Anul în care mi-am trăit vârsta aceasta este cel în care am învățat să fiu un om bun. Cu mine.
Am încetat să alerg spre lucruri despre care știam că nu au cum să mi se întâmple pentru că nu a venit încă timpul lor. M-am oprit pur și simplu, mi-am tras sufletul, am reînvățat să dorm, să respir.
În anul în care mi-am trăit vârsta aceasta medicul oftalmolog mi-a recomandat să îmi schimb ochelarii pe care îi foloseam doar la citit cu unii cu lentile progresive și totul s-a limpezit. Pe lângă etichetele, paginile cărților, subtitrările, rapoartele medicale, mesajele din telefon, programele mașinii de spălat, numele străzilor, numerele mașinilor și hărțile de la metrou care au devenit clare, întreaga mea lume s-a schimbat pentru că, pe lângă toate lucrurile pe care le văd și le "văd" acum, am învățat să le spun "nu" oamenilor care ocupau prea mult spațiu în viața mea și fără rost, m-am îndepărtat păstrând rareori o distanță politicoasă și am simțit că pot respira mai bine.
Am învățat să le spun "nu" oamenilor pe care îi iubesc și, chiar dacă pare ciudat, cuvântul acesta ne-a apropiat și ne-a arătat că poate deschide ușile pe care părea că le închide.
În anul în care mi-am trăit vârsta aceasta am învățat să-mi spun "da". Să vorbesc frumos cu mine, despre mine, fără modestie. Mi-am oferit libertăți care i-au făcut pe cei din jurul meu să spună că sunt arogantă și aveau dreptate. Am fost, sunt și voi fi arogantă, directă, sinceră, îngâmfată, gălăgioasă, alintată, belicoasă, dramatică, impulsivă, ghidându-mă după primul instinct care nu m-a înșelat niciodată. De fapt, am învățat să mă protejez.
Am încetat să mai fiu furioasă pe furia mea, am acceptat-o și am lăsat-o să iasă la suprafață. M-a rănit, i-a rănit pe cei de lângă mine, mai ales atunci când furia mea s-a ciocnit de furia lor, dar ciocnirile acestea i-au netezit puțin câte puțin asperitățile și acum nu mai doare atât de tare. Cumva furia m-a conectat cu mine, cu oamenii care îmi sunt aproape.
Ea și frica de boală, ea și frica de moarte m-au făcut să mă uit la corpul meu, la mintea mea în feluri în care nu credeam că o voi face vreodată.
În anul în care mi-am trăit vârsta aceasta nu am scris nimic din ceea ce îmi propusesem să scriu, nu am citit nimic din ceea ce îmi propusesem să citesc.
Am fotografiat zboruri, ființe mici, câteva feluri de cer, mi-am cumpărat cercei, am întâlnit oameni frumoși, am învățat despre mine și despre lume o mulțime de lucruri noi de la oamenii care au știu să îmi fie autentic și cu sinceritate aproape, mi-am făcut liniște și loc în camere interioare în care nu am avut curaj să intru până acum, mi-am petrecut toată vara cu copilul, ne-am conectat în feluri uimitoare și neașteptate și m-am simțit pentru prima dată în aproape șase ani mamă.
Am simțit și am rostit "te iubesc" mai mult ca oricând, am exersat admirația și recunoștința și mi-am spus în fiecare dimineață: în toate este frumusețe!
Mi-a fost frumos, iar atunci când nu mi-a fost am pus între alb și negru mov - culoarea reginelor și mi-au crescut aripi, chiar dacă mie mi-e frică de zbor.
Când ies din casă, unii oameni își pun în buzunare boabe de grâu și hrănesc păsările care le ies în cale, eu arunc într-unul pachetul de țigări și în celălalt un pumn de zâne mici.
Cred că uneori oamenii râd de mine atunci când le urez să aibă o zi magică, dar eu îmi văd mai departe de drum, nu înainte de a scoate pe furiș o zână din buzunar, o las să zboare și să aleagă ea dacă vrea să se așeze broșă invizibilă pe un palton în carouri pe lângă care tocmai am trecut sau pe breteaua unui rucsac care dispare grăbit în spatele ușilor de tramvai.
Dintre toate poveștile scrise pe pielea mea până acum, cea de anul acesta a durut (la propriu) cel mai tare, o durere pe care a doua zi nu am mai simțit-o, dar a rămas lipită de umărul meu o senzație de cald, de îmbrățișare, de tandru și fin, o senzație care mă face să mă simt în siguranță cu zâna mea protectoare, chiar dacă mesajul scris lângă aripile ei îmi reamintește că eu sunt cea care trebuie să mă protejeze în primul rând.
44 de ani cu două puncte: să ai o zi magică! îmi șoptește somnoroasă zâna cuibărită pe umărul meu.
Voi avea, îi răspund, și scot din debara un rucsac în care pun patru cutii cu bomboane de ciocolată, un cardigan, șervețele, tocul ochelarilor, căciula, două baterii externe și umbrela cu frunze verzi care are o poveste tare frumoasă despre care voi scrie cândva.
Până atunci însă trebuie să termin de pregătit bagajul, autocarul pleacă la ora 9 de la TNB pe Autostrada spre teatru și nu vreau să întârzii la întâlnirea cu marea și oamenii fabuloși alături de care am ales să îmi petrec prima zi în care îmi trăiesc vârsta aceasta.
(va continua)
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)