Sunt născută în a doua jumătate din decembrie, într-un sfârșit de an a început o viață. Ce simbolistică frumoasă pe care nu am observat-o până de curând, într-o seară în care mă gândeam la toate activitățile pe care le-am avut de-a lungul anului, la evenimentele sfârșite și oportunitățile născute din ele, surprinzându-mă făcând legături, calculând date, căutând motive și invocând destinul. O fi de la zodie. Ar fi destule de scris și nu aș putea să le redau fără a crea impresia că sunt arogantă, așa cum unele voci, pe care îmi doresc să le las în 2024, obișnuiesc să mă numească. Totuși, îmi asum și voi împărtăși cu voi câteva aspecte care merită să rămână în veșnicia internetului, dacă nu ca pe o poveste plăcută, măcar ca un glitch în Matrix.
2024 a fost complet, de la 1 ianuarie până pe 31 decembrie, doar despre mine și familia mea. M-am lăfăit în concediul de creștere copil așa cum nu am știut să o fac prima oară, atunci când eram convinsă că viața trece rapid și trebuie să mă mișc în ritmul ei. Unde mă grăbeam că n-am ajuns prea departe? Ce revigorant este să te oprești și să lași lucrurile să se întâmple, să întinzi mâinile către viață, iar ea să te ridice la pieptul ei voluminos, să te ghemuiești acolo precum un copil speriat în timp ce te poartă într-o parte și alta, liniștindu-te, alungându-ți preconcepțiile, spunându-ți că monștrii nu stau în dulap și pupându-te pe frunte. Pe mine m-a purtat de la Galați la Brașov și mă va aduce înapoi la mijlocul anului viitor atunci când convențiile sociale, banii, mă obligă să revin la realitate. Dar până atunci, am mers cu copii de gât și cărțile, caietele, pixurile, în mâini, scriind în drum spre grădiniță, citind în timp ce schimbam scutece, colorând cu mâini mici în timp ce amestecam în mâncare, povestind Ursul păcălit de vulpe în timp ce urcam pe trasee montane, plimbându-mă pe bicicletă și atașând de ea remorca animată de râsetele a două suflețele. Asta m-a făcut să mă simt împlinită, să-mi acord mie mai multă atenție și să mă oblig să închid pentru totdeauna drumuri care mă purtau doar spre infern. Tot anul această "lene" manifestată prin bucurii simple întrepătrunse de obligații atribuite femeii care stă acasă, această pauză de la nevoia de a verifica constant ceasul, această stare pacifistă bruiată doar de ora de culcare a copiilor, m-au făcut să mă întreb dacă tot ce am făcut până în punctul acesta a fost corect. Iată cum criza vârstei de mijloc m-a lovit cu câțiva ani mai devreme. Am amânat gândul tot mai mult, așa cum fac în fiecare dimineață cu alarma ceasului, ajungând în punctul în care chiar nu se mai poate ignora sunetul enervant. Sfârșitul anului și nevoia imperioasă de a avea un plan pentru 2025 m-au lovit așa cum mă lovește, în fiecare dimineață, ora târzie la care mă hotărăsc să cobor din pat și care mă obligă să ies în lume cu fața nemachiată și părul prins. Încă nu am unul, chiar dacă ceva mocnește în mintea mea inundată de oxitocină.
2024 a mai însemnat ceva: Wannabe. Acest grup minune adunat de Mihai Buzea în jurul aceleași pasiuni, acești oameni pe care îi admir și care mi-au devenit prieteni. Wannabe este ce aveam nevoie pentru a simți din plin bucuria anului 2024, este motivația și inspirația, este ceea ce m-a făcut să prind curaj nu doar în scrierile mele ci și în personalitatea mea.
Anul acesta nu am publicat romanul, așa cum îmi propusesem la sfârșitul anului trecut, însă am descoperit proza scurtă pe care o mai împrăștii ici și colo pe internet.
Într-o săptămână este ziua mea și închei nu doar un an din viață ci o etapă a tinereții, a destinului, a sorții. Sunt speriată pentru ceea ce va urma, de ciocnirea violentă cu solul atunci când viața își va deschide brațele și eu voi cădea de la sânul ei când feeria în care am trăit în 2024 va ajunge la capăt, însă sunt hotărâtă ca de data aceasta să alerg pe cărările corecte.
*