de mult timp pentru a conștientiza ce e cu adevărat important pentru mine și pentru cine fac ceea ce fac. Munca pe care am depus-o până acum, nu a fost depusă pentru bani, recunoaștere sau oportunități în carieră, ci pentru a face parte dintr-un grup de oameni cu același scop. Pentru mine mereu a fost vorba de împărtășire, de a avea alte minți în jurul meu cu care pot să mă plâng, cu care pot să râd, să muncesc sau să stau pur și simplu. Totul a însemnat cu atât mai mult cu cât am posibilitatea de a fi martora procesului colectiv de creație, de a face parte din încercarea cuiva de a exprima o parte din ființa sa. Am fost întrebată de câteva ori atunci când aveam rolul de producător al unui proiect de ce nu intervin asupra unor lucruri care ne îngreunează munca sau pot fi mai bune din punct de vedere creativ - am încercat cât am putut de mult și cât mi-au permis circumstanțele să nu mă bag peste modul de manifestare artistică a altcuiva, tocmai pentru că mă simt extraordinar atunci când pot susține libertatea celuilalt.
După o perioadă în care am criticat vehement scurtmetrajele regizate de mine tocmai pentru că vedeam doar lucruri care ar fi putut fi îmbunătățite, am decis să las deoparte presiunea și să fiu cât se poate de sinceră și empatică cu persoana care a făcut tot posibilul să exprime ceva din ea în acele momente. Am început să văd filmul ca pe un proces și nu un rezultat final. După o lungă perioadă de stagnare, burnout, decepții emoționale, alegeri și incertitudini, am ajuns la concluzia că e foarte, foarte ușor să închidem ochii și să trecem cu vederea lucrurile cu adevărat importante. Sacrificăm orice pentru încăpățânări, furie, dezamăgire, nemulțumire și, deși încurajez exprimarea emoțională, cred că e fundamental să căutăm sprijinul necesar pentru a nu rămâne în gropile pe care le săpăm. În ceea ce mă privește, am încercat să umplu acest gol de încheiere cu scopuri mici, care să îmi arate că finalurile nu sunt finaluri. În cadrul CFF9 am cunoscut oameni care mi-au arătat că pot să râd în continuare, să plâng, să vorbesc, să ascult și să lucrez cu drag la un proiect. Mi-am dat seama că, deși viața e un șir de alegeri, suntem obișnuiți să ne obișnuim. În toate formele posibile, primim ceea ce căutăm și personal, mă bucur că am regăsit oameni care scriu și au viziuni proaspete pentru cinemaul românesc - primul exemplu e Matei, alături de care am lucrat în pereche regizor-scenarist și mi-a suportat eroic dramele și viziunile cronenbergiene. Am reîntâlnit entuziasmul oamenilor de imagine, de care mi-a fost extrem de dor în ultima perioadă și le mulțumesc celor doi Andrei și Alexandrei pentru toate discuțiile despre preferințele culinare - să trăiască cerealele fără gluten! Mi s-au intersectat și drumurile cu o prietenă care e prezentă în toate amintirile mele, Cris, și îi mulțumesc pentru că are puterea să mă scoată din casă pentru a merge la cinema, iar lui Fran pentru energia și puterea de muncă absolut fantastice.
În următoarele luni mă concentrez asupra lucrurilor pentru care mă plângeam cândva că nu am timp. Mă reîntorc la scris, citesc mai mult și încerc să rămân deschisă în pofida unor frici care nici măcar nu îmi aparțin. Am ales să las deoparte presiunile mele în primul rând și să nu mai aleg între lucrurile care îmi plac, să las de ce-urile și să mă gândesc la ,,cine", dar fără să uit că eu sunt cea care se gândește.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)